Edmond Niculușcă are aproape 29 de ani și e președintele ARCEN, un ONG cultural. Se declară un visător, dar e unul care trece la fapte, pentru că vrea să-și vadă visul cu ochii și să-l împărtășească și altora. Crede că cele mai multe lucruri se pot schimba dacă ai convingere, dacă muncești și ești perseverent. 

La 16 ani, când nici măcar nu avea vârsta legală să înființeze o asociație, el și alți doi colegi de clasă au convins câteva profesoare să înființeze această asociaţie în locul lor, pentru a le-o preda la vârsta majoratului. Doi ani mai târziu, la 18 ani, în loc să-și ia rămas bun de la liceul în care învăța, ca orice elev bucuros că scapă de bacalaureat, făcea mare tamtam în presă pentru a debloca fonduri europene, bani cu care voia să refacă Școala Centrală. Tot împreună cu cei doi colegi de clasă care, între timp, au plecat din țară. Edmond Niculușcă nu numai că nu pleacă din țară, dar crede că, dacă decizi să rămâi aici, ești obligat să și faci ceva. Iar lui, cele mai multe dintre lucrurile propuse i-au și reușit.

A “salvat” Școala Centrală pentru încă 100 de ani, spune poveștile Capitalei din perioada interbelică și nu numai umblând Cu bastonul prin București pe niște trasee culturale pietonale, duce o luptă pentru popularizarea poeziei contemporane prin organizarea Nocturnelor de poezie, s-a apucat să inventarieze imobilele de pe toate străzile din cele 98 de zone protejate ale Bucureștiului, cu scopul de a le proteja, și a organizat prima petrecere în stradă de genul Block Party, în zona Grădinii Icoanei, zonă pe care-o visează viitorul centru istoric cultural al Bucureștiului.

Edmond visează mult, dar, când se trezeşte din visare, nu stă cu mâinile în sân. Poate că cea mai elocventă dovadă de perseverență o dă un singur exemplu: l-a sunat șase luni pe Andrei Pleșu ca să-l convingă să accepte participarea la o conferință. Și l-a convins.

Cele mai multe dintre lucrurile pe care le face Edmond au loc prin intermediul ARCEN – Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate. De ce Normalitate? Vă spune el mai jos.

Edmond, câți ani ai și cine ești până la vârsta asta?

Am 28 de ani, în curând 29. Din fericire și din păcate în același timp, sunt un om care visează să schimbe lucrurile în jurul lui. Spun ‘din păcate’ pentru că mi se pare că devine din ce în ce mai greu și ‘din fericire’, pentru că dorința de a schimba te îndeamnă, totuși, de multe ori, să faci lucruri pe care în mod obișnuit nu le-ai face: să renunți la lucruri personale, să îți dedici timp într-un mod irațional. Ca să schimbi lucrurile, e nevoie de multă muncă și, atunci, e nevoie de o motivație profundă ca să poți să faci față provocărilor, răutăților, lipsei de entuziasm din jurul tău. Deci, da, aș putea spune că sunt un visător în continuare, un naiv.

Care e motivația ta?

Când am pornit ceea ce fac acum – adică în urmă cu 12 ani – motivația mea era ca generația noastră să conteze. Eram conștient că suntem o generație născută după decembrie 1989, căreia i se va cere să schimbe lucrurile în bine, să valorifice potențialul de libertate pe care îl avem. Așa am pornit. Ce mă motivează azi? Faptul că ceea ce fac a început să conteze foarte repede. A contat foarte mult faptul că la 18 ani reușeam să salvez o școală.

Ai o poveste – aproape de dragoste aș spune – cu Școala Centrală. Care e povestea? 

E simplu. În 2008, aveam 18 ani și doi colegi cărora le-am spus “Hai să salvăm Școala Centrală!”. Școala Centrală, monument istoric de valoare națională, care stătea să cadă. Existau șase milioane de euro în Banca Europeană de Investiții, bani care erau blocați din 2004. Așa că, prin mobilizarea presei, am reușit să deblocăm șase milioane de euro pentru a începe un șantier care a durat patru ani, ca să salvăm un monument istoric.

