Născut și crescut în Capitală, Andrei Crețu a dat, ca mulți indivizi serioși și inteligenți, România pe străinătate. Fost elev la liceul ”Tudor Vianu”, Crețu studiază într-o instituție care a dat 28 de laureați Nobel pentru Economie, iar drumul său până peste ocean a fost influențat, într-un mod ironic, de o copilărie, o neatenție. Andrei susține că dacă ar fi fost mai atent la Bacalaureat și ar fi luat o notă mai mare, viața lui ar fi arătat cu totul diferit. Românul a transformat un așa-zis eșec într-o poveste de succes.

Domnule Crețu, ești ca la AA Meetings aici. Zi-mi despre tine

Mă amuză mereu să aud “domnule Crețu”, eu încă arăt de parcă mâine o să dau piept cu pubertatea. Din fericire nu mai gândesc ca atunci, ceea ce e bine. M-am născut în februarie ’93 în București, într-o iarnă cu zăpada peste genunchi, cum îi place mamei să spună. Am făcut școala la 5 minute de casă, apoi am intrat la Colegiul Național de Informatică Tudor Vianu. A fost bruscă trecerea de la o școală locală la un liceu foarte bun, dar m-am adaptat – primele mele note din clasa a 9-a au fost doi de 4 la fizică, care cu siguranță m-au ajutat să-mi dau seama că ar trebui să mă adaptez rapid.

Și cum ai trăit tu anii de liceu?

Liceul a fost una dintre cele mai frumoase experienţțe din viața mea, nu doar pentru atmosfera și libertatea din excursii sau pentru că am câștigat, împreună cu clasa mea, campionatul de fotbal între clase al licelui, dar mai ales pentru că cei mai buni prieteni pe care îi am, chiar și acum, sunt din Vianu. BAC-ul nu a fost cel mai fericit eveniment al meu, a fost mai mult un moment de inflexiune. Mi-a plăcut mult să citesc bibliografia pentru proba la limba română, deși eu eram la un profil de mate-info, foarte axat pe matematică și mai puțin pe info. Dar ce să vezi, fix când aveam nevoie de cea mai mare concentrare, adică în timpul examenului, nu citesc cu atenție cerința, așa că scriu despre cu totul altceva la partea a III-a. Uite așa am zis zis adio la 3 puncte din 10 din start, așa că a trebuit să mă mulțumesc cu un 6,75 la română. Greu să uit momentul ăla pentru că simțeam că am dezamăgit pe toată lumea care credea în mine. Partea mai grea era că tocmai în anul ăla, 2011, ASE-ul, decisese să elimine examenul de admitere pentru prima dată în istorie, așa că admiterea se făcea: 2/3*media de BAC + 1/3*media din clasele 9-12. Așa că nu am intrat la Facultatea de Finanțe, așa cum îmi doream și, cum nu aveam eu sau familia mea 3.000 de lei ca să plătesc taxa de școlarizare pentru primul an, am renunțat la ce îmi doream și am m-am dus la Facultatea de Matematică. Am intrat cu bursă acolo, și mi-am strâns bursa că să-mi plătesc taxa la ASE anul următor. Mi-am dat rapid seama că nu sunt următorul Pitagora și că nu sunt îndrăagostit de matematica teoretică, ci de cea aplicată – a se citi “mie îmi place să rezolv probleme, nu să învăț cum să demonstrez teoreme”, așa că în următorul an am dat din nou la ASE și am intrat la Finanțe, taxă.

Totul se întâmplă cu un motiv?

 În mod ironic, faptul că am dat greș la BAC a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Cred cu tărie că imaturitatea mea de atunci și modul în care îmi vedeam viitorul m-ar fi tras înapoi. Așa că îi mulțumesc Lui Dumnezeu că n-am citit cu atenție cerința și că lucrurile s-au așezat apoi foarte bine. Bine, de atunci încoace, am grijă să citesc totul de 10 ori înainte să iau o decizie pentru că nu e bine să forțezi norocul.

 Cum a fost cu facultatea?

Cei 3 ani de facultate au decurs foarte bine. Între anul al II-lea și anul al III-lea am fost cu Work & Travel în SUA, o experiență care m-a maturizat și mai mult și m-a făcut să-mi dau seama ce vreau și cât trebuie să muncesc pentru a realiza ce vreau. Am început să lucrez la sfârșitul anului al III-lea part-time pentru biroul din București a celei mari companii de consultanță de management la nivel global, McKinsey & Company, unde am întâlnit oameni de-a dreptul excepționali, care au jucat un rol primordial în dezvoltarea mea intelectuală și socială. Aici am învățat ce înseamnă profesionalismul la cel mai înalt nivel și cât de importantă este etica la locul de muncă. Experiența profesională de la McKinsey m-a ajutat mult să ajung unde sunt acum. Apoi am intrat la un master în macroeconomie/finanțe, tot în cadrul ASE. Am lucrat timp de 2 ani de zile în același loc, făcând în paralel masterul pentru că aveam ore începând cu ora 18:00, iar în martie 2017 am aflat că am fost admis la programul de master în finanțe la MIT Sloan School of Management, la care am plecat 3 luni mai târziu.

Care a fost motivul pentru care ai ales SUA?

Dacă nu te-am plictisit prea mult cu răspunsul la prima întrebare și ai răbdare și pentru a doua, meriți un premiu. Am ales SUA pentru MIT, ăsta a fost principalul motiv. Multe lume nu asociază MIT-ul cu economia/finanțele, dar MIT are 28 de laureați ai premiului Nobel pentru Economie, fiind a treia instituție în acest clasament, după University of Chicago (31) și Harvard (30). Tot MIT este locul în care teoria modernă a finanțelor a luat naștere. Spre exemplu, orice curs de inginerie financiară o să vorbească de modelul Black-Scholes-Merton, numit după trei profesori americani care au predat la MIT. Cu ultimul dintre ei am avut plăcerea să iau liftul împreună și să îi pun câteva întrebări acum câteva luni. O să merg anul următor la cursurile lui. Mai este un motiv pentru care am ales MIT. Am ascultat la moment dat un TED-talk al unuia dintre profesorii de aici, Andrew Lo. Titlul prezentării era “Cum poate ingineria financiară să vindece cancerul?”. Nu e ceva la care te gândești prima dată când auzi “finanțe”, nu? După discuția respectivă, am câștigat o nouă perspectivă asupra a ceea ce poți face în finanțe, iar dacă oameni ca aceștia sunt la MIT (și da, sunt, m-am convins singur de asta), înseamnă că asta e locul potrivit pentru mine. Cu ce mă ocup – momentan, sunt student, mai am un an până la absolvire. Vara asta fac un internship în New York în venture capital – pentru cine nu e familiar cu domeniul, în cel mai simplist mod, venture capital reprezintă fondurile care oferă capital start-upurilor.

Ce s-a schimbat în viața ta acolo și ce ar trebui să se schimbe aici pentru a te întoarce la locul faptei – în România?

Viața mea s-a schimbat radical aici. Eu am trăit 24 de ani în același oraș, același apartament, cu mama și bunica. M-aș fi mutat în timpul facultății singur, dar ar fi fost un efort financiar mult prea mare pentru familia mea și bine, parcă îmi era greu să mă detașez de persoanele cele mai importante din viața mea, de mâncarea bunicii, de cămășile care erau mereu cálcate sau de farfuriile pe care nu era nevoie să le spăl. Aici fac totul de unul singur și îmi place mult asta, dar mereu sunt recunoscător bunicii că m-a învățat să gătesc. La fel și prietenii mei pentru care din când în când pregătesc câte ceva bun.

Ți se schimbă mentalitatea?

– Pe lângă lucrurile aceastea logistice despre care vorbeam, ce s-a schimbat cel mai mult este mentalitatea. Gândesc altfel, mai matur, mai coerent, mai obiectiv. Am avut șansa să ajung într-un loc în care am interacționat cu sute de persoane, oameni veniți din peste 40 de țări diferite, urmând programe de licență, master sau doctorat. De la fiecare înveți câte ceva, diversitatea nu face decât să lărgească orizonturile buleii în care trăim. Și doar în cazul ăsta poți fi conștient de alte puncte de vedere și te poți dezvolta mult mai rapid. Sper să fiu în fiecare zi conștient de ceea ce spun acum și astfel să devin mai înțelept, mai bun, mai inteligent și mai altruist decât eram cu o zi înainte.   Întoarcerea în România este o ușă pe care nu mi-e frică să o deschid. Însă, momentan consider că încă mai am multe de învățat în afară până să-i ofer ceva concludent țării mele. Totuși, consider că s-au făcut progrese în multe zone în ultimii ani, așa cum consider că altele au stagnat sau au regresat. Sunt multe lucruri de schimbat în România, nu numai la nivel organizațional, dar și în rândul populației. Nu-mi place să văd că îți dau un răspuns general, dar sunt nevoit să o fac ca să evit să scriu romane.

Te-a ajutat ca ai fost inainte la Work and Travel?

Absolut. Enorm. Au fost primele mele 3 luni în afara României, într-un loc total diferit nu doar față de țara mamă, ci de Europa în general. Așa cum am spus mai sus, Work & Travel m-a ajutat să-mi dau seama cine sunt, ce vreau sa fac, care sunt țelurile mele și cât trebuie să muncesc pentru a ajunge acolo unde îmi propun. Atunci a început să se contureze visul de a ajunge să studiez în SUA. • Work & Travel m-a maturizat exponențial. Am avut 3 job-uri în total. Lucram zilnic de la 7 dimineața până la 1 noaptea, iar din două în două săptămâni aveam o zi pauză. Dacă mai adaugi 30 de minute cu bicicleta de acasă până la locul de muncă și alte 30 înapoi, plus alte 30 de minute ca să-mi spăl hainele, asta înseamnă 4 ore de somn pe noapte față de alte 20 de muncă și transport. Nu vreau să creadă cineva că eu eram singurul care făcea asta, alți studenți, nu toți, erau în situații similare. A fost o provocare constantă pentru mine, iar cel mai greu moment a fost când am rămas fără cazare și a trebuit să dorm 3 nopți într-o biserică pe o saltea. La fel ca și în cazul BAC-ului, nu mă plâng pentru că am avut parte de experiențele astea, ci din contră, sunt extrem de recunoscător pentru ele.

Cum sunt priviți românii în State?

Depinde pe cine întrebi, pentru că aici întânești tot felul de naționalități. Dacă le spui americanilor că ești român, ești privit destul de exotic, interesant. Cam la fel cum am privi noi brazilienii sau japonezii. Asta îmi place. Mulți nu știu prea multe despre România, de la așezarea geografică la vreun nume de oraș, dar sunt și excepții. Ca să îi pun rapid la curent, le spun despre Dracula și Transilvania, iar apoi toată lumea are o înțelegere mai bună asupra locului din care provin. Cam același lucru se întâmplă și cu cei din Asia, doar că nu sunt la fel de obișnuiți cu Dracula. • Europenii știu mai multe, bineînțeles. Din păcate, mai multe lucruri care nu ne fac cinste decât vice-versa. Cu ei trebuie să am mai multă răbdare și să le explic că nu totul e așa cum rău cum cred ei. • Sud-americanii știu mai bine cum să ne poziționeze pentru că și ei s-au confruntat și încă o fac cu aceleași probleme ca noi. Deci, sunt mai empatici.

Cat de des intalnesti un conational acolo? Despre ce vorbiti? Cu ce se ocupa cei pe care i-ai intalnit?

-Din păcate, nu întâlnesc prea des un conațional aici. Într-adevăr, e vina mea, nu am căutat foarte mult grupurile de români, dar am avut câteva ocazii să iau contact cu alți de-ai noștri. Sunt studenți la MIT, Harvard, Tufts, Babson, toate în același stat, Massachussetts.  • Vorbim în principal despre ce face fiecare – ce studiază, cum le place, ce vor să facă în continuare. Unii dintre ei lucrează în cercetare, alții în domeniul medical, arhitectură, politici publice, consultanță, educație, precum și alte domenii.

Cam care e limita? Unde vrei să ajungi? Planurile alea de viitor de care toți angajatorii sunt interesați. 

Sunt de părere că limite ar trebui să-ți setezi doar pentru viicile pe care le ai. Din fericire, eu nu am viciile obișnuite, deci nu am limite. Bine, poate că uneori exagerez cu filmele pe care le urmăresc, deci în cazul ăsta încerc să pun stop când trebuie.  Unde vreau să ajung? Grea întrebare, dar am un răspuns. Vreau să ajung în stadiul în care să simt că am lăsat ceva în urma mea, atât pe plan profesional, cât și pe plan personal. Ce mi-aș dori foarte mult să fac ar fi să ajung să îmi folosesc cunoștințele pe care le-am dobândit în economie/finanțe și să ajut diverse comunități din țările emergente, cam ce face Banca Mondială. Dacă aș contribui la reducerea sărăciei, îmbunătățirea calității de vieţiiață, construirea unui spital sau a unei școli prin intermediulcadrul unor proiecte de infrastructură, asta m-ar mulțumi enorm pe plan profesional. Pe plan personal, mi-aș dori să pot să îi inspir pe alții să-și urmărească visurile.

Un sfat pentru cei mai mici decât tine, care se pregătesc să părăsească băncile liceului și să dea piept cu viața.

Să nu vă fie frică de eșecuri, orice eșec vă va schimba viața. Depinde de voi dacă în bine sau în rău.