Oana Predescu, actriță: Nu m-am gândit niciodată să plec, pentru că sunt profund legată de acest loc

- - 5- 377 vizualizari

Tânăra actriță, angajată la Teatrul Excelsior, e de părere că ajunge să petreci o zi în trafic pentru a-ți da seama care e treaba cu România.

 

Drum. Oana Predescu, actriță. De unde vine Oana și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format actrița de astăzi?

Vin din Târgoviște. Înainte de Facultatea de Actorie de la UNATC, am terminat Facultatea de Istorie a Universității din București.

Cumva, dintotdeauna mi-am imaginat că o să fac ceva în domeniul artistic. Când eram mică, participam la diverse concursuri de muzică ușoară, fiind eleva unei școli cu profil vocațional. Apoi, în liceu, am intrat în trupa de teatru a Colegiului Național „Ienăchiță Văcărescu”. Primul meu rol a fost unul de bărbat. Cunoscuților, profesorilor, colegilor li s-a părut un succes, iar asta m-a stimulat. Cu toate acestea, să fac actorie mi se părea un vis îndepărtat și nu am avut curaj să le spun alor mei ce vreau cu adevărat să urmez. Cred că nici eu nu știam prea bine încotro să mă îndrept. Am ales, într-un final, istoria.

În anul III de la facultatea de istorie, mi-am zis că trebuie să încerc la teatru, pentru că am întâlnit câțiva oameni care m-au încurajat în demersul meu. Mi-am zis că, dacă nu intru din prima, nici că mai încerc. Am intrat.

Anii de licență au fost foarte frumoși pentru că am lucrat mult la clasă și așa am căpătat încredere. Am avut noroc de profesori buni și generoși – Mihaela Sîrbu, Andreea Vulpe, Mihaela Bețiu, Iulia Lumânare, Mircea Gheorghiu, Florin Grigoraș și bineînțeles, domnul profesor Adrian Titieni, un adevărat mentor.

Spectacole. Să mergem și mai departe. În ce spectacole ați jucat în stagiunea trecută și ce urmează în aceastătoamnă/iarnă? Unde să vină publicul spectator să o vadă pe Oana apetitul odată deschis după citirea interviului?

În această stagiune, joc în patru spectacole, dintre care trei ale Teatrului Excelsior, unde sunt angajată de un an : „Minunata lume nouă” după romanul lui Aldoux Huxley, dramatizarea și regia aparținându-i Catincăi Drăgănescu, în „Viața visătorului Francois” după Rabelais, în regia lui Horia Suru, în „Arlecchino și pierdutele iubiri”, regizat de Enrico Bonavera și în spectacolul „Război” de Lars Noren, la Teatrul Național București, în regia Lorenei Zăbrăuțanu, în cadrul programului 9G. Sunt spectacole foarte muncite și foarte diferite ca stil. Pe viitor se anunță câteva proiecte, dar încă nu vă pot spune despre ce este vorba. Sper doar să fie experiențe la fel de interesante și de utile pentru mine.

 Video. Carieră internațională, filme de cinema, seriale de televiziune – cum stăm cu consacrarea în lumea video?

Până acum, nu am făcut film pe cât mi-aș fi dorit, mai ales că sunt pasionată de cinema, iar filmul îți oferă, cred eu, un alt fel de libertate, spre deosebire de teatru. Totul este mult mai conținut, fiecare microexpresie a feței contează. Bineînțeles că și limitările sunt altele, dar este important ca actor șă știi să-ți calibrezi jocul și pentru teatru și pentru film. Recent, am apărut în „Moromeții II”, într-un rol episodic. Atmosfera de lucru a fost tare frumoasă, am cunoscut oameni deosebiți. Iar în 2016, am lucrat cu Nae Caranfil pentru „6,9 pe scara Richter”, tot într-un rol micuț dar simpatic. Îmi doresc să fac o carieră în cinema. Ce este filmat – bun, prost – rămâne pentru posteritate.

 

Țara. Ce relație are Oana cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede ea viitorul?

