Cosmin Iftode, fotojurnalist: „Sper că jurnalismul românesc are viitor şi nu va fi doar portavocea care propagă ideologii găunoase”

- - 8- 206 vizualizari

Cosmin este doar unul dintre jurnaliştii români care au ales calea emigrării, motivele majorităţii fiind o împletitură între profesional şi personal. Doar că, aşa cum povesteşte mai jos, el nu a renunţat la meseria sa, chiar dacă a fost nevoit să se angajeze şi într-un domeniu total diferit. Şi-a înfiinţat în Anglia adoptivă o agenţie foto şi este singurul român acreditat de cea mai bogată competiţie fotbalistică din lume, Premier League.

Am purtat cu Cosmin o discuţie despre experienţele sale, despre starea jurnalismului autohton şi despre cum crede el că ar putea apărea o schimbare profundă în socitatea românească.

Cum si când ai intrat în breasla foto-jurnalismului sportiv?

Prin 2011 sau 2012, nu mai ştiu exact, am început o colaborare cu Sport Revolution, o revistă proaspăt înfiinţată la vremea aceea. Eu eram student la FJSC şi căutam un job care să mă ajute să încep de undeva, ei cautau oameni la început de drum profesional care să accepte un salariu mic şi astfel a fost o situaţie win-win. Cochetam deja cu fotografia, dar şi cu deisgnul grafic, astfel că am fost redactor şi DTP-ist înainte de a începe să şi fotografiez pentru ei. Principalul lor fotograf era Răzvan Păsărică şi avea o agendă foarte plină motiv pentru care am ajuns în poziţia în care a trebuit să acopăr o competiţie de lupte libere. Am făcut o treabă bună şi Răzvan mi-a propus să îi devin colaborator, lucru pe care l-am acceptat şi astfel a început evoluţia mea în fotografia de sport.

Ai încercat mai multe genuri de fotografie, până să te oprești la cea sportivă, sau ai știut de la început că asta vrei?

Eram pasionat de fotografie înainte de a începe să fotograiez sport, dar ramura asta m-a atras de mic. Ţin minte că la orele de informatică de la şcoală intram pe site-ul UEFA şi downloadam fotografiile de acolo. Cred că atracţia asta pentru fotografia de sport a început mult mai devreme însă. Am fost foarte atras de albumele de abţibilduri, primul a fost cel de la Cupa Mondială din ’98. Apoi am avut un album cu jucătorii din Seria A, Kick Off 98 parcă. Abţibildurile pentru albumul ăla erau nişte fotografii foarte faine, nu clasicele cadre statice cu bustul jucătorului. Nici măcar nu le lipeam în album, le ţineam în cutii goale de ţigări şi mă uitam zilnic la ele.

Cu care dintre realizările tale profesionale de până acum te mândrești în mod deosebit?

Nu am realizări prea mari. Cea ma importantă ar fi o nominalizare din partea Asociaţiei Internaţionale a Presei Sportive pe lista scurtă a Media Pearl Awards. Dar nu am obţinut vreo distincţie pân acum, dacă la asta te gândeşti când spui “realizări profesionale”.

Știu că de ceva vreme ai emigrat în Anglia. Ce te-a făcut să iei această decizie? 

Da, sunt plecat din 2015. Faptul că nu câştigam destui bani m-a împins să fac pasul ăsta. Plus situaţia jalnică a fotografiei de presă în România. Şi prin asta mă refer în special la cum fotografii nu sunt respectaţi nici măcar de colegii lor de redacţie. Nimeni nu specifică fotograful când publică o poză, chiar dacă era vorba de propriii lor colegi. Mai toată lumea cerşea poze, iar ca plată îţi propuneau să îţi specifice numele. Cred că oamenii nu ne percep ca pe nişte profesionişti care trebuie să şi trăiască din asta, ci ca pe nişte pasionaţi care pe lângă nunţi şi botezuri mai acoperă şi câte un meci de fotbal. Şi oricum nu câştigam destul din nunţi şi botezuri. Mă rog, mi-e încă foarte greu să înţeleg fenomenul ăsta, cert e că la momentul respectiv mi s-a părut un drum cu dead end. Aşa că am luat-o de la zero în Anglia.

