Pe Miruna o puteți admira în “Papagalul mut”, la Teatrul Național din București, spectacol scris și regizat de Nae Caranfil.

Andrei Crăciun

Drum. Miruna Biléi, actriță. De unde vine Miruna și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format actrița de astăzi?

Concret, vin foarte din Ardeal, de la o fereastră de unde se vede Castelul Corvinilor. Am o puternică legatură cu locul ăsta, cum am și cu muntele, cu zona rurală de deal-munte, cu locurile vechi și puțin ascunse; îmi plac linistea și singurătatea lor, nu sunt urbană deloc. Eram foarte emotivă când eram mică, bine că aveam o grămadă de outleturi pentru asta: pian, desen, iar la școală, în afară de matematică, îmi plăcea la nebunie totul, voiam să înceapă școala în august! Mă plictiseam foarte tare fără activități și aveam nevoie să fie cât mai diversificate. Mă și supăram când, rarisim, cineva mă facea tocilară pentru că mie chiar îmi plăcea! Despre contactul cu teatrul: când eram mici ne duceau cu grădinița la teatru de păpuși, teatru pentru copii… Nu-mi plăcea. Nici teatrul văzut la TV nu-mi plăcea, mi se părea artificial. Mama când pleca în delegație la București își lua întotdeauna bilete la teatru din timp și eu nu înțelegeam deloc atracția asta… Mie îmi plăcea să vad filme în sala de cinema și pe atunci aveam chiar două cinematografe în Hunedoara. Prima oară s-a nimerit să văd un spectacol “de oameni mari” în deplasare, la Naționalul din Iași, care cred că are cea mai frumoasă sală de teatru din România. A fost dragoste la prima vedere și m-am întors acasă hotărâtă să facem și noi teatru în liceu, dar nu s-a putut… Quo vadis… Sper să ajung atât de bună cât pot fi.

Am citit că pe mama dumneavoastră o cheamă Arabella – superb nume. Dar de ce așa? Ați urmat de mică drumuri artistice, luând lecții de pian, având expoziții de picturi și urmând cursurile școlii de muzică. Ce ar fi viața în general și viața dumneavoastră în particular fără muzică, Miruna Biléi ?

Eu știu de ce Arabella? Cred că se muncește serios în familia mea la căutat nume interesante de fete… Mai avem o Patricia, o Calypso…Viața fără muzică în general e de neconceput, dar în viața mea de atunci, mică fiind, mai importantă a fost pictura, mai important a fost desenul. Dintre toate lucrurile pe care le-am abandonat, pe asta am regretat-o cel mai mult. M-am întors recent la artele plastice și stângace, aproape ca de la zero absolut; e puțin frustrant. Pe de altă parte, eu mă și simt oricum ca o studentă eternă, m-am obișnuit cu postura asta de mult, de începătoare la toate, mereu pe drum. La școala de muzică din oraș am fost fiindcă educatoarele de la gradiniță care mă puneau să cânt la toate serbările le-au spus alor mei că trebuie musai să facă ceva cu mine în direcția asta… Așa am dat admitere și am început să studiez pian, teorie, istoria muzicii. Nu m-am gândit niciodată să continui după ce terminam școala. Dar nici n-aș putea da din casă pianina la care am învățat, chiar dacă nu mai cânt de mult. Mai târziu am mai cântat cu vocea în câte un spectacol, și pe urmă, de unde mă așteptam eu să cânt într-un musical pe scenă, așteptările astea au fost total depășite fiindcă am cântat în cateva secvențe de musical într-un film – 6,9 pe scara Richter.

Spectacole. Să mergem și mai departe. În ce spectacole ați jucat în stagiunea trecută și ce urmează în această toamnă/iarnă? Unde să vină publicul spectator să o vadă pe Miruna, apetitul odată deschis după citirea interviului?

