S-a născut la Bacău, într-o familie tradițională românească. La șapte ani, mama ei a plecat din țară, să își găsească un job cu care să poată supraviețui. Tatăl, să lucreze în construcții. Amândoi, în Italia. Dacă te gândești că ar fi putut avea un destin ratat, ca al multor copii crescuți de rude mai îndepărtate, ai dreptate. Numai că Simina Cernat nu e așa. Ea și-a construit singură drumul.

 

S-a întors în România în septembrie, după ce a petrecut patru ani în Asia, călătorind cu bani puțini sau făcând voluntariat pentru care primea cazare și masă. La întoarcerea în România, i s-a propus să publice o carte. Și a publicat-o. Apoi, i s-a propus să facă voluntariat prin munți. Și a făcut. Când s-a ivit ocazia să plece câteva zile în Beirut a plecat. Apoi i s-a propus să plece cu un program Erasmus într-un sat din Italia și, cum încă mai are 26 de ani, o să plece pentru 11 zile. Apoi se întoarce în România pentru un curs montan. Simina Cernat e omul care face. Spune “da” oricărei experiențe din care crede că are ceva de învățat. Pentru că, odată ce a învățat să se deschidă și să accepte ce îi dă viața, pare că experiențele o caută pe ea, nu invers.

O să încep abrupt. Cum te vezi peste cinci ani?

Sincer, nu mă văd nici săptămâna viitoare, așa că mi-e foarte greu să mă văd peste cinci ani. Unul din lucrurile pe care le-am învățat în anii ăștia e să nu-mi mai fac planuri și să nu-mi mai fac filme despre cum vreau să fiu eu sau să fie lucrurile, ci să merg după cum vin ele. Am o idee vagă despre cum aș vrea să fiu, dar e mai mult pe plan personal. M-aș vedea mult mai încrezătoare, mai crescută decât sunt acum, trecută de pantele astea emoționale de copilărie-adolescență-pre-maturitate. Mi-ar plăcea să fiu împăcată cu ce voi fi atunci, orice aș fi.

E un plan bun. Poți să te întorci în urmă cu cinci ani și să-mi spui unde erai atunci și cum te imaginai atunci peste cinci ani?

Acum cinci ani terminam anul al doilea de facultate și mă despărțeam de prietenul meu cu care am fost trei ani. Era un punct de cotitură. M-am mutat cu o prietenă pianistă și totul mi se părea nou în București, în noul context. A fost singura vară, de după vârsta de 12 ani, când nu am n-am ieșit din țară, în care am stat eu cu mine și m-am gândit ce vreau să fac cu viața mea. Nu mă gândeam neapărat cum o să fiu peste cinci ani, dar mă imaginam așa cum sunt acum. Era un fel de “potențial eu” nedescoperit, intuiam cum aș vrea să fiu, doar că nu aveam curajul să fiu.

Deci acum cinci ani ai avut un fel de declic.

Da, poți să-i spui fix așa. Am fost la dentist, mi s-a făcut o anestezie, am leșinat, n-am mai respirat vreo două minute, ca-n filme – mi-a trecut viața prin fața ochilor. Când m-am trezit am zis că trebuie să schimb ceva. Din ziua aia am început să schimb totul. M-am dus acasă, mi-am luat telefonul și am plecat, m-am mutat cu o prietenă.

M-am mutat în București după ce am terminat liceul, am venit să studiez la SNSPA, Comunicare și Relații Publice. Înainte să încep facultatea am fost plecată trei luni – prima mea călătorie în Asia – cu prietenul meu de-atunci, în China, Nepal și India. Vara următoare am fost vreo trei luni prin Vietnam. Și în vara dintre anul al doilea și al treilea de facultate mi-am dat seama că viața e foarte scurtă și că ar fi cazul să fac ceea ce voiam dintotdeauna să fac, adică să călătoresc, să trec prin tot felul de aventuri, să urc pe munți, să fiu independentă, să conduc motociclete, să merg în junglă. Și, una câte una, s-au legat. La câteva luni după ce m-am mutat, m-am înscris la un internship AIESEC, am aplicat mai mult ca să văd ce se întâmplă. M-au sunat, m-au trecut prin tot felul de probe, zici că dădeam interviu pentru vreun post de director. Am luat internshipul și, după ce am terminat facultatea, am plecat pentru trei luni și am stat patru ani.