Cum ați avut puterea voi, trei elevi, să faceți asta?

Cred că inconștiența. Acea naivitate despre care spuneam și care a contact enorm. În primul rând, nimeni nu a crezut că o să putem să facem asta. Le-am spus profesorilor că vrem să facem asta, dar nimeni nu a crezut că o să fim atât de consecvenți și de încrezători că ceea ce facem e bine.

Am scris un comunicat de presă în care spuneam că suntem niște elevi îngrijorați de starea școlii în care ne aflăm, că această școală este valoroasă, că banii există, dar că sunt blocați, că noi vom pleca din școală, dar că suntem conștienți cât e de important să salvăm patrimoniul. Am mai spus și faptul că noi suntem trecători acolo, în școală, dar că monumentul ar trebui să rămână, nu să fie trecător.  Presa a fost șocată că niște elevi au pus astfel problema, așa că școala s-a umplut de presă, se transmitea în direct.

Profesorii au fost îngroziți de ceea ce am făcut, dar au intrat în joc, deși iniţial nu au crezut că o să mergem până la capăt. La finalul anului 2009, începeau lucrările de consolidare a Școlii Centrale.

Țin minte că eram în anul întâi de facultate și m-am dus, cu colegii cu care salvasem școala, să vizităm șantierul. Iar cel care conducea lucrările ne-a spus, la un moment dat: “Băi, băieți, ați salvat școala asta pentru 100 de ani!”. Atunci am zis: „Doamne! O să salvez lumea!”. Dar nu, n-am reușit, îmi dau seama că a fost o concluzie puțin prematură, dar care mi-a dat foarte multă încredere. Și mi-am dat seama că unele lucruri se pot schimba doar dacă ai convingere, dacă muncești și ești perseverent. Suntem o societate care nu e consecventă și, atunci, rezultatul e cel pe care îl vedem.

De ce crezi că nu suntem consecvenți?

Cred că suntem tentați, de multe ori, să ne salvăm pe noi înșine, în loc să ne salvăm împreună. Trăim riscant în România și e tentant să te scapi pe tine însuți.

Pe mine mă îngrijorează ritmul în care se pleacă din țară.

Tu ai fost tentat vreodată să pleci din țară, fie și numai pentru studii?

O parte din familie e la Montreal și au vrut să mă oprească acolo, dar n-am vrut să rămân. Poate că nu ar trebui să fac un titlu de glorie din faptul că nu am vrut să rămân în străinătate. Nu știu de ce am hotărât să stau aici, dar cred că, odată ce alegi să stai aici, ești obligat să faci ceva.

Societățile dezvoltate din Vest sunt dezvoltate pentru că alte generații de oameni au făcut sacrificii. Cum societatea românească are o întârziere istorică evidentă – suntem o națiune care apare în 1859, deci o națiune tânără – și suntem acele generații care trebuie să facă sacrificii ca să ajungă la o societate dezvoltată.

Prima dată când te-am văzut era în urmă cu aproximativ opt ani, la un tur ghidat Cu bastonul prin București. Să fi fost primul an de trasee culturale pietonale? Cum ai ajuns acolo?

În 2019 vom aniversa 10 ani de trasee culturale.

După ce am salvat Școala Centrală, am fost uimit de faptul că colegii mei de generație erau total dezinteresați de demersul nostru, care căpăta tot mai mult evidența unui succes. Colegii mei susțineau că oricum pleacă ei din școală și că, deci, clădirea poate să cadă. Atunci mi-am dat seama că una dintre problemele patrimoniului bucureștean este aceea că nu există o legătură afectivă între cei care locuiesc în acest oraș și oraș în sine. Această legătură afectivă este ruptă și ea trebuie reconstruită – sau construită, dacă nu a existat vreodată. Legăturile afective cu un spațiu se construiesc în timp, e nevoie ca oamenii care locuiesc într-un spațiu să se identifice cu acel spațiu, să-i lege amintiri, povești, să simtă ceva în legătură cu locul ăla, să le aparțină. Or Bucureștiul nu e un oraș pe care să-l simțim că ne aparține, unii dintre noi nu simt asta. Și acesta este rezultatul lipsei de interes față de salvarea patrimoniului și față de implicarea civică în salvarea orașului.

