Cezar Pârlog, scriitor: “Tot ce se întîmplă este normal și nu trebuie să avem alte așteptări de la noi”

- - 15- 477 vizualizari

    Un interviu cu Cezar Pârlog, un român contemporan care ne recomandă să punem mai mult preț pe patriotism.

Andrei Crăciun

Cezar Mihai Pârlog, scriitor român contemporan, mai ales. Cum e să fii scriitor în România mileniului III, ce are specific o viață de scriitor în zilele noastre?

Când am auzit întrebarea ta m-am întors instantaneu și m-am uitat în spate, ca să văd cu cine vorbești. Curiozitate, ce să-i faci, tipic feminin, dar mai facem și noi erori. Poate chiar era vreo tipă faină. Doar că mișcarea a fost cam greoaie, așa, ceva de elefant, ca ăla din magazinul de porțelanuri, e drept că unul suplu, și-o fi spus cuvântul și etatea, nu zic nu, drept e că n-am mai văzut pe nimeni, omul a șters-o. „Trăsura!” Și brusc mi-a picat fisa, mde, „nu introduceți fise deformate”, cum scria pe telefoanele alea publice de pe vremea mea, cad mai greu. Mno, aici e un sâmbure de adevăr, și ai și tu puțină dreptate. Ca să-ți explic: da, prin copilărie, stăteam pe-atunci la Cluj, pe lîngă gară, tu la Ploiești, da, știu, și mai ieșeam cu frate-miu sau cu Ăl bătrân pe-acolo să numărăm vagoane și să ne pi*ăm prin trenuri. Numai la toalete, subliniez. Nu mi-e clar dacă să și scriem pe vagoane sau măcar în scrisorile de trăsură. Dacă de-aici o fi pornit treaba asta cu scrisul. Însă sînt sigur că le citeam. Încărcătură, cantitate, „te iubesc, Maria”, destinatar, chestii. Cum am zis, nu știu, dar e posibil. Sigur e că am scris despre asta într-un text mișto. Microrrelatos, cum le zic latino-americanii ceia. Ăsta-i: „Iubita mea Anca era şomeră înainte de a o cunoaşte. După un timp şi-a găsit de lucru la un muzeu literar. Citea scrisorile de dragoste ale unor scriitori morţi, mulţi de la băutură. Când soţul i-a plecat cu alta, a început să le ia acasă. Spunea că acum are timp mai mult pentru studiu. Dar am apărut eu şi i-a lăsat baltă pe literaţi. Ca să nu ajungă iar şomeră am renunţat şi m-am însurat cu alta tot din branşă. Lucra la gară. Dicta scrisori de trăsură.” Asta-i din „Ce mult te-am iubit!”. Adică nu-i clar cu trăsurile și cu scrisul. Și zic asta pentru că, nu rar, realitatea m-a făcut cândva în viitor, adică după ce le-am scris, și nu doar o singură dată, chiar personaj în scrierile mele. Adică ele au devenit realitate; și cu bune, și cu rele. Odată, chiar am omorât pe cineva care încă mai spera, după o operație grea. Apoi i-am citit și textul, apăruse în Luceafărul. Mda, după un timp am avut dreptate, mortua est! Deci am lămurit-o pe-asta cu „scriitorele” care nu sunt. Bine, admit în contrapartidă, că sunt un român contemporan. Asta așa, ca să nu te superi pe mine. „Că chiar” sunt. Dixit!

Aaa, stai așa, că mi-am amintit acu’ și de restul de întrebare. Zic acum. Ce are specific? Păi are; că mergi la slujbă, te spetești pentru instituție, partid, guvern, NATO și constelație, mai scrii vreo cinci cărți pe-acolo pe la serviciu, ai condiții, liniște și acvariu, șeful tău, care este cum este, nu dăm calificative că pe-astea le dă el și ajungi să nu mai ai bani de trecut strada, o să cerșești acolo, la semafor, știi tu, acolo unde ne-am întâlnit prima dată. Noroc că-s publicat în niște tiraje astronomice, am multe Maybach-uri negre în garaj și pe spațiul verde din fața garsonierei confort 2, și asta doar pentru că sunt un scriitor renumit și galactic. Da’între noi fie vorba, dai și tu doi lei, de-o cafea?…

CEZAR PÂRLOG E LA PODEA, NUMĂRAT, ÎNVINS DE DIKTATURA LIBĂRIILOR

Pentru aceia care au deschis mai târziu ochii către proză, dacă mergem la librărie și vrem să citim cărți de Pârlog – ce să căutăm? Detaliați-ne un pic viața și opera. Cum ați ajuns să scrieți literatură?