Ești singurul fotograf român acreditat de FA (Federatia Engleza de Fotbal) pentru întreg sezonul de Premier League. Cum ai reușit performanța și cât de greu a fost?

Nu de FA sunt acreditat, ci de Premier League. Au un sistem foarte bine pus la punct şi au înfiinţat o companie separată care se ocupă de mass-media. Ei sunt cei care oferă instituţiilor de presă acreditari. Şi nu este greu, dar sunt nişte condiţii de îndeplinit. Iar da, Picstaff, agenţia de fotografie sportivă pe care am înfiinţat-o, este la primul sezon în care a primit acceptul să acopere Premier League, Championship şi aşa mai departe.

Mai participi și la competiții din alte sporturi, în afară de fotbal (și dacă da, care)?

De când sunt în Anglia am mai tras doar câteva meciuri de rugby, dar înainte să plec din România am acoperit foarte multe sporturi. Lupte, tenis de masă, tenis, handbal, volei, rugby, tir sportiv, arte marţiale, polo, atletism.

Sunt fotografii de care ești mândru în mod special sau care au o poveste aparte?

Nu neapărat. Astăzi îmi place o fotografie care peste o săptămână probabil mi se va părea că e banală şi nu exprimă ceea ce creadeam în urmă cu o săptămână. Caut mereu să evoluez şi fotografiile mele sunt victimele acestei căutări. De exemplu, fotografia care a fost nominalizată de AIPS la Media Pearl Awards este un cadru de la finala Champions League din 2015 de după golul de 1-1 înscris de Alvaro Morata. După ce a celebrate golul şi toată lumea a tras bucuria, a venit şi Andrea Pirlo să-l pupe pe marcator. Fotografii deja erau cu ochii în laptop să trimită cadrele, dar eu am continuat să trag şi am prins chiar momentul în care Pirlo l-a pupat pe Morata. Nu am mai vazut cadrul pe nicăieri, dar când mă uit acum la el nu îmi mai place atât de mult din cauza mâinii tăiate a lui Pirlo din partea stângă a cadrului. Dar la momentul respectiv mi s-a părut un cadru foarte şmecher.

Crezi că te vei întoarce în România, la un moment dat?

Nu ştiu. Nu vreau să spun un nu categoric fiindcă nu am de unde să ştiu ce îmi rezervă viitorul. Dacă mă întrebai acum patru ani dacă voi emigra vreodată, ţi-aş fi spus că nu. Dar iată-mă acum vorbindu-ţi din postura de român plecat în Anglia. Până când România nu scapă de ciuma asta reprezentată de comuniştii deghizaţi în salvatorii naţiei şi care nu fac decât să distrugă ţara şi să îţi amplifice dorinţa de a vrea să părăseşti glia, nu pot să văd un viitor în care m-aş întoarce acasă. Poate doar dacă aş putea pune umărul cu adevărat la a schimba ceva. E totul atât de greşit şi cred că e nevoie de o schimbare radicală pe foarte multe planuri. Este însă nevoie de unitate, iar oamenii care au totuşi un ideal major comun, şi anume ca România să se vindece şi să pornească pe o pantă ascendentă, sunt divizaţi de idealuri şi crezuri diferite pe plan personal. Pe asta se mizează, pe expunerea diferenţelor dintre idealurile şi dorinţele mai intime ale oamenilor într-un mod în care să îi facă să se dispreţuiască unii pe alţii şi să nu se poată uni împotriva unui rău major şi mai puţin personal, şi anume eliminarea rămăşiţelor comuniste din societatea românească şi din mentalul colectiv al românilor. Fiecare zi petrecută sub cârma actualei clase politice este înca o lopată cu pământ aruncată peste coşciugul României. Şi e păcat pentru că e încă vie.

Există diferențe mari între nivelul foto-jurnalismului din Anglia și România?