Atunci am zis că poate-ar trebui să le spunem oamenilor poveștile orașului, să fie seduși de oraș și să înțeleagă cât de valoros este acest spațiu care, sigur, nu arată ca Londra, ca Parisul, ca Viena, nu arată nici măcar ca Budapesta, dar are și el valoarea lui. Poveștile pe care le-am spus la Cu bastonul prin București au fost, de multe ori, despre oamenii de rând și oamenii excepționali dintr-o anumită perioadă, oameni care, ca și noi, locuiau pe aceleași străzi, în același decor.

Orașul e un decor mult mai durabil decât suntem noi de-a lungul timpului, oamenii sunt mult mai trecători decât orașul. Pe orice stradă mergi sunt straturi de memorie. De pildă, pe locul unde ne aflăm acum pentru interviu, se afla Hanul Kretzulescu. Și pe latura Hanului Kretzulescu spre Pasajul Român, unde e magazinul Muzica, era magazinul pălărierului Jobin – celebrul pălărier francez care, în 1864 venea la București, se așeza la Hanul Kretzulescu și făcea cele mai frumoase pălării înalte – țilindre, cum se numeau atunci, până au devenit jobene. Iată cum un strat de memorie foarte vechi e depus în același spațiu. Putem vorbi despre multe straturi de memorie în acest loc în care ne aflăm. Aici mi-am petrecut vara lui 2018 pregătind Block Party în District40. Iată cum se depun straturile de memorie peste oraș. Asta am încercat să le explic oamenilor, că orașul e un decor care ne aparține.

Ai avut toate aceste lucruri în minte acum aproape 10 ani, când ai început să faci tururile Cu bastonul prin București?

În mod evident, nu. Cred că am intuit niște lucruri. Am simțit că oamenii vor fi mai atașați de oraș dacă vor cunoaște și o parte din poveștile din trecut și dacă se vor apleca un pic mai mult către trecutul Bucureștiului, punând în legătură poveștile cu clădirile vechi. Am încercat să îi convingem și pe ceilalți că e un oraș cu o istorie care merită salvată.

Cum a apărut ARCEN? 

A apărut în perioada liceului, înainte de întâmplarea cu Școala Centrală. În 2006, când aveam 16 ani. Nu știu ce m-a apucat. Era o oarecare neliniște legată de faptul că intram în Uniunea Europeană. Unii spuneau că nu suntem pregătiți pentru asta, că o să ne pierdem identitatea, alții – că e șansa noastră, a generației tinere. Și se spunea că nu există societate civilă. Și-am spus: hai s-o facem!

Eu și doi colegi de clasă – care au plecat în străinătate mai apoi – nici nu aveam vârsta legală ca să înființăm o asociație, așa că am convins profesoarele, directoarea Școlii Centrale, diriginta, profesoara de franceză și pe mama unui coleg să facă actele pentru a înființa Asociația, urmând să ne-o predea când aveam să împlinim 18 ani. Nu știu cum le-am convins!

Cine era oratorul dintre voi?

Eu, cu siguranță! Cred că și-au dat seama că merită să creadă niște copii că vor să schimbe lumea. Îmi dau seama că eu sunt acum mult mai sceptic cu oamenii mult mai tineri ca mine, decât au fost acești oameni care mi-au dat șansa să fac fix ce voiam. Sper să am și eu această înțelepciune.

ARCEN înseamnă Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate. Cui i-a venit ideea de a pune acolo și cuvântul Normalitate?

