Dacă ne luăm doar după rezultatele de la cea mai recentă ediție a Galei Tânărului Actor HOP, atunci Cosmina Olariu este aceea.

Cosmina Olariu, constănțeancă. Are douăzeci și cinci de ani, ea a câștigat Gala Tânărului Actor HOP, anul trecut. Ascensiunea i-a fost rapidă.

A fost angajată la Teatrul Național din București, tot anul trecut, în decembrie. Un nume pentru prima scenă a țării, așadar. O tânără care promite mult – citiți din vreme, să nu ziceți că n-ați știut când se va fi consacrat internațional!

La fel ca Vlad Ivanov, și Cosmina Olariu a dat de patru ori până a intrat la Teatru. Ia vedeți aici poveste!

Cosmina… Cosmina și mai cum?
Olariu. Cu iu. Nu Olaru. Nu Olăroiu, nu…

Cine sunteți dumneavoastră și de unde ați apărut în viața noastră? Din partea publicului avid să vă cunoască întreb.
Sunt un actor cu o imaginație bogată.

Și asta e bine?
De fapt, nu, stai așa. Sunt un om cu o imaginație bogată și de aia m-am făcut actriță.

De unde ești tu de loc?
Din Constanța, de la malul mării, unde strigă pescărușii.

Ești un pescăruș?
(râde) Nu chiar.

COSMINA OLARIU CONSTATĂ CĂ PE DIPLOMA EI SCRIE CĂ ESTE PRESTATOR SERVICII CULTURALE ȘI ARTISTICE

Ai făcut și studii de specialitate în actorie, ai patalama la mână? Ce scrie pe diploma dumitale?
Prestator servicii culturale și artistice. Sunt încă în procesul absolvirii masterului. Dacă voi reuși să termin și masterul probabil voi dobândi o diplomă care să ateste că sunt actriță. Dacă nu, rămân doar prestator servicii culturale și artistice.

 

Așa scrie pe diploma de master – vă ridică la gradul de actori?
Așa am auzit – așa era până acum.

Dumneavoastră aveți și serviciu.
Sunt actriță angajată la Teatrul Național Ion Luca Caragiale din București.

Practic, trăiți pe banii poporului, pe banii mei. În ce spectacole inedite vă putem noi vedea?
Momentan într-un singur spectacol inedit: Cursa de șoareci, de Agatha Christie.

Sunteți cursa sau șoarecele?
Și cursa, și șoarecele (râde). Personajul meu se numește Miss Casewell – Domnișoara Caz-Bun. Nu aș putea să îți spun foarte multe despre ce fac eu în spectacol, pentru că mi-ar fi foarte greu să mai conving oamenii să vină la spectacol.

Stârnește-mi un pic, te rog, curiozitatea, dacă ai posibilitatea.
Așa cum toate lucrurile în viață sunt întâmplătoare, și destinul acestei fete, domnișoara Caz-Bun, ajunge întâmplător, la un conac, unde…

Vă omoară cineva?
Nu pot să vă comunic acest aspect. E un mister și ar fi și păcat să distrugem corola de minuni a teatrului.

Mâncați salariu pentru un singur spectacol?
Da, pentru că sunt angajată din luna decembrie a anului 2017, nici dacă mi-aș fi dorit n-aș fi putut să… Sunt angajată pe o perioadă determinată – șase luni. Așa se angajează toți actorii tineri. Nu mi se pare o chestie atât de gravă că nu se mai fac deloc contracte pe o perioadă nedeterminată. Te ține în priză. Nu risc blazarea.

COSMINA OLARIU ȘI PREMIUL DE LA MALUL MĂRII

Am auzit că ai câștigat și un concurs – Gala HOP, anul 2017.
Am avut noroc – sincer – că m-am întâlnit cu domnul Erwin în circumstanțe favorabile, la Gala HOP (n.r. – Erwin Şimşensohn este regizorul spectacolului Cursa de șoareci). A fost o atracție profesională imediată, am rezonat unul cu altul și am avut șansa să fiu luată în acest spectacol unde mi s-a dat un rol foarte frumos.

Am auzit că ai și donat premiul care consta în cazarea timp de o săptămână într-un complex hotelier de pe malul Mării Negre.
Da, m-am gândit că pot să fac o bucurie unui suflet de om care poate nu a mai văzut marea de mult timp. Eu pot să o văd ori de câte ori mi-aș dori – mă duc acasă. Eu oricum sunt îndrăgostită de munte, dar așa e viața cu cei de la Constanța.

Frați, surori?
Nu, la Constanța trăiesc mama mea și tatăl meu.

Proiecte artistice?
Vom avea în curând vizionare pe data de 3 martie pentru o adaptare a unui text de a lui Eugène Ionesco. Vizionare cu doamna Marie-France (n.r. – fiica marelui dramaturg).

Cum ai ajuns tu aici?
Ca orice fată din provincie mi-am dorit să ajung în capitală…

La Moscova?
La Moscova! La Moscova! Nu. Doar la București… Am dat de patru ori la actorie și, evident, abia a patra oară am intrat.

COSMINA OLARIU A DAT DE PATRU ORI LA UNATC

Cum? Cum? Avem în față un exemplu de perseverență?
(râde) Am dat la UNATC de patru ori. Am picat și prima sub linie.

Ce făceai tu greșit acolo?
Făceam și eu ce puteam, dar iată că nu mă primeau.

Aveai un călcâi al lui Ahile?
Cred că așa a fost să fie – că atunci când am intrat chiar eram pregătită să îmbrățișez această meserie.

Și în tot timpul acesta ce ai făcut?
Am făcut o școală de machiaj și am profesat ca make-up-artist, cum se zice acum.

Nu e rușine, munca nu e rușinoasă. Dumneata ai plecat totuși de acasă…
După ce am picat prima dată m-am întors la Constanța. Am lucrat ca barmaniță atunci (râde). Am plâns foarte mult. A doua oară am plâns mai puțin, a treia oară și mai puțin.

Nu te-ai gândit să dai la altceva?
Niciodată, nu mi-am pus problema să fac vreodată altceva. Oricum a patra oară eram hotărâtă să fie ultima oară și să accept că nu sunt bună pentru meseria asta.

Și alți mari actori de-ai noștri – domnul Vlad Ivanov de pildă – tot de patru ori au dat până au reușit.
Nu am luat-o ca pe un eșec. Am intrat când am fost gata.

Te-ai pregătit cu cineva?
N-am făcut pregătire cu nimeni.

COSMINA OLARIU, CHIULUL DE LA TESTUL LA FIZICĂ ȘI BOEMA

Ai făcut teatru în liceu sau cum a fost? De la ce ți s-a tras? Ai fost starleta liceului?
(râde) Nu, nu am fost starleta liceului Traian – am făcut profil de filologie. Întâlnirea mea cu teatrul s-a produs foarte târziu. Prin clasa a zecea, întâlmplător. Am chiulit de la un test de fizică. Aveam o colegă care făcea teatru la Palatul Național al Copiilor din Constanța. Și mi-a zis că decât să stau în curtea școlii și să fumez țigări… mai bine mă duc împreună cu ea la teatru. M-am dus și eu, total plictisită și neimpresionată de idee.

Ai fost emo? Pe vremea ta, ce erau liceenii?
(râde). Nu, nu am fost emo. Eu eram foarte boemă. Acum nu mai sunt atât de boemă. Citeam extraordinar de mult. Încercam să îmi petrec timpul liber în preajma unei muzici de calitate. Citeam tot ce îmi pica în mână, serios. De toate: Tolstoi, Gorki, Dostoievski. Nu înțelegeam foarte multe. Citeam foarte mult Freud – am citit tot Freud-ul în liceu. Nici acum nu înțeleg foarte multe (râde).

Și acolo, când te-ai dus cu colega ta, ai suferit un catharsis?
Nu chiar, nu eram pregătită pentru un catharsis. Am asistat la o repetiție și sincer mă gândesc și acum ce mi-o fi plăcut mie acolo. Jur că nu știu ce mi-a plăcut.