Să vină la Papagalul mut la Teatrul Național, scris și regizat de Nae Caranfil. E un spectacol care are totul: o super-distribuție (și plesnesc de mândrie că sunt cu ei!), poveste, umor, amor, nostalgie, istorie, mister, tristete, și, în primulrând, ce știe să creeze Nae Caranfil cel mai bine – șarm! Eu o joc pe Ecaterina, cea care a devenit mai târziu Ecaterina cea Mare a Rusiei. Dar Papagalul nu este o piesă istorică, este o bijuterie cu multe fațete și așa cred că și trebuie privită – cu chef și atenție, cum studiezi o bijuterie. Am mai lucrat recent la un spectacol numit Lucrul, căruia îi căutăm casă în București. În rest, am promisiuni și planuri și nu le povestesc, că sunt superstițioasă grav.

Video. Carieră internațională, filme de cinema, seriale de televiziune – cum stăm cu consacrarea în lumea video?

E foarte drăguț că mă întrebi de carieră internațională așa cum se întreabă criticii români de film “Cum? Niciun film românesc anul ăsta la Cannes?”. Au devenit carierele și festivalurile astea internaționale ca non-stopul din colț – niște teritorii complet închipuit ale noastre, românești. Nu am o carieră internațională. Am jucat în 6,9 pe scara Richter (r. Nae Caranfil), în Aniversarea și Jandarmul (ambele r. Dan Chișu), mici apariții și în altele, seriale – Îngeri pierduți, Las Fierbinți, Lecții de viață, Pariu cu viața, câteva scurt metraje, colaborare la o emisiune live de divertisment care mi-a fost dragă..

Țara. Ce relație are Miruna cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede ea viitorul României? Și mergând și mai departe, cu lumea cum stăm – ne îndreptăm într-o direcție greșită?

Cred că lumea lucrează, ca întotdeauna, de la două capete – dintr-unul spre mai bine, din celălalt, spre mai prost. Cred că nouă, românilor, ne-ar face bine să ieșim cât mai des din țara ca să ne aerisim. Am pricepe mai multe așa fiindcă perspectiva noastră este viciată de aici, de unde suntem. E foarte multă vrie, foarte multă isterie și informație parazită, mai ales în București. Cum părăsesc Bucureștiul simt că mi se ia ceața de pe minți, mă liniștesc și mă pot gândi cu claritate la lucrurile care chiar contează, fără să am nevoie de trei ore de yoga, aliniat chakrele și îmbrățișat copaci. De altfel, eu nu cred că București este România. București este altceva decât România. Nu mă pot hotărî să părăsesc țara. Sau să n-o părăsesc. Nu știu dacă/când mă voi putea hotărî în sensul ăsta. Dacă eram în altă meserie, poate că aș fi plecat. Dar ce e dincolo pentru cei din meseria noastră, care suntem complet legați de limbă? Probabil că voi rămâne așa, suspendată în acest aproape-Purgatoriu până mă va lua cineva de aici mai degrabă decât să fiu eu în stare să plec din proprie voință.

“E foarte arogant să-ți spui că ieși pe scenă ca sa educi pe cineva”

Cetatea. Implicare civică, cetățenească. Votează Miruna? Protestează? Se implică în viața cetății? Cum și de ce?