Pentru cei care au deschis mai tîrziu aparatele de radio, repetăm scorul înregistrat la pauză, și anume că Cezar Pârlog e la podea, numărat, învins de dicktatura librăriilor care, fără a risca mare lucru, cărțile nevândute se fac fain-frumos pachet, și-s expediate ramburs editurii, admit cu grație să primească un procent de vreo 50% din prețul unei cărți. Autorul? Cine naiba mai e și ăsta?!… „Decât” un fraier! Deci Cezaru-i mai greu de găsit p-acolo. Mai ușor dai de el pe librăriile on-line, că doar netul are viteză în România, nu jucărie, tu chiar nu știi, Andrei?! Aș zice că pe site-ul principalului vânzător de carte de pe aici de la noi, sunt de găsit cam toate cărțile mele. Adică Libris.ro. Deci citiți-le p-astea: „Flori, fete, fițe sau băieți”, proză scurtă și eclectică, aș zice eu, citându-i pe alții, are niscava cronici bune, premii și extra-tiraje, „Life stuff sau Învățături pentru Andreea”, considerat ca fiind un roman, în fond o pseudo-instalație, o mare șmecherie în al cărei final, se va dovedi că mă joc cu mintea cititorului. Apoi „Electric puzzle”, în fapt o colectură din textele publicate prin ziare, care-ncotro. Vine dup-aia „Ce mult te-am iubit!”, opera mea de căpătâi, în fapt, chiar doctoratul meu ‘ntr-ale scrisului. O carte care nu-i pt bobor, ci pentru oamenii deștepți și fetele dezinhibate. Și mai sosește una la Gaudeamusul de peste câteva zile. „Facts of life”.Tot proză scurtă și eminamente bunicică. Mda, nu e precum „Pălăria” ta sau „Eu et al” a Alexului, da’, asta e, după posibilități, nene Iancule!… Cum am ajuns să?… Păi fii atent și ascultă acia. Mergeam eu liniștit, costum fain, „ștofă” de calitate la două rânduri, univeritar serios, aveam și o cravată albă, se asorta perfect, pantofi mov de cinșpe milioane, mergeam zic, cu mâinile în buzunare, liniștit și gândind la gagici. Ca băieții. Și, reflectând la una Mihaela, n-am băgat de seamă că m-am depărtat de casă, mai mergeam și fix de-a lungul liniei frontului. Unde se duceau niscava lupte grele. Doar când, cu spatele plin de briști și ninjulițe, ăia chiar ținteau bine, cum nu știi ce-s alea?, steluțele celea care se aruncă în „dujmani”, mi-am șters bine ochelarii, am văzut că eram unica și singura țintă. Și-am realizat. Pe scurt, picasem fix în miezul luptei dintre lupii tineri și prea puțin universitari, și profii ăia bătrâni și cu barbă, pensionați de vreo mie de ani, care nu lăsau ciosvârta. Și ăștia toți, uniți cu mic cu mare, că-n unire stă puterea, știi tu, că pari băiat deștept, dacă nu, ai auzit măcar la televizor de Centenar, m-au ciuruit, Sergiu Nicolaiciuc, mic copil! Deci ăștia mi-au tras-o bine, m-au lovit și la operație, și m-au dat jos de pe catedră. Da, de pe ea, că eram un prof fain și modern, sigur te-ai uitat la „Cercul poeților dispăruți”; Robin Williams, măi! Și m-au aruncat pe undeva pe la partea sedentară, un fel de funcționăraș obscur și de-a șaptea mână, cam cum îl vedeai tu pe Birlic în „Două loturi”. Desigur fără mânecuțe, și fără urme de creion chimic în colțul gurii. Dar cu un șef la fel de retardat ca și Turbatu, sau cum îi zicea ăluia. M-am depresurizat profund și cu zgomot și am pus la vânzare, pe Okazii, o bibliotecă serioasă, șapte rafturi, 480 de cărți, alea după care îmi pregăteam eu lecțiile postuniversitare și oneste. Juma’ de an am bolit, apoi m-am apucat de scrisu’. Și iaca poznă, ce-a ieșit!

 O să vă întreb vulgar, ca non-scriitorii, se poate trăi din scrise? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca să se poată? Din ce trăiește un scriitor al timpului nostru?