Nu sunt vreun teoretician al jurnalismului şi am, la rândul meu, încă foarte multe de învăţat aşa că nu voi încerca să fac o analiză a situaţiei jurnalismului românesc. Ceea ce spun este doar concluzia experienţelor mele profesionale. România e mult în urmă la multe capitole, inclusiv nivelul fotojurnalismului. De fapt, nu al fotojurnalismului, ci al jurnalismului în sine. În redacţiile din România fotoreporterul este încă văzut ca o unealtă a reporterului, nu ca un coleg al lui. Mulţi se grăbesc să îi folosească fotografiile fără a se mai deranja să specifice autorul. Am ajuns să avem “articole” minuscule, care ar încăpea în spaţiul destinat unei reclame din pagina de mică publicitate a unui ziar, dar care sunt semnate. În acelaşi timp avem fotografii de jumătate de pagină, care ilustrează un articol, dar care nu au un autor. Mi se pare o lipsă crasă de respect faţă de fotografi, iar ce este mai grav e că vine din interior, din breaslă. Atâta timp cât se va menţine trendul ăsta, fotojurnalismul în România va rămâne destul de jos, indiferent de talentul fotografilor. Cum să scoatem capul la suprafaţă, când ne ţin jos chiar colegii? Nu sunt singurul exemplu de fotoreporter de sport care a ales să părăsească breasla sau/şi ţara. Doar că eu am ales ca, pe lângă munca de zi de zi de “foreigner” în Anglia, să încerc să şi construiesc ceva.

Nimeni nu se înghesuie să plătească bani pe fotografii, iar situaţia asta, cumulată cu practica aceasta găunoasă de a nu specifica autorii fotografiilor, a dus la situaţia în care fotografii romani cărora li se publică fotografiile în vreun ziar (print sau online) să fie foarte fericiţi că li se specifică numele sub fotografia lor. Nici nu se mai pune problema plăţii. S-a ajuns la situaţii în care lumea te contactează pe facebook să te întrebe dacă e ok să îţi publice fotografia la articolul X. “Vă vom specifica numele” îţi spun, iar tu ajungi să fii foarte fericit şi să îi dai exemplu pe facebook ca model de bună practică. Ca să extrapolez puţin, aş asemăna situaţia cu lipsa autostrăzilor în România. An de an e acelaşi subiect. Guvern după Guvern, ciclu electoral după ciclu electoral şi România tot nu are autostrăzi. Oamenii vor cere autostrăzi în continuare, fiindcă nu le primesc, astfel că se menţine destul de jos nivelul pretenţiilor. Nimeni nu va cere mai mult şi lumea se va minuna şi bucura nespus când se mai deschid zece kilometri, când dă nas în nas cu normalitatea, văzând-o ca pe ceva extraordinar. Mă rog, e doar un exemplu.

Apoi mai sunt jurnaliştii tineri, care ajung în redacţii de pe băncile facultăţii şi vor să facă treaba ca la carte. Iar în redacţii întalesc stilul ăsta de “lasă, bă, că merge aşa” şi încet, încet se aliniază şi ei la politica asta. De exemplu, mi s-a transmis din partea unui editor al departamentului sport al unei publicaţii cu acoperire naţională că el are 20 de ani de presă şi cum îmi permit eu să-i spun să specifice sursa când foloseşte fotografiile mele. Iar restul departamentului n-a făcut altceva decât să se alinieze cu timpul la această delăsare a lui. Aşa ajungem să nu mai avem jurnalism adevărat, ci o monstruozitate care aduce pe ici pe colo cu jurnalismul. Bineînţeles, există şi excepţii şi sunt mandru că printre ele se află şi prieteni de-ai mei. Le doresc să ţină în continuare steagul sus, fiindcă fac o treabă foarte bună.  În aceste excepţii e speranţa mea că jurnalismul românesc mai are viitor şi că nu va fi doar o afacere paravan care să reprezinte doar o rotiţă dintr-o maşinărie economică sau doar portavocea care propagă ideologii găunoase.

 

Foto 1: Martyn Haworth; foto 2, 3: Cosmin Iftode; foto 4: Ştefan Constantin

8 recommended
comments icon 0 comments
206 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

George Russo


Bookmark?Remove?

Darius Groza, creator de conţinut şi strategii creative: „Avem o societate civilă relativ informată, iar mai mult de jumătate se apucă de probleme văzute la televizor, din alte ţări”

-

Blogger de oarecare succes şi „publicitar”, Darius Groza (jeg.ro) a făcut din călătoriile sale un mod de viaţă şi are chiar şi un plan de viaţă mai mult decât cincinal. A început, ca orice copil, prin a călători cu bicicleta, cu care a făcut ocolul... Mai mult »