Mie, și am fost criticat des pentru asta. Mi se părea că nu trăim într-o societate normală. Sigur, unii spuneau că acest termen e discriminatoriu și l-au plasat într-o anumită direcție. Cred că societatea românească nu e o societate normală și, dacă în 2006 nu părea normală, azi chiar nu e.

O societate normală e una în care instituțiile protejează cetățenii, în care corupția și incompetența nu se află în fruntea instituțiilor statului, o societate normală e bazată pe valori comune împărtășite, pe opinii diferite, pe toleranță, pe libertate. Ori mi s-a părut că pentru lucrurile astea trebuie să luptăm tot timpul.

După 30 de ani, ceea ce părea să fi fost un câștig definitiv s-a dovedit a nu fi un câștig definitiv. S-ar putea să fi pierdut niște lucruri pe drum, pentru că nu ne-am luptat suficient pentru ele. Cred că democrația se câștigă zi de zi. Libertatea nu e un drept ireversibil câștigat.

Dacă așa gândeai la 16 ani, spune-mi dacă ai avut și niște preocupări normale pentru acea vârstă.

Nu gândeam în felul ăsta la 16 ani, am avut niște intuiții. Dar cu ARCEN totul a plecat foarte copilăresc, făceam și teatru, am făcut spectacole la Teatrul Național, la Teatrul Metropolis. Am vrut să mă fac actor, așa a pornit totul, cu teatru! Nu știam ce trebuie să facem, știam că trebuie să facem ceva.

Lucrurile nu aveau coerență, dar era undeva o pornire că trebuie să fim mai mult decât niște elevi și că trebuie să începem devreme. Făceam și lucruri normale la 16 ani, îmi plăcea să înot, să alerg, să citesc foarte mult.

La 16 ani am descoperit Bucureștiul singur, de fapt. Până atunci mersesem prin oraș, dar nu singur. Atunci, la 16 ani, eram foarte îndrăgostit și am petrecut vara pe străzile Bucureștiului. Atunci am înțeles cum poți să ajungi dintr-o stradă în alta. În vara lui 2006 am vizitat toate muzeele Bucureștiului de vreo câteva ori.

Ieșeam și cu prietenii, atunci am descoperit Colony, care apoi a devenit La Copac. Făceam și multe tâmpenii.

Ce a urmat după Cu bastonul prin București? 

În anul 2011 lansam un program de lecturi publice și ne adunam pe treptele de la Universitate, la Facultatea de Arhitectură, pe strada Biserica Enei. Ne adunam acolo și citeam sub paza Jandarmeriei. Luam niște texte, le citeam și le dezbăteam cu oamenii. Era un fel de agora.

În 2010 am început să colaborăm cu Institutul Cultural Român (ICR) și în 2011 aveam prima conferință cu Andrei Pleșu despre morală, morale și prințipuri. Șase luni l-am sunat la telefon să-mi accepte invitația și a acceptat-o, în final.

A fost un moment în care am creat niște legături importante, după care am început colaborarea cu Librăria Humanitas, cu care am organizat doi ani, săptămânal, o serie de conferințe numite Eseuri de duminică – dezbateri pe anumite teme cu invitați grei, precum Gabriel Liiceanu, Anca Manolescu, Francisca Băltăceanu, Andrei Cornea, Radu Paraschivescu, Dan C. Mihăilescu. Atunci am cunoscut oameni foarte valoroși și am fost fascinat de această experiență.

 

În urmă cu cinci ani ați început să organizați Nocturnele de poezie contemporană. De ce poezie? De ce contemporană?

Am fost un om care n-a citit poezie contemporană ani de zile. Până acum cinci ani. O contestam, într-o anumită măsură. Doar că o prietenă mi-a dat un volum de Adela Greceanu, Și cuvintele sînt o provincie, pe care l-am ignorat câteva  săptămâni, dar pe care l-am citit apoi, într-o după-amiază extrem de caldă, caniculară, când nu puteam să ies din casă. Am citit volumul și am fost pur și simplu fascinat. Așa că am început să-l citesc prietenilor la telefon.