În silă, dar votez, bineînțeles. În afara cazurilor în care a nu vota e un vot chiar mai puternic. Cred că la momentul ăsta e multă confuzie în România (și în lume!) legată de principiile în care credem, începând cu toate -ismele și terminând cu ce înseamnă de fapt libertatea de expresie; de aceea e greu de purtat discuții eficiente. Nu mă implic în confruntări nesfârșite și inutile; am dat unfollow pe facebook multor persoane care taie orice chef prin violența și radicalismul lor. Există și destui care își pun la rever niste cauze sociale pur și simplu pentru a mai câștiga notorietate. Găsesc asta la fel de lamentabil ca a nu te implica deloc. Daca mă întrebi de latura socială în legatură cu teatrul/filmul, aici sunt mult mai tranșantă. Cred că introducerea temelor sociale tot mai mult, tot mai des, tot mai obligatoriu în orice produs artistic a devenit aproape toxică. Arta nu este un mijloc prin care să-și manifeste alții scopurile. Arta este scopul. Ea nu e necesar să implice o temă socială, să transmită mesaje programate ca să fie puternică și de valoare. Problema nu e doar că se forțează includerea socialului și unde e cazul, și unde e ca nuca-n perete, ci că în afara componentei sociale, majoritatea acestor texte „cu mesaj” sunt sterile, goale de suflet. Când aud obsesia asta cu transmiterea mesajelor către public și „cum educăm noi publicul prin ceea ce facem”, mă duce gândul la vremuri mult mai roșii in care arta nu era DECÂT propagandă. E foarte arogant să-ți spui că ieși pe scenă ca sa educi pe cineva. Și nu cred că asta facem sau trebuie să facem noi. Artiștii au de făcut treaba lor artistică, nu să se preocupe de mesajele transmise; dacă munca pe care o fac are o valoare reală, ea va transmite implicit mai multe mesaje la mai multe niveluri. Un Picasso poate fi interpretat într-o multitudine de moduri, nu doar într-unul singur, nu? De aceea e o capodoperă. Și mai e ceva: când obținerea de fonduri pentru un proiect, de exemplu, dar și selectarea în anumite festivaluri e conditionată (explicit sau tacit) de bifarea unei tematici sociale, asta ciuntește viziunea autorului sau chiar o dictează, după niște criterii care nu au legatură cu un punct de vedere artistic, ci cu unul ideologic. Mulți fac aceste compromisuri ca să se încadreze. Eu cred că a fi artist înseamnă să-ți asculți vocea interioară creatoare. Așa am înțeles eu până la vârsta asta. Dacă nu o asculți, dacă nu o ai, fă-te contabil.

Idoli. Are Miruna idoli? Către cine se îndreaptă privirile admirative ale actriței? Ca cine voia să fie atunci când era mică?

Nu țin minte să fi vrut să fiu ca cineva anume. Actorii care îmi plac cel mai mult sunt cei foarte versatili, dar și carismatici. O selecție redusă și în ordine aleatorie: Bette Davis,Anne Bancroft, Ed Norton, Julianne Moore, Dustin Hoffman, Helen Mirren, Emma Thompson, Anette Bening, John Malkovich, Catherine Zeta Jones, Robert Downey Jr., Vera Farmiga, Judy Davis, Jessica Lange, Anne Marie Duff, Lena Olin, Peter O’Toole, Kevin Spacey, vreau să vad filme noi cu Kevin Spacey, e un actor imens.

Tineret. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi actorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru. Cuvânt de încheiere, povață pentru cei care vin din urmă, de ce nu? Mulțumesc.

Hm, nu știu, ma gândeam că eu vin din urmă. Nu am povețe. În ultimii patru ani am coordonat workshopul O zi – un spectacol inspirat din varianta americană The 24 Hour Plays. Acesta este un super-concept care presupune că actori, regizori, dramaturgi construiesc în echipă, în 24 de ore, spectacole scurte de la zero: text, regie, actorie. Nu mai făcuse nimeni în Romania asta și am avut dreptate să cred că va fi un succes. Am văzut foarte mulți tineri la aceste workshopuri și pe cei mai mulți ar fi trebuit să-i văd în continuare. Nu se întâmplă. Asta arată că sistemul nu are reguli. Așa că nu pot nici eu să am un sfat. Fiecare trebuie să-și găsească propria cale, care nu seamănă nici ca timing, nici ca altceva cu a celorlalți.Nu știu exact cât de tineri îi vrei, proaspăt absolvenți nu știu, dar o s-o numesc pe Simona Arsu, cea mai misto actriță tânără din România pe care am văzut-o eu.

CITAT
Eu cred că a fi artist înseamnă să-ți asculți vocea interioară creatoare. Așa am înțeles eu până la vârsta asta. Dacă nu o asculți, dacă nu o ai, fă-te contabil.
Miruna Biléi, actriță