În mod conștient, nu m-am gândit niciodată să plec, pentru că sunt profund legată de acest loc, cu bune și cu rele. Iar să îți faci meseria de actor în altă societate și în altă limbă este ca și cum ai purta o pereche de pantofi cu două numere mai mari sau cu două numere mai mici, așa mi se pare. Deci, de plecat nu aș pleca, asta neînsemnând că nu aș schimba o grămadă de lucruri. Este suficient să petreci o zi în trafic ca să-ți dai seama de neajunsurile țării în care trăim. Dintre toate, cel mai tare mă deranjează indiferența față de celălalt, grija exclusivă pentru propria persoana. Este atât de evidentă. Nu-mi pasă că x așteaptă la coadă înaintea mea, fac eu cumva să o iau prin față –  blochez o intersecție cu bună știință, doar ca să fiu ceva mai în față, ascult muzică tare, jignitor de tare, fără să mă gândesc la vecini , fac grătare fumegânde și nu-mi pasă. Este trist. Iar viitorul nu știu dacă „sună” bine. Aproape nimic din ce s-a petrecut în societatea românească a ultimilor ani nu mă poate duce cu gândul că vom trăi vremuri îmbucurătoare , nu pot decât să îmi doresc și să sper.

Cât despre lume, se întâmplă un fenomen ușor paradoxal, aș putea spune. Pe de-o parte, avalanșa tehnologică de neoprit, iar aici mă refer cu predilecție la internet și la tot ce înseamnă rețelele de socializare care creează iluzia de brotherhood – toți suntem prieteni cu toți iar accesul către celălalt este la distanță de un click, când de fapt omul este din ce în ce mai singur. Contactul pe viu dintre oameni este de neînlocuit, iar lumea prieteniei virtuale este o amăgire, individul tot singur rămâne.

Pe de cealaltă parte, observ că tot mai mulți oameni  devin din ce în ce mai conștienți în multe privințe și iau atitudine, de la ce aer respiră și la ce mănâncă, până la lupta pentru obținerea unor drepturi importante. Sunt voci care se fac din ce în ce mai auzite, iar asta este de bine.

României? Și mergând și mai departe, cu lumea cum stăm – ne îndreptăm într-o direcție greșită? 

În mod conștient, nu m-am gândit niciodată să plec, pentru că sunt profund legată de acest loc, cu bune și cu rele. Iar să îți faci meseria de actor în altă societate și în altă limbă este ca și cum ai purta o pereche de pantofi cu două numere mai mari sau cu două numere mai mici, așa mi se pare. Deci, de plecat nu aș pleca, asta neînsemnând că nu aș schimba o grămadă de lucruri. Este suficient să petreci o zi în trafic ca să-ți dai seama de neajunsurile țării în care trăim. Dintre toate, cel mai tare mă deranjează indiferența față de celălalt, grija exclusivă pentru propria persoana. Este atât de evidentă. Nu-mi pasă că x așteaptă la coadă înaintea mea, fac eu cumva să o iau prin față –  blochez o intersecție cu bună știință, doar ca să fiu ceva mai în față, ascult muzică tare, jignitor de tare, fără să mă gândesc la vecini , fac grătare fumegânde și nu-mi pasă. Este trist. Iar viitorul nu știu dacă „sună” bine. Aproape nimic din ce s-a petrecut în societatea românească a ultimilor ani nu mă poate duce cu gândul că vom trăi vremuri îmbucurătoare , nu pot decât să îmi doresc și să sper.

Cât despre lume, se întâmplă un fenomen ușor paradoxal, aș putea spune. Pe de-o parte, avalanșa tehnologică de neoprit, iar aici mă refer cu predilecție la internet și la tot ce înseamnă rețelele de socializare care creează iluzia de brotherhood – toți suntem prieteni cu toți iar accesul către celălalt este la distanță de un click, când de fapt omul este din ce în ce mai singur. Contactul pe viu dintre oameni este de neînlocuit, iar lumea prieteniei virtuale este o amăgire, individul tot singur rămâne. Pe de cealaltă parte, observ că tot mai mulți oameni  devin din ce în ce mai conștienți în multe privințe și iau atitudine, de la ce aer respiră și la ce mănâncă, până la lupta pentru obținerea unor drepturi importante. Sunt voci care se fac din ce în ce mai auzite, iar asta este de bine.