Unde ai plecat atunci?

Am plecat în Indonezia. AIESEC e o platoformă care lucrează cu aproape toate țările din lume, tu îți plătești transportul și primești acolo cazare și mâncare. M-am gândit să mă duc în Asia și pentru că mai fusesem – e puțin mai soft în comparație cu America Latină sau cu Africa – și aveam o idee că aș vrea să mai stau după, să călătoresc, singură fiind, și e cam cel mai ieftin continent. Am zis că mă duc la internship și dup-aia mai văd eu, mai călătoresc pe-acolo.

Am mai avut un motiv pentru care am ales Indonezia. Aveam pe Facebook un prieten care postase un articol în National Geographic România despre un vânător dintr-un trib. Și tot ce publica era foarte aventuros. Așa că am zis că mă duc mai întâi în Indonezia – omul ăsta, Dragoș Dubină îl cheamă, din Timișoara, locuia în Indonezia de câțiva ani – și apoi îl conving eu pe Dubină să mă ia în junglă. Am ajuns în junglă, la tribul respectiv, și m-am întâlnit cu vânătorul respectiv din National Geographic, care m-a și cerut de nevastă ulterior. Ne-am dus la vânătoare vreo săptămână și la final m-a cerut de nevastă. I-am explicat că mie îmi expira viza în trei zile, el nu înțelegea conceptul de viză.

Cine e Simina acum? Cu ce te ocupi în general?

Sunt persoana asta din fața ta, zăpăcită și hilizită. Mă numesc Simina Elena Cernat, am 26 de ani și, momentan, trăiesc. Nu mă regăsesc neapărat în ceea ce fac, pentru că am experimentat multe lucruri și am luat câte puțin din fiecare. Ieri am luat de la tipar prima mea carte și sunt foarte bucuroasă, dar nu mă consider scriitoare. Organizez ture de trekking în India, dar nu mă consider nici ghid montan. Călătoresc, dar nu mă consider nici călătoare. Sunt câte puțin din fiecare și n-aș prea să mă definesc, mă simt de parcă m-aș pune într-o cutie și m-aș limita. Am făcut asta toată viața și acum încerc să scot oamenii din tiparele în care tot eu i-am pus.

Ți se întâmplă vreodată să te mai gândești la cum erai înainte de a începe să călătorești și cum te-a modificat acest lucru, cum ești acum?

Fix acum, când veneam la interviu, am luat-o pe jos și ascultam o melodie în căști și cântam și dansam pe stradă și zâmbeam la omeni, oamenii îmi zâmbeau înapoi și mă gândeam ce fain e că am ajuns în punctul ăsta. Înainte eram introvertită, speriată de bombe, închisă, plină de anxietăți, mi se părea că nimic nu e posibil. Cumva, cum suntem noi crescuți, ca români. Am observat că asta e o chestie foarte culturală. Românii mi se par foarte negativiști, educația pe care o primim ne învață că totul este greu, că nimic nu se poate, că nu putem face nimic.

Unul din lucrurile importante pe care le-am învățat în călătorii este că orice e posibil. Dacă vrei să faci ceva, se poate! În India am deschis un restaurant în două săptămâni de când a venit cineva cu ideea!

Cum s-a întâmplat?

Aveam un prieten indian și el a primit propunerea să deschidă un restaurant, omul cu care trebuia să-l deschidă n-a mai putut și m-a întrebat dacă nu vreau să-l ajut eu. În momentul ăla nu aveam nimic de făcut, mă uitam la Gange cum curge. Aveam locația, o hală uriașă unde fusese un restaurant în urmă cu un an, și am luat-o de la zero, am vopsit, am făcut designul locației și al logoului, am îmbrăcat canapelele cu pânză, el a făcut echipa de la bucătărie, meniul. După două săptămâni de muncit de dimineața până noaptea, l-am deschis. A fost genial, veneau muzicieni, oameni din toată lumea, era un fel de Vama Veche la nivel de sfințenie, că Rishikesh, orașul în care am deschis restaurantul, e capitala yogăi din lume.

