Toma Dănilă (38 de ani) este unul dintre cei mai interesanți tineri regizori români (ați văzut “Vârstele lunii” la Unteatru?). Tatăl său a fost actor, Toma a copilărit prin teatre, așa că nu e o surpriză că a ales să-și trăiască toată viața așa, printre actori. Domnul Dănilă vorbește despre lumea cinică și materialistă în care am ajuns să supraviețuim și face apel la esența artei: sufletul. Toma Dănilă ne conjură să nu uităm de sufletele noastre. Citiți.

Andrei Crăciun

Toma Dănilă, actor și, în ultimul timp, mai mult regizor. Cum ați ajuns dumneavoastră în aceste ipostaze domnule Dănilă? Să rezumăm pentru cititorii noștri bildungsromanul devenirii dumneavoastră? De unde vă trageți, de unde sunteți de loc, și cum v-ați îndreptat pașii către teatru? Cum ați studențit și cum ați ucenicit? De ce regie mai degrabă decât actorie în anii din urmă?

UNA
Devenirea mea se întâmplă, din fericire, în fiecare zi, dar ca să-ți răspund la întrebare totul a început acum 38 de ani în frumosul oraș Piatra Neamț, acolo unde tatăl meu era prestator de servicii artistice, în calitatea sa de actor angajat al Teatrului Tineretului. Ulterior, ne-am deplasat pe bază de concurs în orașul București, la Teatrul de Comedie, lucru care s-a întâmplat în anul de grație 1983. Deci, de loc sunt moldovean, dar foarte puțin. Având în familie un tată actor, evident că apetitul pentru această profesie era deja deschis. Așa că în anul 1999, după terminarea liceului, am dat examen la UATC (așa se chema pe vremea mea), unde am și intrat cu 10, la clasa doamnei Sanda Manu. De ce am ales regia și nu actoria în ultimii ani? Ca actor, am întâlnit de cele mai multe ori regizori care se raportau la actor ca la un instrument, prin care ideile lor regizorale, volens nolens, trebuiau să capete formă. Afirmația că trăim într-un secol al regizorului, din punctul meu de vedere, trebuie deconstruită. Cred că nu putem face spectacole care să emoționeze dacă nu reușim să depășim stadiul în care regizorul este un meta-creator și actorii sunt doar niște executanți. “Actorul este cel mai fragil instrument, îl poți sfărâma cu un singur cuvânt” – Charlie Chaplin.

TOMA DĂNILĂ ȘI NECAZURILE ARTISTULUI INDEPENDENT

Care sunt necazurile cu care se confruntă tânărul artist din teatrul românesc care nu este angajat cu carte de muncă într-o instituție de stat? Ce neajunsuri are freelancerul nostru?

Necazurile sunt mai multe și le voi enumera într-o ordine extrem de aleatorie: absența indemnizației lunare, care, joci, nu joci, există; absența unei cabiniere plăcute gen tanti Mia, tanti Zoia, tanti Geta, care să te întâmpine cu un ceai cald înainte de spectacol. Neavând acest ajutor indispensabil într-o instituție de stat, actorul independent român vine de cele mai multe ori cu costumele de acasă și și le calcă singur, asta în cazul fericit în care nu este obligat să vină și cu decorul de acasă, pe care să-l monteze înainte de spectacol, în lipsa formației de mașiniști. Așadar, actorul independent din România nu este altceva decât un șomer, așa cum foarte bine a spus directorul Teatrului Național din București, entitatea absolută Ion Caramitru. Pe lângă aceste necazuri, neajunsurile nici măcar nu merită a fi menționate.

Ce spectacole amprentate de Toma Dănilă putem vedea de la toamnă și unde?

La începutul stagiunii 2018-2019, publicul spectator se va putea bucura în continuare de cele trei spectacole pe care le-am realizat în anii din urmă: “Romantic Fools” la Godot, “Idolul și Ion Anapoda” la Arcub (în colaborare cu regizoarea Mariana Cămărășan) și “Vârstele Lunii” la Unteatru, precum și de o nouă premieră pe textul lui Samuel Beckett – “Ultima bandă a lui Krapp”, la care voi începe repetițiile în luna august, proiect în care voi avea bucuria de a lucra din nou cu Țâcă Cojocaru, unul dintre cei mai tineri și frumoși actori pe care am avut ocazia să-i cunosc.

