Marcela Motoc, actriță: “Mă simt extraordinar de bine acasă, în România”

- - 10- 610 vizualizari

Actrița a locuit ani buni la Paris, dar s-a întors în România, la prima dragoste: teatrul.

Un articol de Andrei Crăciun

Drum. Marcela Motoc, actriță. De unde vine Marcela Motoc și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pic în urmă către devenirea Marcelei Motoc. Cum s-a format actrița de astăzi?
Urmându-și instinctul. Cu un dram de naivitate, pe care o port conștient și acceptat și azi, și cu un dram de inconștiență, am reușit să fiu curajoasă și să mă avânt din Făgăraș la București. La ideea de-a mă face actriță a contribuit, cred, și colecția de reviste Cinema a mamei mele. Dar îmi aduc aminte destul de bine că atunci când s-a pus problema „încotro”, analiza mea s-a făcut pe două criterii: să fie fără matematică/fizică/chimie și să fie multe vacanțe. Au rămas pe lista posibilităților profesoratul și actoria. Mi-am păcălit părinții că mă voi pregăti pentru admiterea la ambele facultăți, de litere și de teatru, pentru ca la jumătatea drumului să le spun că alergatul după doi iepuri deodată n-a fost niciodată o soluție, de-aia a și devenit zicală. Am dat admitere, am picat cu brio, am zis că nu-i nimic, dar am făcut un soi de alergie din cauza șocului eșecului, o am și acum. Am dat examen a doua oară, am intrat cu brio, și cum la naștere am fost copilu’ ăla care a făcut ce trebuia în scăldătoare, din anul trei am fost angajată la Teatrul Bulandra. Am avut bursă și salariu în ultimul an de facultate și mi se și urcase puțin la cap, deși eram convinsă că nu.  Încotroul m-a dus în brațele unui francez de care m-am îndrăgostit lulea și care mi-a fost soț pentru unsprezece ani frumoși de poveste de iubire. Ni s-a terminat însă capitolul iubire și ne-am văzut fiecare de drum. Eu întorcându-mă la prima iubire, adică teatrul. Se pare că-i încotroul care mi se potrivește, sunt fericită de-a dreptul și de-a plinul în tot circul și disperarea și stresul și nesiguranța care fac parte din profesia mea. Spre ce mă îndrept? Spre glorie. Una absolută, răvășitoare și copleșitoare. Doar n-o să mor anonimă. Și dovada că încep să nu mai fiu, anonimă adică, e interviul ăsta. Muuuult am așteptat, mult am tânjit.  Numai Dumnezeu știe spre ce mă îndrept, de fapt. Carpe diem a devenit mottoul după care îmi trăiesc experiențele. De dorit, îmi doresc, multe îmi doresc, și toate bune. Mai ales roluri. Mari. Și am învățat că, dacă le vreau, trebuie să merg eu în întâmpinarea lor, n-am fost niciodată genul care să deschidă ușa dimineața așteptându-se să-l găsească pe Scorsese acolo. Da’ uite că se poate întâmpla să-ți deschizi mailul dimineața și să găsești o invitație la un interviu. E semn bun.