De ce crezi că pentru tine e posibil ceea ce pentru mulți dintre noi nu e?

Eu cred că absolut orice e posibil pentru toată lumea. Dar cred că are legătură și cu educația. Cum am mai spus, și eu eram înainte foarte negativistă. Mi se părea că e greu să călătorești, că e greu să-ți găsești un job, până când am ajuns să pornesc de la premisa că nu e greu. Vreau să mă apuc de un lucru și mă apuc, fac primul pas, apoi pe al doilea și restul lucrurilor vin natural. Primul pas e cel mai greu.

Prietenii mei care au călătorit mai în profunzime – în sensul că au stat cu localnicii, nu vorbesc despre călătorii turistice – sunt genul ăsta de oameni: ”Hai să mergem în Berut!”. Păi, hai! Nu li se pare ceva imposibil. Dacă îi rogi să facă ceva, chiar fac, nu stau să se plângă că e greu, că e imposibil. E fain că și în România sunt înconjurată de astfel de oameni, din septembrie, de când am venit în țară, se tot întâmplă lucruri faine.

Eu am avut un trecut destul de comun românesc. Cu părinți fără studii superioare, care au joburi din clasa medie. Maică-mea face curățenie în Italia și taică-meu lucrează în construcții. Au plecat în Italia când aveam șapte ani și am crescut mai mult singură, m-am autoeducat, citeam foarte mult când eram mică. Am crescut cu o mătușă până pe la 12 ani, apoi numai cu soră-mea până la 16, când a plecat la Cluj, la facultate, și am rămas singură. Și, îți dai seama, la 16 ani, să rămâi singură în Bacău… După o lună în care am dat petreceri în fiecare sâmbătă, m-am plictisit și de asta și citeam foarte mult și visam să văd lumea, citeam multă literatură de călătorie. Eram și eu blocată în ideea că nu se poate, că-ți trebuie foarte mulți bani. Am avut norocul să cunosc oamenii potriviți la locul potrivit, oameni care au mai călătorit și mi-au deschis orizonturile. Sunt suma oamenilor pe care i-am cunoscut, am întâlnit niște oameni foarte faini, de la care am învățat multe lucruri.

Cred că, dacă eu am putut, oricine poate, că nu am nimic special, n-am un ochi în plus, sunt ca toată lumea, doar că am avut dorința de a crește. În loc de a aduna bunuri materiale, eu am vrut să cresc și să devin un om mai bun. Prefer să stau la sat decât în oraș, să mă duc pe munte în loc să mă duc la mall. Viața mea s-a simplificat foarte mult pe parcurs, am renunțat la foarte multe lucruri materiale. Așa am și început să călătoresc, ai mei îmi trimiteau bani pentru haine, iar eu îi puneam deoparte, primeam burse și le puneam deoparte, că știam că, la un moment dat, vreau să călătoresc pe undeva. Când am terminat liceul am plecat din banii mei, strânși de doi-trei ani.

Când ai plecat prima dată din tară?

Aveam 12 ani și m-am dus în Italia, să-i vizitez pe ai mei, care voiau să mă ia cu ei acolo și am zis că nu, că eu am lucruri de făcut în România. Nu îmi pare rău că am stat, îmi place foarte mult în România. În Italia mi se părea că sunt foarte constrânsă, nu aveam voie să ies în oraș singură. Am mai fost în Grecia, la 14 ani, cu sora mea și cu niște verișori și părinții lor. Dar prima ieșire de capul meu a fost în Asia, când am terminat liceul, cu iubitul meu de atunci, care avea un proiect început în Pakistan. Trebuia să mergem în Pakistan, dar atunci a murit Bin Laden și nu am mai primit viza, ne-am trezit în China, fără niciun plan, apoi am zis că din China cel mai simplu e de ajuns în Nepal, iar din Nepal ne-am dus în India. Călătoria a durat două luni și jumătate și a fost total dezamăgitoare. A fost totul foarte turistic, foarte scump, foarte obositor. Eu visam să fiu exploratoare.