Andrei dragă, eu zic hotărât cum că da. Însă este vorba despre peștii mei de acvariu. Ei cred că pot să trăiască. De regulă trăiesc cu aer. La două, trei zile, când îmi amintesc, le mai dau câte ceva de mîncare. Îi am la serv. E un hobby pentru leneși, nu trebuie să-i scoți la plimbare prin fața blocului, fie iarnă, fie ploaie, după caz, nu le faci curat la nisip, nu-i schimbi de cinci ori pe zi cum face prietena mea Cristina cu Emilia, fetița ei de doi ani, ce-i drept un bebe foarte fain. Nu, ce zici tu, nu se poate, e clar. Eu n-aș putea. Noroc că nu trăiesc din asta, cum se zice că o face o persoană pe care o cunoaștem amîndoi, tu mai bine, desigur. Gurile rele zic că nici n-ar prea fi exemple de felul ăsta, de care zici tu, în România. Adică cineva care să reușească să trăiască decent, exclusiv din scris. Chiar mă gândesc uneori că dacă trăiam prin interbelic, nu aveam probleme de felul ăsta. Scriam pe la cîte un ziar, de stânga sau de centru, pe la altul, la vreo foaie muncitorească acolo, scoateam o carte pe an și totul era foarte OK. Cred că mai mâncam și pe la Capșa, cu băieții; poate făceam și cinste. Ce ar trebui să fie ca să se poată? Păi să se pună din nou preț pe cultură, nu pe cea de cartofi, suntem pe locul 7 în U.E., nici p-aia de porumb; acolo suntem chiar pe locul 13 în lume; 1% din producția mondială, tată! Cultură generală prieteni, tineretul ăsta să aibă dorința să știe, să afle, să vadă care-i treaba cu Cioran, cu Urmuz, cu Sebastian, cu Eliade, da, de ce nu și cu Andrei Crăciun sau cu Pârlog. Poate că ar fi bună și o viteză mai mică pe net. Unii ar mai renunța și ar reveni la cele lumești, interacțiuni reale, o miuță în curtea școlii, sau o ieșire cu amicii la un meci de rugby și o bere. Și să se pună un preț mai mare pe valoare, iar ea să fie singurul criteriu de selecție, nu parti pris-uile unora sau altora ori alte interese de grup. Scriitorul timpului prezent trăiește și el din ce poate, ca tot omu’. Slugărește șefi corporatiști sau e lefegiu la stat și se ploconește în fața unor șefi dobitoci, prea deseori, vinde pe OLX cărți cumpărate din talcioc, plimbă cățeii altora, face poze la nunți, ori se lasă întreținut de „duamne” septuagenare, csf, mai mănâncă și el cu ocazia asta la câte un restaurant cu ștaif. Deci ca toată lumea. În plus, că tot s-a mai răcorit afară, stă să se mai gândească dacă să dea drumul la centrală, ori să mai aștepte o zi, „hai că nu-i chiar așa frig, mai iau un pulover, un ciorap, vedem cum o fi mâine…” Bine, eu nu zic de cei 10-15 scriitori agreați și în permanență la dispoziția a două-trei edituri mai mari; acolo-i altfel, merge omu’ cu taxiul, e chemat la târguri , lansări, degustări și festivaluri, toate pe spezele onorabilei instituții.

CEZAR PÂRLOG ȘI ȚARA NOASTRĂ

Țara. Ce părere aveți despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor. Cum vezi dumneata viitorul României? Te interesează?