Spectacole. Să mergem și mai departe. În ce spectacole ați jucat în stagiunea trecută și ce urmează de la toamnă? Unde să vină publicul spectator să o vadă pe Marcela Motoc, apetitul odată deschis după citirea interviului?
“Fata din Curcubeu” la Teatrul de Artă și “Peretele” la Metropolis, ambele scrise și regizate de Lia Bugnar. “O noapte pe dos”, tot la Teatrul de Artă, o piesă pe care am găsit-o datorită lui Tudor Țepeneag și pe care am tradus-o și apoi i-am propus-o lui George Constantinescu. Și ca dovadă că piesa-i bună și i-a plăcut, o și jucăm împreună în teatrul lui, în regia descoperitorului de piesă, același Tudor Țepeneag. E spectacolul pe care l-ai și văzut, că știu că ai scris despre el, tare tandru și frumos, și îți mai mulțumesc încă o dată pentru asta. Contează. Vorba ta.  Și mai joc în “Omul cel bun din Seciuan”, la Teatrul Bulandra, în regia lui Andrei Șerban, care a considerat că sunt cea mai potrivită pentru rolul unui bărbat, și anume bărbatul lui Vlad Ivanov. Evident, el e femeia într-unul dintre cele trei roluri pe care le interpretează în spectacol. Și mai joc un preot în spectacolul ăsta, episodic așa, tot cu perucă, barbă și mustață. Trebuie să spun, n-am cum să nu, că domnul Ducu Darie, directorul Teatrului Bulandra, a văzut spectacolul și la sfârșit a venit să ne felicite la cabine. Eu mă schimbasem deja. M-a văzut și m-a întrebat “Tu ce cauți aici?” I-am răspuns că am jucat. “În spectacolul asta?!“ zice. “Ăsta, ăsta! “ zic. “Unde, mă, că nu te-am văzut.” “Eram bărbatul” răspund. Și tace câteva secunde și-mi spune “Doamne, nici măcar după voce nu te-am recunoscut!” Eu zic că-i un compliment. Amuzant mi se pare însă faptul că, de când am revenit în țară și de când m-am întors la teatru, respectiv patru ani, joc în patru spectacole, iar personajele sunt trei curve și un bărbat.  Personajul „Fata din Curbubeu” e o „femeie de moravuri ușoare”(vorba autoarei) care a avut o viață; Sena din „Peretele” e o prostituată care s-a făcut cuminte „și nu-i merge rău” (vorba aceleiași autoare, Lia Bugnar); iar în „O noapte pe dos” joc o prostituată care nici măcar nu se culcă cu clientul ei.În acest context, bărbatul din „Omul cel bun din Seciuan” e cireașa de pe tort. La toamnă, urmează două premiere. „Pisica pe acoperișul fierbinte” la Teatrul Bulandra, în regia domnului Dinu Cernescu, și „Sunset limited”,la Teatrul de Artă, în regia lui Daniel Simion și împreună cu Andreea Bibiri. Da, facem versiunea aceleiași piese la feminin. Și îmi place de nu mai pot!

Foto: Cătălina Flămânzeanu

DRUMUL CĂTRE GLORIE

Video. Carieră internațională, filme de cinema, seriale de televiziune – cum stăm cu consacrarea în lumea video?
Bineeee! Mă rog, mai e loc, dar nu mă plâng. Am filmat din primul an de facultate la Nae Caranfil, în primul lui film, „E pericoloso sporgersi”. Aveam rol secundar, eram prietena cea mai bună a eroinei principale, rol jucat de o franțuzoaică. (Cochetam cu Franța demult, iată, fără să-mi fi dat măcar seama). Pe urmă, am apărut și în cel de-al doilea film al lui, „Asfalt  Tango”, dar eram una dintre balerinele cuminți, care au rămas acasă, așa că rolul a fost foarte mic, am mai colaborat cu Castel Film până în 2002, când am plecat din țară. La Paris am făcut câteva scurt-metraje studențești, dar cel pe care l-aș aminti a fost scurt-metrajul pe care l-am făcut în Spania. Un scenariu după piesa Liei Bugnar, „Oase pentru Otto”. „Violeta, la cortesana” se numește. A fost destul de premiat pe la festivaluri internaționale, ba chiar s-a nimerit și un premiu pentru interpretarea subsemnatei. Iar de când am revenit pe meleagurile natale am mai avut apariții prin seriale, ba în „Las Fierbinți”, ba în „Atletico Textila”, dar „consacrarea” mi-a adus-o serialul „Lecții de viață”. Am jucat în multe episoade. Și oamenii au început să mă recunoască pe stradă. Îi recunosc la rândul meu după privire pe cei care se uită la serial. Știu că se vor apropia de mine și mă vor întreba „Nu va supărați, dumneavoastră ați jucat în Lecții de viață?” Și dacă răspund „Da” urmează „Oaaaaa… putem face o poză împreună?” Cea mai tare a fost o doamnă, într-un magazin, se tot învârtea după mine și mă iscodea cu privirea. La un moment dat și-a luat inima în dinți și m-a întrebat „Nu vă supărați, cred că vă știu de undeva, dar nu știu de unde.” Eram în ziua mea modestă și i-am zis doar că nu cred că ne cunoaștem. A insistat: „Și totuși, vă știu!… Lucrați cumva la Cora?” I-am răspuns că nu printre pufnituri de râs abia abținute și a urmat „Atunci la Kaufland?” Aici n-am mai rezistat, am pufnit. E, așa m-a recunoscut și a urmat „Vaaaai, gata, știu, vă știu din Lecții de viață!” Deci, d-aia zic, merg drept și sigur către glorie!

Țara. Ce relație are Marcela Motoc cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede ea viitorul României? Și mergând și mai departe, cu lumea cum stăm – ne îndreptăm într-o direcție greșită?
Mă simt extraordinar de bine acasă, în România. Și nu exagerez cu nicio literă. Nu știu alții cum sunt, dar eu abia după ce am stat în altă țară unsprezece ani am înțeles cuvântul acasă. Sunt un om extrem de ușor adaptabil, unde mă simt bine acolo poate deveni acasă. Am călătorit foarte mult în anii ăia, stăteam luni de zile mereu în altă țară; baza era la Paris, dar am călătorit în Suedia, China, Vietnam, Rusia, Cambodgia, Japonia, SUA, Tahiti, Insulele Mauritius, Reunion, Insula Paștelui… Mult am călătorit. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate experiențele astea. Dar după unsprezece ani, în grădina casei mele din România, într-o zi de vară, când râdeam cu gura până dincolo de urechi cu prietenii mei, m-am trezit spunând „Doamne, ce bine e să râzi în limba ta!” Și ăsta a fost declicul. Mă rupsesem deja de ceea ce fusese familia mea în Franța, astfel încât revenirea în țară a fost o evidență. Nu, nu m-am întors pentru că nu îmi era bine acolo, îmi era foarte bine, nu îmi era însă tot. Am început să joc târziu în franceză. Poate știi, am jucat „Fata din Curcubeu”, în franceză, în traducerea mea, la Paris. E cel mai prețios cadou pe care mi l-a făcut Lia Bugnar, spectacolul ăsta. E un mare cadou. Așa cum am lucrat cu ea n-am lucrat cu nimeni. A scos din mine ceva ce nici eu nu știam că există. M-a dat pe mine mie, prin ea. E complicat ce zic, știu, dar legătura mea cu Lia e mult mai adâncă decât știe chiar ea, cred. E o poveste lungă, dar, pe lângă faptul că m-a marcat în profesie, mi-a fost alături în niște momente-cheie din viață. Și influența ei mi-a schimbat traiectoria de câteva ori. Ei, revenind la „La fille de l’Arc en Ciel”,  a fost foarte frumos primit la Paris și am fost foarte mândră de realizarea asta. Fusese un pariu cu mine însămi. Nu pierdeam nimic la pariul asta, dar am câștigat tot. Revenirea la teatru cu piesa asta a fost alt declic. Parcă m-am reîntregit. Mi-ar fi fost mai greu să fac teatru acolo, am ales poate calea mai ușoară pentru că în țară am reînceput să joc imediat după ce m-am întors. Dar nici foarte tânără nu mai sunt, așa că îmi permit să aleg calea mai scurtă. Că trece vremea. Și gloria aia despre care-ți ziceam mai devreme mă pândește, dar n-așteaptă. Nu vreau să emigrez, nu vreau să plec, vreau să trăiesc aici și să joc și să vorbesc și să râd în limba mea și să călătoresc cât mai mult, dar să mă întorc aici, Acasă.

Foto: Narcis Pop

LUCRURILE CARE NU AU CUM SĂ RĂMÂNĂ AȘA

Viitorul?
Viitorul României îmi pare cam în ceață deocamdată. Prezentul se vede urâțel rău, dar cred foarte tare că lucrurile nu au cum să rămână așa. Prezentul ăsta urâțel e deja de domeniul absurdului. E drept că demult am crezut că s-a ajuns la limită. Se pare însă că încă nu, dar eu tot cred că se va termina și lucrurile vor intra pe un făgaș corect, curat, democratic. Cât despre lume, se îndreaptă spre degringoladă. Dar nu cred că o mai prindem noi. Mi se pare un taifun care tot crește. Se învârte, se învârte, prinde o țară, și încă una, și încă una, și crește, și crește, până o să prindă tot Pământul și Dumnezeu știe ce se va alege de el, dar cert e că, după ce noi vom dispărea, viața va reîncepe. Punct și de la capăt.

Cetatea. Implicare civică, cetățenească. Votează Marcela Motoc? Protestează? Se implică în viața cetății? Cum și de ce?
Implicare civică, sigur că da.  Și votează cu două mâini și cu două pașapoarte Motoc. Votează și în România, și în Franța. De protestat, protestează doar în România. Franța pare să se descurce și fără ajutorul meu, deocamdată. Iar în viața cetății mă implic pentru că îmi pasă. Pentru că m-am maturizat și știu că e important fiecare pas, fiecare acțiune, fiecare glas, fiecare om. Încerc să conving lumea nu de adevărul meu, că ascult, nu sunt habotnică în convingerile mele, dar încerc să prezint o altă perspectivă, un alt adevăr, o altă atitudine, încerc să conving lumea să voteze, să îi pese, să fie prezent omul în propria lui viață. Că ne pierdem. Trăim fără să trăim, ne bucurăm în viitor, mai niciodată în prezent, înjurăm trecutul și risipim prezentul. Îmi pasă! Chiar îmi pasă. Mă arde, mă doare, mă frământă. Și mereu am senzația că nu fac destul. Așa că fac mereu câte ceva.

