George Moise, scriitor român stabilit în Japonia: “M-aș întoarce, măcar pentru puținii oameni care au ținut umărul să nu se dărâme șandramaua de tot”

- - 11- 1215 vizualizari

Un interviu din care puteți afla despre fenomenul prostituției la vârsta a treia în Japonia, despre constipația porcului lui Cacurică (de la Clejani), dar și ce înseamnă wabi-sabi și la ce ne-ar putea folosi să știm asta.

Andrei Crăciun

George Moise, scriitor, autor al cărții Iertați-mă că nu sunt japonez și prezent în antologia Scrisori din Cipangu. Ați plecat în Japonia de zece ani, în trena unei povești de dragoste (chiar, cum a curs povestea?). Ce ați aflat despre Japonia în acest deceniu obsedant? Dar despre România, lipsind din ea, ce ați aflat?


Poveștile de dragoste n-au o continuare, destinul lor literar e să se termine. Fie eșuează împlinindu-se în relații așa-zis stabile, fie se împlinesc terminându-se cu despărțiri bruște sau îndelung anunțate. Sau uneori poți nimeri, din trena unei povești de dragoste, sub roțile trenului alteia. Îi las pe cititori să aleagă dintre toate, răul care cred că s-a întâmplat personajului meu.Dacă e să rămânem în registrul erotic, părăsirea unei țări și stabilirea (fie și temporară) într-alta e ca migrația bărbatului dinspre mamă spre iubită: dinspre femeia care-l va iubi întotdeauna distructiv și necondiționat către femeia care nu-l va accepta niciodată total așa cum e. În zece ani de conviețuire cu femeia sofisticată, misterioasă și rafinată numită Japonia, mi s-au arătat și continuă să mi se arate, cum era și firesc, părți pe care nu i le-aș fi bănuit la început. Face și ea nefăcute, acum câteva zile tocmai citeam că un muncitor a murit pentru că un coleg i-a băgat aer comprimat în fund, al doilea pe anul ăsta. Acum vreo lună aflam despre fenomenul prostituției la vârsta a treia, pensionare serioase, care în loc să-și legene nepoții își leagănă șoldurile. Alte venerabile comit infracțiuni ca să intre în pușcărie pentru că n-au bani de azil. Pe de altă parte, am mai văzut și pensionari care manifestau pașnic împotriva politicii actualului guvern care vrea să facă Japonia belicoasă la loc. N-aș vrea să se înțeleagă că vreau cu tot dinadinsul să cobor Japonia de pe piedestalul pe care mulți au suit-o, dar mie, când îi surprind și trăsături umane, îmi devine mai apropiată. Am mai aflat că Japonia nu-și respectă întotdeauna femeile, cel puțin nu în ziua de salariu. Și că are o politică de imigrare foarte strictă, deși moare încet, de la 127 milioane de locuitori în prezent, va ajunge la o populație de sub 100 de milioane în 2050.

La România sunt mai conectat decât aș vrea, deși absent fizic, urmăresc știrile pe internet, vorbesc cu prietenii din țară, aflu cam cât află un român informat.

 

Cum a primit publicul românesc cartea Iertați-mă că nu sunt japonez? A trecut ceva timp de când a fost lansată, părerile probabil că sunt deja cristalizate. Care e cea mai frumoasă amintire pe care o aveți cu acest volum. Se va traduce și în japoneză sau cum va fi – familia din Japonia a deprins tainele limbii române, manifestă intenția de a vă citi?

Aș face întâi niște precizări. De la Ioan Timuș încoace, adică de la una mie nouă sute douăzeci și patru, numeri pe degete cărțile românești despre Japonia. Din tot ce s-a scris, grosul sunt lucrări de specialitate. Urmează impresiile de călătorie, jurnalele și memoriile. La categoria ficțiune despre Japonia, cărțile se pot număra pe degetele unui leneș cu trei degete și unu-n plus, și dacă e să fim sinceri și ele, fiind ego-ficțiuni, cam tot la impresii, jurnale și memorii intră. Închipuiți-vă o nișă care mai are o nișă, care mai are o nișă și tot așa. Ei, aia, ultima nișă, aia mică de tot, e nișa despre care e vorba când zici literatură de nișă și te referi la cărți românești despre Japonia. Cam asta e ideea: vrei să devii invizibil? Scrii ceva despre Japonia. Foarte pe scurt și pe șleau, situația stă așa: editurile se feresc să publice, criticii tac, cititori ioc, țară mică, mese puține, pace tuturor. Cum, nu știați?

Paranteză: apropos de proză scurtă, cea mai reușită povestire despre Japonia a rămas și va rămâne încă niște ani buni Veceul lui Alex Tocilescu. Maestre, plecăciuni.

Iertați-mă că nu sunt japonez a avut norocul să vină după o mare nenorocire, cutremurul din martie 2011, cartea a fost lansată la fix două luni, pe 11 mai și a fost măturată în consecință fără voia ei de tsunami-ul de simpatie care se revărsa atunci dinspre România spre Japonia. După ce apele s-au retras, pot spune că efectul pe care l-a avut asupra publicului românesc a fost exact efectul pe care îl are asupra ecosistemului o frunză care se desprinde și cade în octombrie, în Pădurea Băneasa.

Cea mai frumoasă amintire pe care o am cu cartea sunt două, una când am văzut-o prima oară și i-am mângâiat coperta și a doua, când i-a apărut o recenzie necruțătoare în Bookaholic. Nu cred că se va traduce în nicio limbă străină, în veci.

Cum se vede dinspre Japonia viitorul României? Se cochetează cu ideea de a mai reveni vreodată definitiv pe pământ românesc? Și dacă da, de ce? Și dacă nu de ce?

La fiecare revenire în țară, cam o dată la un an, doi, observ cel puțin un lucru schimbat în bine, pe care se chinuie să-l îngroape acea parte din ”popor care nu merge înainte, stă pe loc, ba chiar dă înapoi”. M-aș întoarce, măcar pentru puținii oameni care au ținut umărul să nu se dărâme șandramaua de tot.

Dar lumea – lumea încotro se îndreaptă ea? Ce traiectorie ni se relevă dinspre Japonia?


Dacă aș ști unde se-ndreaptă lumea, i-aș zice lume, ascultă-ncoa´ la mine, tu o s-ajungi acolo și-ai să faci aia și aia, apoi i-aș lua-o binișor înainte, aș aștepta-o la colț, i-aș ieși în cale, i-aș zice vezi, ți-am zis io și i-aș tăia bilete la propriul spectacol.

 

Ce zic japonezii când le mai povestiți ce mai e și pe la noi, fiindcă presupun că le mai povestiți. Și nu doar lor – ci și celorlalți oameni cu care vă întâlniți pe acolo (am citit în carte că aveți contacte cu străinii, tot felul de nații).


Depinde de ce le povestesc. Când le zic despre dezastrul de pe șosele sau cel din politică, îmi spun că așa era și la ei acum niște ani, dar că au înăsprit legile și s-a rezolvat. Când le-am spus despre bătrânul din Craiova, care a murit pentru că a fost bătut pe trecerea de pietoni de un șofer de 22 de ani pentru că traversa prea încet, mi-au zis păi nu se grăbea? așa, cât a coborât, cât l-a bătut, a pierdut și mai mult timp decât dacă ar fi așteptat să termine de traversat. Într-o zi le-am povestit o întâmplare pe care o știu de la prietenul Vlad Petri, la care n-au mai zis nimic, au rămas cu gurile căscate, undeva între mirare și groază. Povestea se petrece în Clejani, unde Vlad a petrecut ceva vreme printre membrii tarafului cu același renume. Într-o zi, porcul unuia dintre membri (foarte posibil Cacurică, dacă nu m-a lăsat memoria de tot) s-a constipat. Stăpânul, între două turnee internaționale, îl alerga cu vecini cu tot, să-i bage furtunul în cur să-i facă clismă și nu reușeau. Cacurică, dărâmat. După două zile, apare la gard cu o sticlă de vin să facă cinste: era fericit, se căcase porcul!

 

Cum e viața dumneavoastră acum în Japonia? Ce are Japonia și România nu va avea niciodată. Cum călătoriți? Ce mâncați? Cum munciți?

S-a așezat într-o matcă oarecum liniștită, nu m-am obișnuit total, dar m-am liniștit tocmai pentru nici nu-mi mai propun, călătoresc zilnic până la serviciu cu trenuri și metrouri, ajuns acolo muncesc aproape ca ei, doar că nu stau peste program ca să fac impresie. Mâncarea a fost unul dintre primele lucruri cu care m-am obișnuit, deci mănânc orice, japonez sau de-aiurea. Din fericire, și mofturoșii, chiar Doamne păzește, veganii pot trăi liniștiți aici, se găsesc de toate pentru toți, dacă nu la restaurant, atunci la aprozar. Gătesc, la fel, destul de multe. Acum câteva zile, am făcut humus, salată de vinete și ardei copți. Nu-mi plac oamenii care zic fatalist-patriotic ce bă, ce-are ăia acolo noi n-o s-ajungem nici într-o mie dă ani, chiar dacă sunt șanse mari să aibă dreptate. Deci n-o să zic tehnologie. Ce nu cred că va avea România niciodată va fi toleranța cu care e privită religia aici, felul în care sunt respectate laolaltă tradiții budiste, shinto și creștine, sau cum niciodată părinți shinto n-au interzis fiului să se căsătorească cu o budistă.

Ce s-a schimbat cel mai mult față de cel care erați acum zece ani? Ce e cel mai pregnant în niponizarea unui român, dacă putem spune așa.


Cred că am învățat să accept cu ceva mai mare ușurință dezastrele naturale. Cred mai mult în univers și mai puțin în Dumnezeu. Îmi mai place să cred că am devenit conștient de volumul meu real (asta-i o lecție pe care o înveți în aglomerație: te poți simți comod câtă vreme nu încerci să ocupi nici mai puțin, dar nici mai mult decât propriul volum). Nu știu la alți români, dar la mine termenul de niponizare are două tăișuri. Când mi s-a spus din partea unui străin, a fost pentru că m-am comportat țeapăn sau nefiresc. Când mi s-a spus din partea unui japonez, a fost când am fost din cale afară de politicos și respectuos față de persoane și reguli. Din fericire, nici una, nici alta, nu mi se întâmplă prea des.

Recomandați-ne câteva lucruri din cultura japoneză care ne sunt la îndemână (poate la un click distanță pe internet) și care ne-ar putea pune gânduri și ar aduce, de ce nu, schimbări pozitive în starea sufletelor noastre. Mulțumim. 

Mă voi opri la trei.

Wabi-sabi, sau a găsi frumusețe în lucrurile simple, vremelnice și imperfecte. Am trăi într-o lume mai suportabilă dacă ne-am goli un pic de sine și am accepta că și noi, ca parte a întregului ne supunem aceleiași realități: nimic nu e desăvârșit, totul e trecător.

Wabi-sabi îmi pare că se leagă cumva de Kintsukuroi – procedeul prin care un vas care s-a spart este reparat lipind cioburile cu un soi de rășină în care se amestecă pulbere de aur, argint sau platină. Este ca un soi de restaurare în care crăpăturile nu sunt ascunse, ci scoase în evidență, ca o acceptare a faptului că spargerea și repararea vasului fac parte din istoria lui. Din kintsukuroi vă puteți alege metafora preferată: inimile frânte înnobilate de despărțirile peste care au trecut, cicatricile care înfrumusețează un erou, omul ca sumă a experiențelor, acceptarea sorții schimbătoare.

Onsen – sau obiceiul îmbăiatului. Nu-i o aluzie la necesitatea unor băi mai dese vara, pentru un transport în comun plăcut, pur și simplu, recomand cufundarea în apă caldă și în propriile gânduri. Într-o zi, pe când mă aflam la o baie publică, m-am gândit că bazinul în care mă aflam ar putea fi parabola lumii în care trăim. Dacă au același volum, oamenii de culori, orientări sexuale sau religii diferite varsă din bazin aceeași cantitate de apă. Dacă faci valuri, se vor întoarce la tine. Dacă râzi de un altul care se îmbăiază alături de tine că e murdar, asta nu te face mai curat, mizeria lui te va atinge mai devreme sau mai târziu.

Un cuvânt de încheiere în japoneză? Și ce înseamnă el?
Ki wo tsukete. Ai grijă de tine.

CITAT
La România sunt mai conectat decât aș vrea, deși absent fizic, urmăresc știrile pe internet, vorbesc cu prietenii din țară, aflu cam cât află un român informat.

George Moise, scriitor 

11 recommended
comments icon 0 comments
1215 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Ne dorim să rămâneți alături de noi în continuare!

Echipa Viitorulromaniei are nevoie de acordul dumneavoastra in conformitate cu noile reglementari privind Protectia Datelor (GDPR).
Partenerii nostri folosesc tehnologii precum cookie-uri pe site-ul nostru pentru a ajunge mai usor la voi cu anunturi publicitare personalizate.
Prin acceptarea acestora va bucurați de continut, ne ajutati sa menținem site-ul gratuit si sa ne continuam demersul jurnalistic.

Iti multumim pentru acceptul tau !