Țara? Părerea mea este că tot ce se întîmplă este absolut normal, și că nu trebuie să avem alte așteptări de la noi. Printre atâtea alte argumente, pe care nu le mai înșir aici, și pentru că, vezi tu Andrei, prima universitate din lume a apărut prin secolul X, prin Maroc, sau prin Egipt, nu mai știu exact, găsești pe wiki, în Europa au „venit” prin XI-XII, Bologna, Oxford, Cambridge. Cea Jagiellonă pe la o mie trei sute și ceva. Îmi vine să zic 1330, dar mi-e teamă că greșesc. Noi, carevasăzică am intrat pe teritoriul ăsta pe la 1866, mda, nu iau în calcul Academia Mihăileană și pe cea Vasiliană, funcționau pe lîngă niște biserici, binecunoscuta Trei Ierarhi, și încă una, nu-mi stă acum pe limbă numele. Deci în cel mai rău caz, un ecart, o întârziere, da și mintală, de cel puțin 500 de ani. Dar nu-s eu omul potrivit pe capitolul ăsta, alții o spun mult mai bine. De exemplu Bogdan Murgescu. În consecință, recomand o carte bună, „Acumularea decalajelor economice. Europa și România (1500-2010)”. Ce să ceri mai mult din moment ce România modernă datează de acum un secol jumate iar acum o sută de ani procentul de știutori de carte era de sub 20%?! Nu mai zic de electrificare sau alte chestii. Prezentul poate fi puțin sub nivelul trecutului, și aici mă gândesc că dacă acum niște ani, aveam prim-planul realizărilor industriale la o seamă de ramuri industriale, acum ba. Mai făceam și noi câte-un avion, niscaiva locomotive, niște vaporașe de vreo sută șaizeci și cinci de mii de tone, un metrouaș, excavatoare, camioane, tractoare și mașini agricole, vagoane, ceva utilaj petrolier, care accidental putea fora până spre zece mii de metri, chiar și zonele arctice. Aveam chimie, petrochimie și industrie grea. Politica externă era la înălțime, ne călcau nume mari ale lumii, președinți din SUA, URSS, China, Israel; azi cumva?… Viitorul nu-l văd, dar îmi place. E ascuns după dealul ăla din față. După movila aia mică. Nu, nu cred că mă mai interesează. Tratamentul zilnic la care am fost supus de 30 de ani, m-a făcut până și pe mine să cedez. Au reușit! Da, nu mă interesează. Nici măcar despre macazul stricat de la metrou, întâmplat zilele trecute. Și mai zic că voi supraviețui, oricum

CEZAR PÂRLOG ȘI SOLIDA CULTURĂ POLITICĂ

Emigrare. De ce nu ați emigrat, dacă nu ați emigrat? Ce vă ține acasă?

N-am emigrat. Poate și pentru că la început, când pentru mine ar fi fost cel mai bun moment, m-au ținut Ăi bătrâni legat cu lanțul de calorifer, de teamă să nu o fac. Și, știi și tu, atunci pînă și caloriferele erau mai serioase, de fontă. Ori pentru că mă ține mentalitatea, format fiind în alte vremuri, lipsindu-mi deprinderea de a sta la taclale sau chiar la un scandenberg cu „riscul”; sunt convins, cu reale șanse să o iau în barbă, pentru a învăța din asta, din eșecuri adică. Probabil că nu aș ieși prea bine nici din situația de a fi șomer, ori de a schimba la un moment dat, domeniul de activitate cu 180 de grade. Să fiu negru pe plantație (uneori de căpșune), ori să șterg bătrâni la fund. Însă cei de după mine, da, au această „oportunitate”.

Implicare civică. Este Cezar implicat civic? Merge la vot? Protestează? Cum își manifestă cetățenia?

Nu, Cezaru’ nu e prea implicat. A trăit intens doar câteva minute, cînd a fost ceva cu un președinte anterior, pentru care și-a făcut și buletin „la urgență”, ca să poată participa, și să-l strângă p-ăla cu ușa. Geaba, ăla a rămas nestrâns; și neexterminat. Nu, nici nu protestează. Paradoxal, fiind preocupat de domeniul politichiei din copilărie și cunoscând fenomenul binișor încă de-atunci. Dacă vrei, îți zic și acum cine a candidat la președenție în S.U.A, în ‘84, Michael Dukakis, reverendul de culoare Jesse Jackson, ăsta a fost independent, și cel care a și câștigat, îl știi tu. Pe la zece ani citeam cam toate ziarele și revistele centrale și naționale care îmi treceau atunci prin mână, le luau ai mei en gros, iar de pe ultima pagină chiar se mai putea afla câte ceva printre rânduri. Nu-mi erau străine nici emisiunile tv de felul „Stop cadrul pe mapamond”, „Cadran mondial”, erau pe-acolo niște băieți deștepți, Victor Ionescu, Felicia Meleșcanu…, subliniez din nou, am fost învățat de mic să citesc printre rânduri și să găsesc înțelesul ascuns al celor citite. Îmi amintesc și de niște cărți, apărea atunci o colecție, „Idei contemporane” chiar la Editura Politică. „Megatendințele” lui Naisbitt, Toffler, chiar Carl Sagan cu „Creierul lui Broca”, de acolo le-am citit. Știam de Kissinger, de Ciu Enlai, de Salavdor Allende, Pinochet, Alvaro Cunhal, Dolores Ibarurri, de Grupul de la Contadora, Cartea Verde a lui Gaddafi, Mișcarea de nealiniere ori de Mișcarea pagwash. În liceu, pe vremea lui Ceașcă. Mda, cândva, mai târziu, am și predat la nivel postuniversitar niște discipline cumva adiacente domeniului. Concluzionând, el nu protestează, doar stă acasă și citește printre rînduri. Și bagă la cap. Deci cum e mai rău.

