Vlad Odobescu este membru al Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație, fost reporter la Evenimentul Zilei, Scena9 și Casa Jurnalistului iar din februarie va lucra la Decât o Revistă. Am stat de vorbă cu Vlad despre perioada petrecută în redacția Center for Investigative Reporting din California, ce separă presa din România față de cea din străinătate, jurnalismul independent și ce ar trebui să aibă în vedere tinerii jurnaliști, printre altele.

Ai avut șansa să petreci ceva timp în redacția Center for Investigative Reporting din California. Ce ai observat la presa „din afară” care lipsește presei din România?

Am făcut un stagiu de șase săptămâni la Center for Investigative Reporting prin intermediul unei burse Hubert H. Humphrey. Mă ocupam de treburi destul de mărunte pe-acolo, dar în timpul ăsta vorbeam cu oamenii de-acolo despre modelele de finanțare pe care le încearcă pentru a finanța jurnalismul de investigație, pentru că ăsta era scopul bursei mele. M-ai întrebat ce lipsește presei din România. Eu aș zice că celei tradiționale îi lipsesc patronii care să vrea un business media și nu un vehicul politic, iar celei independente îi lipsește sprijinul masiv al publicului, manifestat prin diferite tipuri de contribuții. N-o să spun „donații”, pentru că nu cred că oamenii trebuie să dea bani de mila jurnaliștilor, ci să înțeleagă valoarea informației corecte și să contribuie într-un fel sau altul pentru a o primi în continuare.

Jurnalism de calitate există și acolo, și aici. Sigur că tradiția lor e mult mai îndelungată și au luat mereu în serios chestia aia cu faptul că „the freedom of speech” și „the freedom of the press”, dar aș îndrăzni să zic că – raportat la nivelul societății românești de azi – lucrurile se mișcă și pe la noi. Să ne gândim doar la faptul că avem Rise Project, Recorder, DoR, Să fie lumină, că cea mai importantă televiziune de la noi are o echipă precum cea de la „România, te iubesc”. Sunt oameni care mai au încă poftă să facă jurnalism și cred că nu-i puțin lucru în condițiile de azi.

Cum vezi facultățile de jurnalism din România? Ce ai dori să se schimbe la ele?

Nu știu prea bine cum e în restul țării, dar eu am făcut facultatea la Iași și am avut norocul ca departamentul de jurnalism de-acolo să fie un loc foarte viu: prin parteneriate cu diferite instituții de presă făceam practică timp de câte un semestru sau două în televiziune, radio, presă scrisă și aproape zilnic scriam pentru agenția de știri a Universității, sub coordonarea unor profesioniști care știau cum să trateze ucenici ca noi. Iar când găseam un loc care să ne placă și ajungeam să ne pricepem puteam prelungi colaborarea. Pe deasupra, făceam cursuri de economie, drept, științe politice sau istorie, de obicei cu profesori de la facultățile respective, după principiul „câte puțin din toate”.

Înțeleg că nu se face peste tot așa, iar studenții – mai ales cei din București – care chiar vor să facă presă ajung să se angajeze în „presa mare”. Adesea sunt luați ca din oală, tratați ca niște mici sclavi în redacțiile respective, sunt puși să facă copy paste-uri și să dea titluri explozive pentru site-uri, așa că ajung să urască repejor meseria asta. Dacă ar fi lăsați să crească sănătos, fără a se desprinde prea repede de facultate, toată lumea ar fi mult mai câștigată, zic eu.

Care ar fi cele mai importante principii pe care ar trebui să le urmărească un jurnalist într-o investigație?

Chiar dacă am lucrat de-a lungul timpului la investigații, nu pot să mă consider jurnalist de investigație. Pot spune doar câteva lucruri pe care le-am observat la colegii mei care fac asta  în mod constant: corectitudinea în prezentarea faptelor, ce presupune inclusiv a da ocazia „băieților răi” din poveste să răspundă acuzațiilor; independența față de interesele patronilor sau, în cazul „presei 2.0” – față de tabuurile colegilor de bulă; grija față de grupurile vulnerabile despre care scriem; preocuparea față de cititor, ce presupune a prezenta mai mult decât o serie de cifre abstracte sau șiruri de fapte, ci explicarea lor într-un limbaj accesibil.

Cum crezi că s-a transformat presa din România din ‘90 până în prezent? Ce s-a îmbunătățit?

E îndeajuns să mergem la bibliotecă și să citim un ziar din anii de imediat după Revoluție pentru a vedea că presa – mă refer aici la cea cu pretenții de quality – s-a schimbat mult în bine de-atunci. Anii ‘90 au însemnat descoperirea libertății, ceea ce însemna că oricine putea scrie cam orice, fără a se teme de cine știe ce urmări. Între timp, o parte consistentă a presei a devenit mai responsabilă în tratarea subiectelor și e dispusă să sape mai adânc după adevăr, ceea ce nu-i puțin lucru.

Sigur că azi clickbait-urile și celelalte elemente ce țin de tabloidizare au invadat online-ul, însă cred că cititorii au capacitatea să discearnă între presa de tip „rămâi prost” și cea de calitate. Cu fiecare click, fiecare dintre noi decidem în cunoștință de cauză.