Cetatea. Implicare civică, cetățenească. Votează Oana? Protestează? Se implică în viața cetății? Cum și de ce? 

Caut să fiu la curent cu ce se întâmplă, în limita timpului, dar atunci când aflu ce mai e nou, îmi doresc să nu mă mai fi informat, pentru că, de cele mai multe ori, rămân cu un gust amar și cu senzația neputinței de a schimba ceva.

La alegeri, votez, de protestat am protestat, dar doar atunci când am simțit în mod autentic să o fac, nu la îndemnul altora. Și ăsta este un fenomen ; mulți protestează, nu din convingere, ci din inerție. De multe ori nici măcar nu știu care este obiectul protestului lui, nu se informează, dar participă doar ca să fie acolo, pentru că este cool și pentru că „așa se face”, eventual. Ori nu ăsta este scopul. Singura mea implicare reală constă în ceea ce fac, în felul în care aleg să îmi fac meseria pe care am ales-o și pe care de puțin timp o practic. Caut să-mi fac treaba riguros, să nu încurc, să nu stric, să fiu un om pe care ceilalți se pot baza, atât pe scenă, cât și în afara ei. Eu cred că și asta este o formă de implicare socială, poate mai puțin vizibilă, dar este – a-ți face treaba acolo unde este nevoie de tine, a nu te face că o faci.

Idoli. Are Oana idoli? Către cine se îndreaptă privirile admirative ale actriței? Ca cine voia să fie atunci când era mică?

Un idol ? Aproape ca un act reflex voi răspunde mereu Freddie Mercury. Îl admir de când eram mică, iar această admirație a rămas intactă peste ani. Este mai mult decât atât. Pot spune că este iubire. Freddie, pe lângă talentul uriaș, avea un curaj aproape inuman. Era conștient de ce poate să facă, știa care este locul lui în lume și nu s-a oprit niciodată din drum, oricât de grea i-a fost devenirea. Poate că și alții au fost așa, dar mie Freddie îmi dădea senzația suprapunerii perfecte cu sinele – așa sunt, luați-mă ca atare și bucurați-vă de mine. Iar pentru că s-a tot vorbit de filmul „Bohemian Rhapsody”, îl recomand cu căldură, mai ales pentru Rami Malek a cărui performanță este mai mult decât actoria la nivel înalt. Are ceva foarte rar întâlnit și anume un strat subtil al reverenței față de ce a fost și va fi pentru totdeauna Freddie Mercury.

Tineret. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi actorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru.  Mulțumesc.

Nominalizez aici câțiva dintre colegii mei de generație, actori buni, speciali, foarte diferiți, alături de care am avut plăcerea să joc și cărora le doresc ”to keep on fighting till the end”: Eliza Teofănescu, Ștefan Mohor, Andrei Redinciuc, Ana Crețu, Matei Arvunescu, Codrin Boldea, Ioana Nichita, Alexandru Beteringhe, Bianca Cuculici, Alexandru Banciu, Paul Radu, Alexandru Cătănoiu. Vă mulțumesc !

CITAT
Este suficient să petreci o zi în trafic ca să-ți dai seama de neajunsurile țării în care trăim. Dintre toate, cel mai tare mă deranjează indiferența față de celălalt, grija exclusivă pentru propria persoana. Este atât de evidentă. Nu-mi pasă că x așteaptă la coadă înaintea mea, fac eu cumva să o iau prin față –  blochez o intersecție cu bună știință, doar ca să fiu ceva mai în față.

OANA PREDESCU, ACTRIȚĂ

 

5 recommended
comments icon 0 comments
377 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun