La finele secolului XIX nu existau antibiotice sau vaccinuri dar, în mod natural, exista o preocupare pentru a nu muri, cel puțin nu de tânăr. Pentru ca nu aveau timp să aștepte știința să se dezvolte peste noapte, bucureștenii erau nevoiți să apeleze la diverși sfinți care promiteau că îi vor vindeca contra unui preț modic, plătit în rugăciuni, sau chiar la tămăduitori ori vraci, în esență niște escroci, dar uneori neașteptat de charismatici.

Dacă în ceea ce privește bisericile ”vindecătoare”, lider detașat de piață era Sfântul Ioan Botezătorul, situată pe locul de astăzi al Palatului CEC, tămăduitorii celebri erau mai mulți și concurența între ei era acerbă.

Probabil cel mai cunoscut era moș Ion Rățoi, care, ca orice brand de succes, avea și propriul lui slogan: ”vindecător de mâini și de picioare”. Moș Ion Rățoi nu beneficia de un birou al lui, așa că tămăduia ”remote”, putând fi găsit mai mereu în fața bisericii Slobozia (care există și astăzi, la intersecția bulevardelor Cantemir și Mărășești). Desigur, intervențiile medicale și rețetele oferite de moș Rățoi și ceilalți celebri tămăduitori nu erau foarte eficiente, dar spectacolul din timpul intervențiilor era de neuitat: practic, tămăduitorii se dedicau trup și suflet unei ședințe complete de exorcism, în cursul căreia preluau asupra lor înșiși ”demonii” din bolnavi, iar tremurăturile și convulsiile care îi apucau astfel erau grozave. N-or fi fost tămăduitorii cei mai buni medici, carevasăzică, dar ca actori erau admirabili.

Material realizat în cadrul „București-Centenar”- Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic