Pe Rozana o cheamă Ana-Maria Rozana Mihalache, dar nimeni nu-i spune așa. Ea e Rozana. E director artistic de mulți ani la Green Hours, o legendă între locurile unde se cântă și se ascultă jazz și se face teatru independent în capital României. Rozana a făcut UNATC-ul (secția CAV), a scris cronici de film și a fost autor invitat în cele mai prestigioase reviste culturale din țara noastră.Ceva mai recent, Rozana s-a făcut blondă și cochetează cu ideea să… Dar mai bine citiți dumneavoastră.

Andrei Crăciun

Rozana. Cine sunteți dumneavoastră, domnișoară? De unde ați apărut în viața noastră culturală? Manageriați Green Hours-ul de ani de zile și ați văzut cum au crescut artiștii independenți din capitala țării noastre – ce ați învățat în tot timpul ăsta?

Întrebare 3 în 1. Partea cu adevărat nefericită a ființei mele e că habar nu am cine sunt. Partea pozitivă e că mă întreb în fiecare zi: ”cine sunteți dumneavoastră, domnișoară?”. Desigur, această întrebare îmi aprofundează nefericirea. Da, habar n-am. Sunt o fată superficială în aparență, extrem de vulnerabilă în esență, cu depresii și nesiguranțe și neîmpliniri pe care încerc să le acopăr frumos mai tot timpul. Tocmai m-am deghizat în blondă și cineva mi-a spus că semăn cu Laura Betti. Un compliment simpatic și totodată un pic înfricoșător. Ador singurătatea și îmi este cel mai frică de ea. Detest mediocritatea. Sunt elitistă, dar pic în plasa clișeelor. Nu sunt feministă. Ador să fiu îndrăgostită, mi-ar plăcea să beau cu Humphrey Bogart, cred că bărbatul perfect e un mix între Leonard Cohen și Al Pacino… sunt scorpion cu ascendent în… bun, cred că am scris suficient.

Am apărut, cred, destul de natural în zona culturală. Am absolvit UNATC-ul – Facultatea de Film, secția CAV (nu dezvolt, mă bucur să îmi imaginez cum căutați pe Google acest ”CAV”), am scris o vreme pentru un cotidian național, mi-au fost publicate câteva cronici de film în Revista Cultura, am avut o rubrică săptămânală pe LiterNet (”Poveștile fetei nesăbuite”), am scris ca guest în Dilema Veche, iar de aproape 8 ani sunt coordonator artistic al Green Hours (în traducere liberă: programez evenimente, creez afișe, vând bilete, mătur scena, scriu comunicate de presă etc.). Ce am învățat în tot timpul ăsta? ”Cum mi-am petrecut vacanța de iarnă…” Am învățat că magia există și poate lua naștere pe o scenă mică, în lumina săracă a câtorva reflectoare. Am mai învățat să fiu cinică și nu mă mândresc cu asta. Am învățat că artiștilor (independenți sau nu) le plac complimentele în exces și că lumea lor, în culise, nu are (aproape) nimic fermecător în ea. Am învățat despre genialitate, dar și despre mediocritate, despre toleranță și despre invidie. Am învățat să accept că sunt și voi rămâne o inadaptată. Am învățat să citesc poezie. Am învățat că răul și binele pot exista doar împreună și că Lars von Trier are dreptate. Mă bucur că v-am făcut să zâmbiți.

ROZANA ȘI BOEMA CARE NU EXISTĂ

Cum a evoluat boema bucureșteană în ultimul deceniu și un pic – de când, pesemne, ați constatat-o? Cum stăm cu jazz-ul, cum stăm cu teatrul liber?