În aceeași seară, eram pe trepte la Ateneu, și le-am spus prietenilor că trebuie să facem niște evenimente pentru poezie. Evident că toată lumea m-a contestat, mi-au zis: “Tu ai citit o carte de poezie contemporană și vrei să faci lecturi de poezie contemporană?”. Le-am spus că eu cred că oamenii merită să trăiască bucuria pe care am trăit-o eu când am descoperit poezia contemporană. Ăsta a fost scopul pentru care am organizat Nocturnele: ca cei care nu citeau poezie contemporană să citească poezie contemporană şi să se bucure cum m-am bucurat eu în după-amiaza aceea.

Și am zis că trebuie un loc special, un cadru special. Așa că am îmbinat poezia cu muzica, cu prosecco, cu acoperișul. Astea au fost ingredientele care au dat strălucire proiectului care ajunge la cinci ani. Ceea ce e mult.

Tu scrii? 

Când aveam mai mult timp îmi plăcea să scriu mici eseuri filosofice. Acum mai scriu în jurnal. Mi-ar plăcea să scriu mai mult, să citesc mai mult, dar nu prea mai am timp. Cumva, regret că sunt prea mult în zona de acțiune și prea puțin în zona de contemplație. Asta mă face câteodată trist.

Te-a schimbat în vreun fel apropierea de poezia contemporană?

Mi-a schimbat percepția despre realitate. Nu știam cât de valoroase sunt cuvintele și limbajul și în câte feluri poate fi văzută realitatea. Poezia contemporană e acel tip de literatură care îmi schimbă, de multe ori, starea.

Ce înseamnă District40 și CatalogBucurești?

District40 și CatalogBucurești sunt două proiecte majore pe care ARCEN le dezvoltă în ultimii ani, în încercarea de trece de la zona de educație și discurs despre ce ar trebui să facem la o zonă foarte aplicată – de a acționa în sensul lucrurilor despre care am vorbit ani de zile. Prin tururile pietonale și tot ce am făcut anterior am pregătit aceste proiecte.

CatalogBucurești e o inițiativă foarte pragmatică de a inventaria întregul țesut istoric al Bucureștiului, cele 98 de zone protejate ale orașului, toate imobilele vechi, noi, șantierele, terenurile virane din cele 98 de zone istorice și de a crea primul inventar al Bucureștiului istoric, în perioada 2017 – 2020, cu scopul de a modifica legislația în anul 2020 sau după acest an, de a formula soluții pornind de la date foarte concrete despre starea de conservare a Bucureștiului. Vorbim despre soluții economice, juridice și tehnice, despre a oferi un instrument de lucru pentru instituțiile statului – care nu vor folosi acest instrument de lucru, pentru că nu suntem într-o societate normală. În fond, CatalogBucurești ar trebui să fie treaba Primăriei. Statul trebuia să facă asta, în anul 2000. E o inițiativă care ar avea nevoie de susținerea financiară a instituțiilor statului, pentru că le facem treaba, dar nu avem acest sprijin. Totuși, proiectul a avansat, am ajuns la 30 de zone protejate inventariate complet. În 2019 începem să realizăm sintezele de zonă protejată, adică analiza și propunerile de modificare a regulamentelor de zonă protejată. E un demers în care se lucrează din pasiune și în care sunt implicați foarte mulți arhitecți și urbaniști, experți în patrimoniu precum Hanna Derer sau Șerban Sturdza, Institutul Național al Patrimoniului, Ordinul Arhitecților din România.