Care a fost cel mai dificil moment din cariera de jurnalist?

Aș zice că au fost două momente grele. Mai întâi, perioada 2009-2011 în redacția „Evenimentul Zilei”, cu disponibilizări masive, tăieri salariale și o lipsă de speranță tot mai cruntă. Presa a sângerat masiv în perioada crizei, pe fondul prăbușirii bugetelor de publicitate și a lipsei ideilor de regrupare la vârful redacțiilor.

Apoi ar fi perioada în care am început să lucrez ca freelancer, la sfârșitul lui 2012. Era teama aceea – pe care o recunosc acum la mai toți colegii mei care lucrează pe cont propriu – că proiectele se vor opri acuși și că nu-mi voi găsi locul, că nu fac destule lucruri, că nu-mi organizez timpul suficient de bine. Însă proiectele s-au legat nesperat de bine și din perioada aia am rămas cu o grămadă de călătorii, burse, subiecte mișto.

În ultimii ani au apărut tot mai multe „redacții” independente în România, crezi că este un model sustenabil? De ce?

Nu cred că are nimeni încă modelul magic de funcționare a unei redacții independente: echilibrul între granturi / sponsorizări / publicitate / contribuții individuale / abonamente e greu de găsit, mai ales în condițiile în care redacțiile încearcă să facă și presă în timpul ăsta, dacă se poate. Cred că un lucru important – pe care DoR îl face în momentul ăsta foarte bine – e organizarea de evenimente. Acestea reprezintă, pe de o parte, o sursă consistentă de finanțare, și pe de altă parte mențin un contact direct cu publicul, creează senzația de comunitate în adevăratul sens al cuvântului.

Care ar trebui să fie, în viziunea ta, misiunea unui jurnalist?

Să prezinte într-un mod cât mai corect și mai complet cu putință povești care să zdruncine nițel lumea cititorului: să-l facă un pic mai tolerant sau, după caz, mai furios, un pic mai prezent, un pic mai greu de păcălit.

Cum a fost trecerea de la jurnalism de investigație la jurnalism cultural? De ce ai făcut această alegere?

Pentru că mi-a plăcut mereu să încerc chestii și să rămân cu ceva din fiecare experiență. De exemplu, am vrut să învăț cum se face jurnalismul de investigație pentru că mi-a plăcut mereu să ies cât mai mult din zona mea de confort, care pentru mine presupunea la un moment dat subiecte călduțe și safe, fără prea multe întrebări incomode. Am făcut apoi un master în antropologie pentru că voiam să fiu capabil să mă pun în papucii interlocutorului, să fiu mai înțelegător cu apucături pe care le judecam doar pe baza grilei proprii. Am ajuns la Scena9 tot împins de curiozitate. De la bun început am încercat să privesc jurnalismul cultural într-un sens cât mai larg: pentru mine, include subiectele sociale sau antropologice, de exemplu. Din februarie voi face parte din echipa DoR, așa că revin la presa generalistă.

Care crezi că este cel mai mare stereotip răspândit despre presa din România?

Sunt mai multe stereotipuri legate de presă. Că e săracă prin definiție, că n-are cum să fie altfel și că trebuie să ne acceptăm soarta. Că e slabă sau coruptă în ansamblul său. Că doar televiziunile au impact, iar restul lumii bate apa-n piuă. Și ar mai fi și altele.

Ce sfaturi ai avea pentru un tânăr jurnalist, aflat la început de drum?

I-aș zice să nu se lase descurajat de șefii tociți prin presă care-i zic că nu există viitor pentru meseria asta. Să aibă răbdare să acumuleze trăiri și să experimenteze cât mai multe feluri de-a scrie până să ajungă la subiectele mari. Să învețe să-i asculte pe oameni, să-și exerseze curiozitatea față de lumea personajului. Să caute povești cu cât mai multe straturi și să sape cât mai adânc în ele. Să nu-i fie teamă să greșească. Să nu-și ascundă emoțiile, pentru că oamenii rezonează de cele mai multe ori cu omenescul din ceilalți.

Într-o lume în care tot mai mult conținut este video, mai există un viitor pentru presa scrisă?

Cred că există public pentru ambele medii. Sigur că reportajele video – mai ales cele relativ scurte, ce pot fi „consumate” pe telefon, cu căștile în urechi – au un succes foarte mare, însă existe subiecte care pot fi tratate complet doar sub forma unor feature-uri de 10 pagini, de exemplu. Fiecare poveste își găsește formatul potrivit, nu invers.

Dacă ar fi să alegi un singur lucru, ce ai schimba la presa din România?

I-aș lăsa din brațe pe „nu se poate / nu ne permitem / n-are rost / n-avem pentru cine”. Recunosc că și mie mi-ar prinde bine din când în când să renunț la gândurile astea.

În ce direcție vezi evoluând societatea românească?

N-am fost contactat până acum pentru vreun sondaj, dar dacă aș fi, la întrebarea aceea despre „direcția în care merge România” n-aș zice că pe termen lung ne îndreptăm într-o direcție greșită. Cred că societatea românească e într-un proces de maturizare și că o să supraviețuiască și mini-dictaturii hoției, incompetenței și minciunii sub care se zbate acum, atâta timp cât va avea și niște presă alături.