Există o boemă bucureșteană? Mi-e teamă că nu, îmi pare rău să vă dezamăgesc. În opinia mea, există bisericuțe, destul de multe frustrări și o incapacitate tristă în a-i vedea și a-i aprecia pe ceilalți. Pentru că sunt o romantică și puțin nebună, mi-aș dori, evident, să gust din boema bucureșteană. Dar chiar nu-i cunosc adresa. Altfel, cred că stăm bine și cu teatrul și cu jazz-ul. La Green lucrurile încep să se miște, după o perioadă albastră ce a durat neașteptat de mult și a lăsat ceva urme neplăcute în istoria de 25 de ani a locului – sau ”hub”-ului, cum e acum în trend să spunem. Iar în țară se întâmplă lucruri pozitive, atât în ceea ce privește teatrul independent (liber)  – s-au format companii/locuri, în București, Timișoara, Iași etc. care merită toată atenția: Replika, Macaz, Teatru Fix, Auăleu  – cât și în ceea ce privește jazz-ul, care mai  nou e considerat ”la modă” și apar tot felul de festivaluri, mai mult sau mai puțin semnificative, precum ciupercile după ploaie. Desigur, se vor cerne și vor rămâne esențialele.

Ce-și dorea Rozana să fie atunci când era mică? Cât sunteți de departe de visele de atunci?

Îmi doream să devin florăreasă, prințesă și scriitoare. După cum se poate vedea cu ochiul liber, sunt departe de toate acestea. Și mamă. Îmi doream să fiu mamă. Încă sper că mamă și scriitoare mai am timp ”să mă fac”. Și, desigur, dacă doriți să-mi prezentați un prinț…

Vă știu angajată civic, social, carevasăzică vă pasă, vă interesează – ce ne facem cu țara? Încotro mergem noi, Rozana?

Oh, ce întrebări serioase pentru o blondă! Eu sper să merg cât de curând în afara țării. Definitiv. Și după mine, potopul! După participări la proteste și discuții cu prieteni la fel de ”angajați civic”, am ajuns la concluzia că suntem niște hamsteri în cușcă și ne învârtim la nesfârșit pe roata aia nenorocită, mințindu-ne că avansăm. Nu știu dacă există vreo soluție de a ieși din cușcă. Poate doar dacă am începe să gândim social-individual și nu social-colectiv. Adică să facem bine întâi pentru noi, în mica noastră ”arie de acoperire” și astfel binele acesta să se tot extindă. Un popor care a perpetuat mitul mioritic și se ghidează după zicala ”să moară capra vecinului” nu cred că poate acționa conștient întru binele tuturor. Adică am putea fi fiecare un fel de Oskar Schindler mic. Pare că încep să aberez, nu? Mă opresc.

Viitorul României. Cum vezi dumneata viitorul României? O să fie bine, o să fie rău? – vrei să emigrezi și să nu mai știi de noi?

V. rsp la pct. 4. Aș vrea să emigrez și de departe, de foarte departe, să-mi fie dor de țara în care (doar întâmplător) m-am născut și să revin, în vizite scurte și plăcute. Dar acesta e doar un vis și, iată, știm cât de bine mă pricep la a-mi pune în practică visurile (v. pct. 3).

Ce sfat i-ar da Rozana de acum Rozanei de acum douăzeci de ani? Cum și de ce?

Rămâi copil. Joacă-te. Evită să minți, chiar dacă adevărul nu e întotdeauna confortabil. Am avut o copilărie nefericită și am ales să mă maturizez mult prea repede. Am ars etape, mi-am dresat memoria astfel încât să rețină doar lucruri frumoase, am mințit destul de mult, începând cu mine însămi. Da, să fi rămas copil cât mai mult. Și să fi știut să mă bucur de mama mea, pe care am pierdut-o când aveam 22 de ani și cea mai mare nevoie de ea. Și să nu fi învățat frica odată cu pierderea ei. Cam așa: Dragă Rozana, orice ar fi, rămâi copil și nu-ți fie frică de nimic, niciodată!

CITAT
Am învățat că magia există și poate lua naștere pe o scenă mică, în lumina săracă a câtorva reflectoare. Am mai învățat să fiu cinică și nu mă mândresc cu asta. Am învățat despre genialitate, dar și despre mediocritate, despre toleranță și despre invidie. Am învățat să accept că sunt și voi rămâne o inadaptată. Am învățat să citesc poezie. Am învățat că răul și binele pot exista doar împreună și că Lars von Trier are dreptate.
Rozana, de la Green