Nu te-au dus și pe tine ai tăi la teatru, când erai mică?
Nu. Recunosc. Ai mei nu erau niște oameni care să meargă la teatru. Acum bineînțeles vin, fiindcă, na, singurul copil… actriță la Naționalul din București. Dar când eram eu mică, nu. Bine, nici eu nu am cerut vreodată. Și… după ce am văzut repetiția colegilor, mi-a spus profesoara de acolo că nu are niciun rol pentru mine. Am spus că nu e nicio problemă. Ei mergeau pe la niște festivaluri medievale, mai multe lucruri de genul ăsta. Și cu toate acestea, m-am dus la toate repetițiile lor. N-am mai vrut să mă duc acasă. Mă cuprinsese forța neștiută a teatrului.

În ce cartier rezidai tu?
Tomis Nord. Așa… și după două luni mi-au dat și mie un rol.

Și cu colega ta ce s-a întâmplat?
Este psiholog acum – i se potrivește foarte bine meseria. Are toate datele să o facă. Și răbdare și multe alte lucruri pe care eu nu le posed.

Care a fost primul dumneavoastră rol?
Jucam un travestit în Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni. Rolul care m-a consacrat în liceu, în trupa de teatru, a fost Ajax – tot travestit. Ceva din mine – vocea probabil – mă conducea spre aceste roluri, de travestit. La teatru m-am hotărât să dau în clasa a XII-a. Cealaltă opțiune era psihologia.

Ce meserie are tatăl tău?
(râde) Sunt fiica unui marinar.

Ai fost și tu pe vapor? Ai părăsit vreodată țara noastră?
Am părăsit-o, dar nu pe vapor. Singura țară în care am fost este Italia. Am fost vara trecută la Roma, a fost și prima dată când am zburat cu avionul. Mi-a plăcut foarte mult.

COSMINA OLARIU, ACCIDENTELE DIN PREAJMA EXAMENELOR DE ADMITERE ȘI DEBUTUL ÎN CINEMA

La prima încercare de admitere, cu ce ai venit la București, cu trenul?
Stai să-ți povestesc. E amuzant. Am venit la București cu un geamantan de patruzeci de kilograme. Practic, luasem toată garderoba.

Chiar așa?
Sunt femeie, na. Am spus că vin două săptămâni în București – era schimbare, admitere, oare ce haine port?. Așa că am decis să iau tot șifonierul. Am căzut pe scările de la Gara de Nord, am căzut cu cracii în sus. M-am julit. Eram vânătă toată, până la genunchi. Îmi pegătisem o fustiță foarte frumoasă, nu mai puteam să o port, era distrusă. Prima dată am fost să-mi cumpăr o rochie neagră, până la glezne. La această admitere, profesorii sunt curioși să vadă dacă ești apt din punct de vedere fizic pentru această meserie – dacă ai amândouă picioarele, din astea. M-au pus să-mi ridic puțin rochia, să-mi vadă măcar gambele. De emoție, mi-am ridicat-o până în cap, mi-am arătat și chiloții. Am avut multe situații penibile… La a doua admitere mi-am achiziționat niște pantofi cu niște tocuri pe care nici nu puteam să stau… A treia oară mi-am pierdut vocea.

Unde, tot pe la Gara de Nord?
(râde) Nu, nu. N-am mai putut vorbi, am uitat textul, a fost un haos. Am picat într-un mod foarte frumos, jalnic am putea spune. Cel mai aproape să intru am fost prima dată, prima sau a doua sub linie.

În cinematografia românească ați mâncat și dumneavoastră o ciorbă?
Da, în facultate am filmat mult – pe peliculă. Anul trecut în toamnă am avut debutul într-un lung metraj care urmează se iasă, în filmul Tinerețe fără bătrânețe. Făcut de domnul Cornel Gheorghiță, un regizor plecat înainte de Revoluție în Franța, un om foarte special. Și într-un scurt-metraj în regia lui Mihai Pîrcălabu. Se numește 8 minute. Am avut ocazia să joc alături de Andrei Huțuleac, Lucian Iftime și Cătălin Babliuc. O să vedeți!