Geo Dinescu a ales mai întâi actoria. Este autoarea romanului „Numele meu este Anton” (editura Vellant, 2018) și are în pregătire o a doua carte – „Aproape acasă”. Cum ajunge o actriță să scrie literatură și de ce personajul creat de ea, Anton, ar putea fi oricare dintre noi?

Geo Dinescu spune că „oricare dintre noi putem fi Anton, dacă am pune pe hârtie fiecare amintire puternică. Numele meu este Anton poate fi rescrisă de fiecare cititor în parte. Cred că am descoperi nişte monstruozităţi incredibile”. Mai mult, i s-a întâmplat să țină o lectură din roman la Penitenciarul Timișoara și, printre deținuți, chiar să întâlnească un astfel de om. „Povestea vieţii acelui om, dar şi potrivirile aproape perfecte dintre el şi personaj m-au întristat foarte tare. Asemenea poveşti nu ar trebui să existe în realitate. Potrivirile dintre ei sunt la soţie, la bunică, la bunic, la copilul mort de cancer. Şi are nepoţi gemeni”, povestește Geo despre întâlnirea cu cel care se oglindea aproape perfect în personajul creat de ea. Cine este, însă, Geo Dinescu, și cum a schimbat actoria pe literatură? Vom vedea!

ACTORIE VS. LITERATURĂ. Ai dat actoria pe literatură. Cum și de ce?

Actoria m-a făcut fericită mulţi ani de zile. Apoi am fost nefericită. E greu să nu îţi găseşti locul, şi nu mă refer la un contract permanent cu vreun teatru, pentru că nu mi-a plăcut niciodată ideea de a fi angajat. Scrisul este ceva intim şi ţine doar de autor.

NUMELE MEU ESTE ANTON. Iată ceea ce am putea numi un roman curajos. Cum ți-ai scris romanul de debut, care este povestea din spatele poveștii?

Ar fi fost frumos să aibă o poveste impresionantă, dar nu e deloc aşa. Mi-a plăcut să gândesc un puzzle, pentru că aşa suntem văzuţi toţi în ochii celorlalţi. Suntem mici frânturi, pe care cei din jurul nostru le pun cap la cap şi ne fac un portret, dar suntem portretizaţi greşit, adevărul ieşind la suprafaţă numai în momentele de mare sinceritate cu noi înşine. Oricare dintre noi putem fi Anton, dacă am pune pe hârtie fiecare amintire puternică. „Numele meu este Anton” poate fi rescrisă de fiecare cititor în parte. Cred că am descoperi nişte monstruozităţi incredibile.

VIZIBILITATE. Cartea aceasta a apărut mai întâi la o editură mică. Cum e când publici la o editură mai mică și ce s-a schimbat odată ce a fost publicată la Vellant? De ce crezi că e nevoie pentru a face cât mai vizibilă o carte în mileniul III?

Când publici la o editură minusculă, ai doar câteva mici probleme: nu te bagă nimeni în seamă, nu ai publicitate şi ești norocos dacă te cumpără câţiva necunoscuţi. Cu Vellant, la relansarea lui Anton, care a avut loc la Cărtureşti Verona, am fost uimită să văd că veniseră foarte mulţi necunoscuţi. Pe lângă toate astea, prezenţa unui editor este cel mai bun lucru pentru o carte. Alexandra Rusu, autoarea cărţii „Cartea năsoaselor”, a fost ca un regizor care face ultimele retuşuri înainte de premieră. M-am tot gândit la tertipuri bune de promovat „Numele meu este Anton”, dar nu am avut vreo idee genială. Nici măcar bună. Aşa că, din când în când, mai pun câte o poză pe Facebook sau Instagram.

STUDENȚIE. Ce îți amintești din anii când studiai teatrul la Cluj-Napoca, cât de ofertant e Clujul pentru un student?

Pentru studenţi, Clujul mi se pare cel mai prietenos oraş. Miriam Cuibus şi Mona Chirilă au fost cele două „motive” pentru care am ales să dau admitere la Cluj. Auzisem atâtea lucruri bune despre acest cuplu de profesoare, că nu am stat pe gânduri. Faţă de Bucureşti, părea o altă ţară. În primul an mi-a fost foarte greu la şcoală. Nu înţelegeam nimic şi îmi era frică tot timpul. Abia din anul al doilea m-am simţit bine. Perioada de studenţie este ceva ce nu aş schimba niciodată.

DEPRINDERI. Îi e unei scriitoare util studiul actoriei? Simți că te ajută? Și, ținând cont că nu ești deloc străină de lumea teatrului, te-ai gândit la o adaptare pentru scenă a romanului, astfel încât să-l duci pe Anton și în teatru?