TOMA DĂNILĂ ȘI REVOLTA

Sunteți implicat social, civic? Vă uitați cu interes către viața cetății? Participați? Mergeți la vot? Ce așteptări aveți de la viitorul României?

Mă revolt extrem de des, mai ales în ultima perioadă. Din punctul meu de vedere, trăim cel mai greu moment de după ‘89, momentul în care o gașcă de infractori încearcă să instaureze hoția, lipsa de moralitate și abuzul ca fiind norme de funcționare legale într-un stat național. Din păcate, bucuria pe care am simțit-o în anul 2007, în momentul aderării României la Uniunea Europeană începe să se stingă. Regulile de funcționare în interiorul unui stat democratic și decizia de a aparține unor valori europene par a fi fost acum prea mult pentru cetățeanul român. Mi-am exercitat întotdeauna și voi continua să-mi exercit dreptul de a vota, un lucru pentru care niște tineri ca mine, acum aproape 30 de ani, au plătit cu viața lor. Dacă nu vom înțelege odată pentru totdeauna că nu șmecheria și hoția, că nu barbaria și fundamentalismul ortodox ne asigură o viață lipsită de griji, ci că aderarea la un set de norme și valori europene, de civilizație și de evoluție personală ne pot face pe noi individual ca cetățeni și în ultimă instanță ca popor, mai buni, viitorul României nu este unul “luminos”.

De ce ați ales să rămâneți în România? Ați avut ocazia să părăsiți țara și nu ați făcut-o? De ce?

În momentul actual, singurul răspuns care-mi vine în minte este clasicul: “De prost!”. Când aveam 27 de ani, mi-a trecut prin minte gândul să plec, dar n-am făcut-o.

Aveți momente când vă încearcă mândria de a fi român? Cum le gestionați?
Nu am momente de acest gen, la fel cum nu cred că aș avea dacă aș fi islandez, ucrainian sau australian. Am momente în care sunt mândru că sunt cetățean al unei lumi libere, în care pot să exist, să fiu tratat cu respect și la rândul meu să-i respect pe ceilalți cetățeni.

TOMA DĂNILĂ ȘI EMPATIA, RESPECTUL, CONSIDERAȚIA

Lumea. Cum priviți către lumea de acum de la începutul mileniului III? Se îndreaptă ea într-o direcție greșită? Ce putem face și nu facem?

Nu sunt în măsură să discut despre viitorul omenirii, pot doar să spun că lumea în care funcționăm acum este mult mai cinică, dură și lipsită de principii decât universul în care m-am născut acum 38 de ani. Oamenii sunt mult mai grăbiți, mult mai self-centered și mult mai preocupați de ceea ce li se întâmplă lor decât de ceea ce se întâmplă comunității în care traiesc. E o lume lipsită, cel puțin în România, de empatie, de respect, de consideratie și de iubire. Cred că am putea să uitam o clipă de ceea ce ne interesează exclusiv pe noi, să uităm de egoism și să încercăm să dăruim momente și iubire altora.

Tinere talente. Umblați toată ziua bună ziua printre artiști. Care sunt cei mai talentați artiști români pe care nu îi cunoaștem încă, deși ar fi bine să îi cunoaștem. Dați, vă rugăm, nume.

Din păcate, imaginea despre universul “artistic” în care funcționăm noi, actorii sau regizorii, este una idilică. Întâlnesc din ce în ce mai rar oameni dedicați profesiei lor și, din nefericire, “artiști” care nu sunt preocupați decât de devenirea personală, de aceea îmi este greu să numesc pe cineva. Școala românească de teatru s-a transformat într-o fabrică de diplome, însă mă bucur pentru cei care fac cu pasiune, cu abandon și cu dragoste profesia asta. Nu nominalizez pe nimeni din decență.

CITAT

Ca actor, am întâlnit de cele mai multe ori regizori care se raportau la actor ca la un instrument, prin care ideile lor regizorale, volens nolens, trebuiau să capete formă. Afirmația că traim într-un secol al regizorului, din punctul meu de vedere, trebuie deconstruită. Cred că nu putem face spectacole care să emoționeze dacă nu reușim să depășim stadiul în care regizorul este un meta-creator și actorii sunt doar niște executanți.
Toma Dănilă, actor și regizor