MARCELA MOTOC NU ȘI-A DORIT NICIODATĂ SĂ FIE ALTCINEVA

Idoli. Are Marcela Motoc idoli? Către cine se îndreaptă privirile admirative ale actriței? Ca cine voia să fie atunci când era mică?
O fi ciudat, nu știu, dar nu mi-am dorit niciodată să fiu altcineva. O fi suficiență, o fi împăcare și acceptare de sine, dar eu sunt bine cum sunt, nu mă imaginez altfel și nici altcineva. Și nici mică nu m-am imaginat vreodată altcineva. Cred că femeile din viața mea, mama și bunica, două figuri marcante ale copilăriei mele, m-au crescut în spiritul unicității. Mereu m-am simțit unică. Sună pretențios, îmi dau seama. Nu cred că sunt mai cu moț, nu cred că sunt mai deșteaptă decât alții sau mai talentată, nu mă dau mare, zău, dar, cumva, știu că eu sunt eu și mă simt bine în pielea eului ăstuia. Și îmi dau seama că eul ăsta se identifică cel mai bine cu numele pe care mi l-am dat singură în copilărie: Cella. Așa mi-au spus ai mei mereu, așa îmi spune mama și acum, așa mă știu prietenii cei mai vechi și cei mai buni. Niciodată nu m-am recunoscut în Marcela. Cella e numele meu adevărat și cred că e cazul să mi-l asum. Poate că a venit vremea să mă întorc cu totul la mine. Mi-a venit în minte, apropo de unicitate: la serbarea de final de grădiniță, toate fetițele erau îmbrăcate în prințese, în rochițe cu volane, cu voal, cu paiete, cu coronițe. Mama mea mi-a făcut cu mâna ei un costum de ghiocel. Eu eram îmbrăcată în ghiocel. Cum mama naibii să nu crești crezând că ești unică?!  Idoli n-am. Dar, de admirat, admir mereu. Îmi admir prietenele, prietenii. Îmi admir mama. Îmi admir colegii de breaslă. Admir tot ce e neprefăcut.

Foto: Narcis Pop

Tineret. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi actorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru. Cuvânt de încheiere, povață pentru cei care vin din urmă, de ce nu? Mulțumesc.
Îl ador pe Cătălin Babliuc. Tânăr, na, că e mai tânăr decât mine. E un izvor nesecat de umor, are o ingeniozitate copleșitoare, mă intimidează de cele mai multe ori. O ador pe Letiția Vlădescu, e zăpăcită și e foarte talentată și arde pe dinăuntru, e ca un vulcan. Hai să nu insist cu adoratul, dar o admir pe Antoaneta Cojocaru. I-am văzut spectacolul cu „Hamlet și noi” de cinci ori. M-a răvășit, copleșit, obsedat, înlăcrimat, bucurat. E fantastic ce scoate Anto din ea și din ceilalți. Tot la tineri o încadrez pe Andreea Bibiri. Lucrăm acum împreună și mă fascinează mintea ei ascuțită, pasiunea, forța, conectarea cu celălalt pe scenă. Povață… Dacă se poate face din pasiune o meserie, să se facă! Sigur, e ușor de spus, uneori contextul social nu-ți permite să trăiești din artă sau artisticării. Dar eu sunt o naivă optimistă și chiar cred că universul conspiră și că, atunci când știi ce vrei, universul te va conduce astfel încât să obții acel ceva. Și să îți pese. Dacă îți pasă, vei alege întotdeauna bine.

CITAT
Nu vreau să emigrez, nu vreau să plec, vreau să trăiesc aici și să joc și să vorbesc și să râd în limba mea și să călătoresc cât mai mult, dar să mă întorc aici, Acasă.
Marcela Motoc, actriță

10 recommended
comments icon 0 comments
610 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Ne dorim să rămâneți alături de noi în continuare!

Echipa Viitorulromaniei are nevoie de acordul dumneavoastra in conformitate cu noile reglementari privind Protectia Datelor (GDPR).
Partenerii nostri folosesc tehnologii precum cookie-uri pe site-ul nostru pentru a ajunge mai usor la voi cu anunturi publicitare personalizate.
Prin acceptarea acestora va bucurați de continut, ne ajutati sa menținem site-ul gratuit si sa ne continuam demersul jurnalistic.

Iti multumim pentru acceptul tau !