M-am întors în România și am început facultatea. Am mai mers în anul următor o tură de trei luni și ceva în Italia, Mont Blanc, apoi în Vietnam trei luni, din nou în Italia și apoi România. Apoi am terminat facultatea și am plecat în Indonezia cu internshipul AIESEC, după care am rămas să călătoresc, vreme de patru ani. În cei patru ani, m-am mai întors în România și Italia câte o lună.

Îți mai amintești ce ți-ai pus în bagaj când ai plecat după terminarea facultății?

Aveam un bagaj mare de 23 de kilograme și mic unul de 10 kilograme. Abia mă țineam pe picioare, aveam bagajul ăla imens în spate, ca o cămilă. Aveam mult bagaj și pentru că în Indonezia trebuia să fiu îmbrăcată elegant, că mergeam să predau engleză la internship. După ce am terminat internshipul, am trimis în România vreo 10 kilograme, că nu aveam nevoie de ele. Am mai lăsat în urmă pe drum din lucruri, dar și acum mai lucrez la a-mi micșora bagajul. Când m-am întors acum din India, aveam bagaj mare de 12 kilograme – în care avem cort, sac de dormit, echipament de munte, de motocicletă, laptop – și șapte kilograme de bagaj mic. Îmi cumpăram haine noi doar când se putea vedea prin cele purtate, nu-mi place să fac cumpărături.

Acum din ce trăiești?

În Indonezia am plecat cu 2.000 de dolari, cu care am trăit un an și trei luni. În timpul internshipului nu cheltuiam foarte mult, că aveam cazare și mâncare asigurate. Apoi, când călătoream, făceam autostopul sau mergeam cu autobuze locale care sunt foarte ieftine, stăteam cu couchsurfing. În Indonezia, în opt luni, am plătit o singură dată o cameră de hotel, că nu mai puteam, aveam nevoie de intimitate.

În rest, găseam tot felul de mici voluntariate. Două luni, în Bali, am ajutat la organizarea unui festival de ecologie,  apoi cineva a avut nevoie de conținut pentru un site, apoi m-am dus în India unde am făcut voluntariat la o agenție de turism, la o pensiune îi ajutam să facă micul dejun. Peste tot, primeam cazare și mâncare și trăiam foarte ieftin.

Ulterior am primit ideea de a organiza excursii de trekking în India, să le arăt și celorlalți locurile care m-au fascinat. Asta fac de trei veri și din asta am trăit în ultimii ani: excursii în Himalaya. Deși inițial nu credeam că o să vrea nimeni să aibă încredere într-o puștoaică de 23 de ani, au avut și am creat conexiuni foarte frumoase.

Ai avut vreodată ceea ce noi numim un job stabil?

Nu. N-am fost niciodată angajata nimănui. Singura dată când am stat la birou a fost luna aia de la agenția de turism din India și mi-am dat seama că nu e pentru mine statul la birou. Mă plictiseam de moarte.

Câte limbi știi?

Știu română, franceza e prima mea limbă străină, dar am cam uitat-o, engleză, italiana o înțeleg, spaniola de la telenovele, am învățat indoneziană și înțeleg cam 40% hindi. Am făcut și un curs de rusă pentru începători, am învățat să citesc și să scriu.

Pentru hindi n-am pus niciodată mâna pe o carte, dar am observat că după trei ani înțelegeam când vorbeau indienii între ei și le răspundeam în engleză. Mai mult la restaurant am încercat să învăț, că cei de la bucătărie nu vorbeau engleză deloc și trebuia să ne înțelegem într-un fel. A fost foarte amuzant la început, când m-am dus în bucătărie și le-am cerut două penisuri, în loc de două furculițe, că e o diferență de o literă.

Unde e pentru tine “acasă”?

Momentan, în piața Vitan, unde am rucsacul și unde pun capul pe pernă.

Nu ai niciodată momente în care vrei să te simți conforabil, să ai un loc al tău?