Literatura română astăzi. Care e treaba cu literatura română la zi? Dacă am vrea să citim o pleiadă de tineri scriitori, un purpuriu (cum greșit, dar just se spune) de texte, pe cine ne recomandați și de ce? Cum să procedăm? Arătați-ne calea.

Nu sunt eu în măsură să dau un răspuns la întrebarea asta, cu scuze. Aș zice doar că nu are cum să fie decît o oglindă a societății de azi, deci, poate, cam sub vremuri. Desigur că și din cauza editurilor care cedează prea mult din teren traducerilor. OK, sunt superscriitori străini, dar totuși… E drept că printre cei de la noi e și multă pleavă; prea des nevânturată de prietenii marelui scriitor, pe care-l umflă cu pompa. Doar cine nu vrea, nu își scoate o carte la vreo editură de apartament din Drumul Taberei, de balcon sau de debara, din Bolintin sau de la Făurei. Deși mai bine ar merge acolo la un meci, familia Nicoliță chiar vrea să scrie istorie în acel oraș rural! Una pe care nu o citește nimeni, nici măcar cei din familie, invitați la o lansare cu alune și pișcoturi pe undeva, pe la câte un organism cultural ferice că are clienți. Situația apare și pentru că accesul la editurile serioase e cam anevoios, și ar fi perfect dacă ar fi numai în directă legătură cu valoarea literară a lucrării. Cât despre putpuriu, nu știu ce să zic. Dar pot continua jocul tău de fazan cu „Suflet candriu de papugiu”, și… hai să-i întrebăm pe tinerii scriitori ce înseamnă, firește fără a-și consulta DEX-ul de pe telefon. Subscriu la ceea ce spun oameni mai înțelepți: Ca să poți scrie „ceva”, trebuie să citești; enorm!

Cuvânt de încheiere, povață pentru tineri.

Părerea mea este că trebuie să acumuleze, nu neapărat să „învețe”. Să cunoască câte ceva din varii domenii, cultură, istorie, politică, artă, biologie, sport, orice. Să știe de ce și când a apărut Sudanul de Sud, care a fost treaba cu războaiele burilor, cu apartheidul, de genocidul armean ori despre cel mai recent din Rwanda, despre cele două ale dacilor cu romanii, și ce a fost pe la noi prin 271. Cum e cu metamorfoza completă la insecte, ce e „lapte gros”, care e pistilul unei lalele, cea mai veche cale ferată de pe teritoriul României, și să știe ce se poate mânca de la tisa. Nimic nu strică. Vrei să vorbim despre entomologie? Putem. Chestiuni elementare. Să o facă oricât de devreme se poate, cândva, va fi prea tîrziu, timpul nu o va mai permite; iar alfabetizarea nu se face la douăzeci de ani. Așa nu ar mai apărea prin mass-media fel de fel de aberații la care se rămîne cu gura căscată și pe care prea mulți le iau drept bune. Și mai avea Ăl bătrân o vorbă mare: „Fii deștept, că țara geme!”. O spunea acum vreo patruzeci de ani. Azi e mai valabilă ca oricînd.

P.S. Și mai e ceva, chiar dacă, din vina mea, amintit abia spre final: să nu uite semnificația unui termen intrat în desuetudine, cel de „patriotism”. Nu trebuie ca tot ce fac pe lumea asta să fie motivate și puse în slujba altuia, cel de „profit”, de orice natură ar fi el. Deci povața a fost. Iar cuvântul de încheiere…, citiți „Ce mult te-am iubit!”, chiar e o carte deșteaptă!

CITAT
Chiar mă gândesc uneori că dacă trăiam prin interbelic, nu aveam probleme. Scriam pe la cîte un ziar, de stânga sau de centru, pe la altul, la vreo foaie muncitorească acolo, scoateam o carte pe an și totul era foarte OK. Cred că mai mâncam și pe la Capșa, cu băieții; poate făceam și cinste. Ce ar trebui să fie ca să se poată? Păi să se pună din nou preț pe cultură, nu pe cea de cartofi.
Cezar Pârlog, scriitor

15 recommended
comments icon 0 comments
477 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun