Epoca interbelică, scurtă, dar intensă, a fost ultima perioadă a ceea ce odată, cu mândrie, numeam ”Micul Paris”. Multiculturalismul, obiceiurile bucureștenilor și însuși stilul lor de viață au fost distruse de noua orânduire. Dar cel mai mult și cel mai vizibil a avut de suferit arhitectura.

În total, în București s-au demolat 450 de hectare de teren, în perioada comunistă. Cele mai vizate erau casele vechi, ale boierilor ”asupritori” și bisericile. Cităm dintr-un colțișor de Scânteia, anul 1948: ”Bucureștii se transformă pe zi ce trece într-o capitală modernă, a unui stat în care se desăvârșește construcția socialismului. Mărețele construcții ale socialismului (nota noastră – astea erau blocurile, sic!) se înalță în fiecare colț al orașului. Ritmul impresionant al înnoirilor dă Bucureștilor de azi o înfățișare cu totul diferită de orașul din anii regimului burghezo-moșieresc, în care mizeria cartierelor mărginașe locuite de muncitori contrasta dureros cu cartierele luxoase, construite pentru exploatatori”.

Și, pentru că muncitorii nu puteau primi toți case frumoase, în cartiere superbe de exploatatori, egalizarea orașului și-a locuitorilor lui a început să se facă, în comunism, doar în jos. Oazele de frumos au fost rase fără milă și înlocuite cu deșerturi de urât.

Cartierele oribile de blocuri în care și astăzi ne sufocăm (sau cu atât mai mult astăzi) au fost dublate de construcții demente, oribile și megalomane. Printre primele a fost Casa Scânteii, mastodont ridicol ridicat într-un timp record, doar 5 ani, între 1952 și 1957. Nu a fost nevoie de mare arhitectură în construcția ei, pentru că așa-numitul ”Combinat poligrafic”, care și astăzi străjuiește semeț și dizgrațios încă superbul bulevard Kiseleff, era o copie fidelă a Universității Lomonosov, din Moscova. (va urma)

Material realizat în cadrul „București-Centenar” Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația și Patrimoniul Turistic