Mie mi-a folosit enorm actoria. Aşa cum făceam tot felul de fişe de personaje, inventam scrisori ale personajelor, aşa am învăţat şi ce este măsura. E important să dai atât cât trebuie, nu mai mult sau mai puţin. Mi-ar plăcea enorm să-l văd pe Anton pe scenă şi pe ecran. Nu am făcut dramatizarea cărţii sau vreo variantă de scenariu. Sunt o persoană căreia îi lipseşte răbdarea şi ar fi sfârşitul lumii dacă ar muri la stadiul de proiect, alături de restul rateurilor. La urma urmei, cartea este pe piaţă. Dacă cineva ar vrea să o facă spectacol sau film, trebuie doar să spună. Eu nu prea pot să zic: „Uite, fă ceva frumos după cartea mea, că e foarte ofertantă!”

SEGMENTE. Venind din teatru, cum ai fost primită în breasla scriitorilor?

Nu ştiu cum mă văd alţii, dar nu ar trebui să mire pe nimeni că un actor începe să scrie şi pentru alţii, nu numai pentru el. Scrisul face bine, chiar şi atunci când rămâne uitat în vreun folder. Dacă am spune cu voce tare ce gândim despre ceilalţi, ne-am izola total. Nu cred că sunt privită cumva. Este normal şi nu îmi bat capul cu asta. Cât de nedrept ar fi pentru adevăraţii scriitori să mi se dea mie o importanţă pe care nu o merit? Da, îmi iubesc cartea şi sunt mândră de ea. Dacă ar fi fost scrisă de altcineva, aş fi avut puţină invidie pe autorul ei.

CĂRȚILE CARE ÎȚI PLAC. Care este literatura care te inspiră și de care nu te poți despărți?

Ficţiune citesc cel mai des, dar nu mă pot despărţi nici de unele biografii sau autobiografii. Aş recomanda oricui cartea „20 de ani în Siberia”, de Aniţa Nandriş-Cudla.

VIAȚA ÎN ROMÂNIA, 2018. Făcând și una și alta, cum ți se pare că trăiesc actorii în România? Dar scriitorii? Ce ți-ar plăcea să se schimbe?

Eu am trăit din actorie. Nu am trăit bine, dar m-am descurcat, că nu sunt cheltuitoare. În magazine intru doar dacă e musai şi ies cât de repede pot. Trăiesc din scris, dar nu din literatură. Când scoţi un singur titlu, nu se discută de bani. Dacă a doua carte va fi publicată, tot nu aş putea trăi. Nu ştiu cum se descurcă scriitorii cunoscuţi, nici măcar nu îmi pot da seama de celebritatea lor. Până şi Mircea Cărtărescu a fost confundat cu un alt Mircea, iar asta a fost o situaţie inacceptabilă. Asta mi-ar plăcea să se schimbe: să fie şi scriitorii recunoscuţi pe stradă. Să se creeze o isterie născută din literatura pe care o publică.

LECTURI. Ești unul dintre puținii scriitori de la noi care au mers să țină lecturi în penitenciar. Cum ai ajuns, de exemplu, la Penitenciarul din Timișoara și cum sunt întâlnirile unui scriitor cu cei lipsiți de libertate?

M-a invitat Patricia Cevei, cea care se ocupă de clubul de lectură al penitenciarului. Am avut emoţii atât de mari, că aproape mi-am învineţit mâinile, la cât de tare le-am strâns. Eram cu Dan Pleşa şi cu Patricia, dar tot mă simţeam ciudat. Printre detinuţi se afla şi un Anton. Povestea vieţii acelui om, dar şi potrivirile aproape perfecte dintre el şi personaj m-au întristat foarte tare. Asemenea poveşti nu ar trebui să existe în realitate. Potrivirile sunt la soţie, la bunică, la bunic, la copilul mort de cancer. Şi are nepoţi gemeni.

SATISFACȚII. Care e principala satisfacție pe care ți-a adus-o până acum scrisul?

Întâlnirea cu scriitorul T.O. Bobe, un mesaj/ compliment primit de la un prieten, care suna exact aşa: „Lasă-te de fumat! Oamenii ca tine trebuie să trăiască mult.” Şi fiecare om care şi-a luat două ore ca să citească ce am scris eu. 3 în 1.

VA URMA. Lucrezi la o a doua carte, despre ce e vorba, de data asta, și când crezi că va apărea?

Se numeşte „Aproape acasă” şi îmi vine să dau cu ea de toţi pereţii. Sper să o termin în ianuarie. Nu pot să spun dacă va apărea vreodată pe piaţă, pentru că nu am nici cea mai mică idee dacă e bună de ceva sau nu. Sper să-mi iasă ce mi-am propus.

„Mie mi-a folosit enorm actoria. Aşa cum făceam tot felul de fişe de personaje, inventam scrisori ale personajelor, aşa am învăţat şi ce este măsura. E important să dai atât cât trebuie, nu mai mult sau mai puţin. Mi-ar plăcea enorm să-l văd pe Anton pe scenă şi pe ecran.” (Geo Dinescu, autoarea romanului „Numele meu este Anton”, editura Vellant)