Ba chiar azi am avut. Când vin în România, mă fascinează să am bucătărie, frigider, mașină de spălat, să spăl vasele, să am un dulap pentru haine, pentru că am stat mult timp cu hainele numai în rucsac, pe jos. Am și uitat că există aspirator pe lume. Dar azi mă gândeam că mi-ar plăcea să am un loc unde să-mi adun toate lucrurile, pentru că acum am lucruri prin București, Bacău, Cluj, Delhi, împrăștiate peste tot.

Care e relația ta cu țara asta? România mai e țara ta?

Am o conexiune emoțională foarte puternică cu România și am început s-o apreciez mult mai mult de când am plecat. În primul rând, apreciez aerul curat. Nu credeam că o să apreciez aerul, mai ales în România. Dar, când vii din Asia, mai ales din India, vai, cât de fain e aerul când aterizezi aici! Umezeala e perfectă, aerul e foarte curat, chiar și în București, comparativ cu Delhi.

Altfel, cei mai buni prieteni ai mei stau în România. Ai mei stau încă în Italia, după 18 ani, iar sora mea stă la Cluj. Mie îmi plac foarte mult oamenii din România. De multe ori, fac câte o glumă prin Asia și nu înțelege nimeni ce vreau să spun. Când vin aici, râd foarte mult, beau vin și mănânc brânză. N-am o idee despre unde aș vrea să stau sau ce aș vrea să fac în România, dar știu că îmi place foarte mult starea asta. De data asta, o să stau peste iarnă în România. Am întâlnit oameni foarte faini în ultimele două luni, oameni care mă fac să vreau să stau și să construiesc ceva aici. Acum nu am gânduri de întoarcere în Asia. Până acum am călătorit de dragul de a călători, acum simt nevoia să călătoresc cu un scop.

Există vreun lucru pe care ți-l dorești și care ți se pare imposibil?

Nu.

Cine este Nima?

Nima este un bebeluș. Este copilul unei femei din Ladakh, care mai avea un copil de doi ani. Ea a stat 12 ani într-o mânăstire budistă din Ladakh și era foarte inocentă și naivă. A rămas însărcinată cu un șofer de taxi care i-a promis că o ia de nevastă și așa a făcut primul copil. Prietenul meu din India a ajutat-o să nască, a strâns bani pentru ea, pentru că familia ei nu voia să mai audă de ea, s-a luptat cu toată societatea ladakhiană pentru ea și i-a găsit o familie la care să stea. După doi ani, când noi eram în Goa, ne-am trezit că ne sună plângând. I-am luat bilet de tren să vină în Goa și ne-am trezit că a venit cu încă un copil mic, bebeluș. Mai târziu ne-a spus că a fost violată de tatăl familiei la care stătea. A zis că nu vrea copilul și că vrea să-l dea la orfelinat, că cei din Ladakh nu o iartă nici pentru primul copil și că nu poate apărea cu doi, dar am spus că nu se poate să-l dea la orfelinat, pentru că orfelinatele din India sunt oribile. Așa că i-am găsit fetei o cameră lângă cea în care stăteam eu. În cele patru luni cât au stat în Goa, mama lui vindea mâncare tibetană două ore pe zi, iar eu stăteam cu Nima. Așteptam orele alea în fiecare zi, mă linișteam când stăteam cu el.

Nu aveam nici eu bani să o ajut, dar am făcut o campanie de strângere de fonduri pe Facebook, am strâns vreo 2.000 de euro, bani cu care am reușit să îi plătesc patru luni în Goa, am reușit si să dăm copilul spre adopție și să mai rămână și ea cu niște bănuți. Am auzit că fata s-a căsătorit acum două luni, în sfârșit! Era stresată că nu o s-o ia nimeni cu un copil. Despre povestea lui Nima nu știe încă nimeni în Ladakh, l-a adoptat o familie ladakhiană care nu putea să aibă copii.

Cum sunt relațiile de prietenie când ești mereu pe drumuri? Reușești să ai niște prietenii strânse sau ești mai degrabă solitară, chiar dacă te afli în mijlocul oamenilor?

Eu am petrecut foarte mult timp singură. Locuind singură de la 16 ani, mi-a fost destul de greu să locuiesc cu alte persoane când am venit în București. În toată India am trei prieteni. Mai am în Indonezia doi prieteni. În rest, am întânit foarte mulți români în Asia. În afară de ei, am o mână de prieteni dinainte să plec în Asia, care sunt aici, chiar dacă nu vorbim cu lunile.

Dar când îți e greu, când ești demoralizată, suni pe cineva? Vorbești cu cineva?

Sunt vreo trei oameni cu care vorbesc pe Facebook. Dar, după anii ăștia, am învățat să îmi gestionez singură stările. La început vorbeam cu mai mulți prieteni și le spuneam ce se întâmplă și prin ce trec. Acum mi le cam rezolv singură. Mai stau de vorbă, dacă am nevoie de un sfat sau de altă perspectivă, dar în general procesez singură cam tot ce mi se întâmplă.  E foarte fain când ai cu cine vorbi, dar prefer să nu devin dependentă de prieteni. Am ajuns la concluzia că, la finalul zilei, când pui capul pe pernă, ești tu cu tine și că cea mai important relație e a ta cu tine.

Cât de importantă e condiția fizică atunci când ai un stil de viață ca al tău?

E foarte importantă! Eu eram foarte bolnovicioasă când am plecat. Aveam un stil de viață foarte nesănătos în București. Mâncam pâine, ciocolată, brânză, nu prea făceam sport. În primele luni din Indonezia m-am cam îmbolnăvit. După ce am terminat internship-ul am făcut febră dengue și tifoidă în același timp. Acolo mi-am schimbat dieta la modul opus, eram vegetariană și nu prea mâncam carne, mâncam mult prăjit. Mâncam degeaba, nu luam nutrienți și sistemul meu imunitar era slăbit. Apoi, încet-încet, am început să fiu mai atentă la ce mănânc și în India nu am mai avut nicio problemă. Acum fac sport zilnic, merg mult pe munte și nu mi-aș putea imagina viața fără activitate fizică și echilibru alimentar.

Ai avut momente în care ai vrut sa renunți?

Să renunț la ce? Că devenise un stil de viață. Confortul de aici e doar material, având în vedere că emoțional și mental mă simțeam mai bine pe drum. Înainte să plec, totul era o stare semi-depresivă în care nu se întâmpla nimic nou, totul mi se părea artificial. Pe drum era, într-adevăr, inconfortabil, dar simțeam că sunt eu. Acum sunt, cumva, între vieți, nu îmi dau seama în ce direcție o s-o iau.

Când am avut dengue și tifoidă au fost două săptămâni crunte, când dormeam, mă trezeam, mâncam, beam apă și iar dormeam, era ca o halucinație. A avut grijă de mine un couchsurfer la care trebuia să stau două zile și m-a ținut două luni. Mama tot îmi spunea să vin acasă, dar mă gândeam că, dacă vin, medicii de aici nici nu știu ce e aia febră dengue, n-ar ști să o trateze. Îmi pare bine că nu m-am întors.

Ce înseamnă Samsara?

Samsara e un termen sanscrit care vorbește despre ciclul viață-moarte-viață. Renaștere. Mi se pare că, în timpul vieții, murim și renaștem de atâtea ori!

Cum ai ajuns să publici o carte?

Când eram mică îmi plăcea să scriu și mă gândeam că aș vrea să scriu o carte. Samsara a fost, inițial, un titlu temporar. Nu-mi venea niciun cuvânt în minte și văzusem un film care mi-a plăcut foarte mult cu un călugăr budist și filmul se chema Samsara.

Cum a apărut cartea… eu aveam tot felul de bucăți de text pe hârtiuțe, carnețele, cu tot felul de gânduri care mi-au trect prin minte din toată perioada cât am călătorit, iar pe unele le-am scris și pe blog. Dar aveam și un profesor de la facultate cu care am rămas în contact, cel care mi-a coordonat licența, și căruia îi mai scriam emailuri și îi povesteam cum e prin India. El are Editura Cartex și a zis că vrea să pună toate textele la un loc. Așa că i-am trimis și celelalte texte pe care le mai aveam, le-am mai editat, pe unele le-am lăsat așa, chiar dacă sunt mai puerile. Sunt bucăți de texte cu ce am trăit în India, Indonezia, Filipine, Malaysia, Sri Lanka, Myanmar, Nepal, după cum plecam eu din țară în țară, oarecum cronologic.

Toată lumea care a citit varianta înainte de publicare mi-a spus că se simt toate etapele prin care am trecut: la început fără nicio structură, apoi în India se schimbă totul, după ce m-am îndrăgostit scrisul a devenit haotic și, la finalul poveștii, îmi revin. La final, e mai mult despre ce se întâmplă în mine, descriu foarte puțin locurile sau oamenii pe care îi întâlnesc.

Acum, când am venit, în septembrie, cel care îmi fusese profesor mi-a spus să scoatem o carte în octombrie. M-am dus prin munți vreo două săptămâni, apoi trei zile nu am ieșit din casă la Cluj și am recitit tot. A fost epuizant din punct de vedere emoțional.

Din ce îmi povestești, dintr-un anumit punct al vieții tale, pare că nu ai căutat tu experiențele, că ele te-au căutat pe tine, iar tu doar le-ai acceptat.

Da. Când am plecat în Indonezia îmi făcusem eu un plan general cu ce o să se întâmple și atunci m-am îmbolnăvit de dengue și tifoidă. Mi-am dat seama că am pierdut mult timp să fac un plan care nu s-a îndeplinit. Nu e mai bine să trăiesc ce vine?  Atunci când îți faci planul, te și agăți de o idee. Și, dacă nu îți iese, simți că pierzi controlul asupra vieții tale. Dar e o idee iluzorie, pentru că oricum nu avem niciun control asupra vieții. Așa că m-am relaxat. Ăsta e unul din lucrurile pe care le-am învățat în Asia: să nu mă simt vinovată chiar dacă nu fac nimic, să beau trei cafele uitându-mă la mare. Am lăsat viața să se întâmple și m-am deschis vieții și oamenilor. În momentele astea se întâmplă lucrurile faine, când ești deschis la absolut orice.

Ce altceva îți mai place să faci? Un top 3?

Scrisul, mersul pe munți și să visez cu ochii deschiși. Îmi place să cunosc oameni care mă inspiră, din orice categorie. Am întâlnit de la cerșetori, boschetari, până la prinți! Fiecare m-a inspirat într-un fel.

Există vreun lucru care o nemulțumește pe Simina la ea însăși?

Deși par foarte curajoasă și încrezătoare, am o foarte mare lipsă de încredere în mine. Sunt foarte împrăștiată și dezordonată, sunt și posesivă și geloasă, uneori. Sunt multe lucruri la care lucrez, dar de care cred că sunt conștientă.

În loc de încheiere, care e mâncarea ta preferată și care e scriitorul tău preferat?

Mâncarea mea preferată e, momentan, papri chaat, care e un snack indian cu un fel de mămăligă indiană și patru sosuri diferite. Când mănânci, simți pe rând aromele.

Scriitorul meu preferat a fost multă vreme Mircea Eliade, dar acum am descoperit niște scriitori contemporani indieni care mi-au plăcut foarte mult. Citesc ce îmi apare în cale, dar nu pot să zic că am un scriitor preferat. Mi-a plăcut foarte mult Femei care alearga cu lupii, de Clarissa Pinkola Estés.

Simina Cernat lansează cartea Samsara sâmbătă, 17 noiembrie, în cadrul târgului de carte Gaudeamus, unde va fi prezentă începând cu ora 16.00, la standul editurii Cartex. Samsara este o carte scrisă pe drum, în cei patru ani petrecuți de ea cu rucsacul în spate, prin Asia.

CITAT

Ai mei îmi trimiteau bani pentru haine, iar eu îi puneam deoparte, primeam burse și le puneam deoparte, că știam că, la un moment dat, vreau să călătoresc pe undeva.