District40 e o inițiativă prin care încercăm să ameliorăm relația locuitorilor cu orașul. E un proiect pe termen și mai lung decât CatalogBucurești. Încercăm să interconectăm spațiile culturale și microcomunitățile din zona cartierului Icoanei în ideea de a regenera un spațiu foarte generos din centrul Bucureștiului. District40 este unul dintre cele mai culturale cartiere din București, cu un peisaj arhitectural foarte valoros, cu un țesut istoric care reprezintă identitatea orașului și cu instituții care produc multă cultură și care, dacă și-ar pune – măcar parțial – resursele împreună, ar putea să revigoreze acest spațiu central din București. District40 ar putea să fie și o alternativă culturală la centrul istoric. District40 se bazează pe rețea și pe implicarea rețelei în regenerarea acestui spațiu. În această rețea sunt, în acest moment: Școala Centrală, Rezidența Scena9, Point, Cinetic, Cărturești, Institutul Francez, Institutul Goethe, Teatrul Țăndărică și Casa Mincu – Ordinul Arhitecților din România – filiala București.

Gândim împreună cu partenerii din District40 și crearea unui inventar comun. Adică, scaunele de la Rezidența Scena9 să poată fi folosite de orice partener, dacă are nevoie, ceea ce s-a și întâmplat în decembrie. Graficianul de la ARCEN să poată fi folosit și de Institutul Francez, baza de date de la Institutul Francez să poată fi folosită și de Cărturești și așa mai departe. Un inventar comun, un fel de colaborare la nivelul unui cartier. Acest lucru poate să dinamizeze foarte mult comunitatea din zonă și să schimbe economic, estetic și la nivel de servicii zona cartierului Icoanei.

Din punctul meu de vedere, dacă District40 reușește și dacă vom avea oameni care să investească financiar în acest proiect vizionar foarte complicat, cred că în 10 ani putem ajunge la o zonă în care să fie rezidență de artiști, să apară un nou cinematograf, un nou teatru și așa mai departe.

Ce înseamnă pentru tine voluntariatul?

Cred că e o chestiune în care, dacă te bagi, e bine să fii responsabil. În România, ONG-urile care se bazează pe voluntari suplinesc activități și acțiuni pe care staul nu le întreprinde. Rolul ONG-urilor și al voluntarilor care lucrează alături de ONG-uri e foarte important. Înseamnă să-ți dedici conștient o parte din timp unei acțiuni în care crezi și despre care crezi că are efect asupra unui loc, unor oameni, a unei situații. Cred că ar fi nevoie de și mai mulți oameni care să se implice voluntar în diverse acțiuni pentru că, din păcate, în România statul e neputincios și sunt multe lucruri pe care ONG-urile, nu instituțiile statului, le fac.

Care este puterea comunităților sau a microcomunităților?

Comunitatea îți dă identitate. Poți să-ți construiești mult mai bine identitatea în interiorul unei comunități. Într-o comunitate ești împreună cu ceilalți și ar trebui să te simți protejat. Comunitatea nu este despre singurătate, este despre valori comune, nu este despre frustrare și intoleranță, ci despre colaborare.

Cred că viitorul aparține mult comunităților și microcomunităților. Inițiativele împreună, economia participativă, punerea în comun a unor resurse în interiorul unor microcomunități pot rezolva multe probleme.

Tu simți că trăiești într-o comunitate?

Nu chiar. Cred că e mult de construit la o comunitate, nu cred că există prea multe comunități reale în București, bazate pe valori și intenții comune. Există acest spirit individualist care e bun, dar până la un punct. E nevoie de o justă măsură în toate.

Sunt multe grupuri civice în jurul unor cartiere din București, dar cred că sunt departe de a fi niște comunități. Nu sunt legate de un trecut, de niște valori comune, astea se construiesc în timp.

Ce altceva mai face Edmond când nu îi organizează pe alții? Ce pasiuni ai?

Îmi place să mă plimb, îmi place foarte mult să mă plimb noaptea pe străzi, îmi place foarte mult cafeaua, să citesc ziarul de dimineață pe hârtie, de pildă Dilema Veche sau reviste franțuzești pe care le cumpăr din pasajul de la Universitate, îmi place să stau pur și simplu, să mă gândesc, îmi place ginul, îmi plac discuțiile despre lucrurile cu adevărat importante, discuțiile care pot fi oprite și reluate oricând, despre adevăr, iubire, frumos, îmi place să comentez filme și cărți.

Îmi place foarte mult să stau degeaba, e important să pierdem timpul, atunci îmi vin cele mai bune idei, când nici nu îmi propun. Oamenii nu mai știu să piardă timpul, îl consumă. Vacanțele sunt pline de multă acțiune.

Am observat că toată vara, weekend de weekend, ești la Nocturne și Cu bastonul prin București. Îți iei vreodată vacanță? 

Da, în momente neașteptate. În ultimul an am plecat foarte puțin din București, a fost un an complicat în care s-au dărâmat lucruri, s-au construit, s-au dărâmat din nou, dar asta face parte dintr-un proces de construcție.

Cum decurge o zi obișnuită din viața ta?

Nicio zi nu e obișnuită. Ce aș putea povesti? În ultimele două zile m-am trezit la 6.00 și am avut 12 ore de întâlniri. Așa au arătate zilele mele, și s-au încheiat cu oamenii cu care am și lucrat, bând prosecco. E fascinant, întâlnești oameni, chiar dacă ai 12 ore de întâlniri, fiecare întâlnire îți aduce o idee, o energie, îți mai descoperi o teamă, mai depășești ceva.

Dar îmi plac zilele în care, în prima parte a lor, pot să citesc. Să mă ridic din pat, să beau cafea, să citesc, să stau degeaba, să mă plimb un pic și apoi să încep lucrul. Îmi place să îmi încep ziua după ora 14.00, dar se întâmplă tot mai rar, iar iarna cu atât mai rar, că e scurtă ziua. Vara, uneori îmi pun întâlniri de lucru și la 11 noaptea.

Tu ai făcut Facultatea de Teologie. De ce și de ce nu ești preot?

Am făcut-o din curiozitate, nu ca să mă fac preot. Am făcut apoi și Științe Politice. Nu am vrut să mă fac preot, am fost curios să citesc tot felul de lucruri. Nu știu să explic foarte clar de ce m-am dus la Teologie, dar e una dintre perioadele mele cele mai bogate cultural, în perioada facultății am citit multă literatură și filosofie. Eram relaxat, mergeam unde voiam pentru că știam că miza mea nu e să am o carieră teologică sau universitară în teologie. A fost o perioadă formatoare și mult din ceea ce sunt azi se datorează acelui moment.

Părinții tăi și-au imaginat că o să te faci preot?

Nu, dar a fost un oarecare șoc. Eu, totuși, voiam să mă fac actor. Voiam să mă duc la Teatru și brusc am zis că mă duc la Teologie. Nu regret nicio clipă. Am fost un student puțin atipic.

De unde vine atracția pentru perioada interbelică?

Pe de o parte, din literatură. Pe de altă parte, din contactul meu cu oameni care au avut legătură cu acea perioadă. Profesoara de franceză pe care am avut-o acasă, care a trăit 102 ani, care a fost prietenă cu străbunica mea și care mi-a predat franceză de la 88 de ani până la 96, era o interbelică, fusese colegă cu Jeni Acterian și studenta lui Nicolae Iorga. Ea îmi povestea lucruri din acea perioadă și avea comportament interbelic. Felul în care își schimba vestimentația după o anumită dată în octombrie, felul în care purta pălăriile, mânușile, felul în care se odihnea după-amiaza, ritualul de a vorbi la telefon – totul era din altă epocă, iar asta m-a fascinat. Am avut veri la rând în care mergeam luni, miercuri și vineri să mă întâlnesc cu acest om și să-mi povestească.

Sunt curioasă ce anume face ca un tânar să aibă atâta inițiativă și încredere. Vine din educație, de la vreun mentor de la Școala Centrală? Ce crezi ca a fost? 

A fost o combinație între educație, nevoia de a suplini alte lucruri și felul meu de a fi. A fost în mine, am simțit de la început că trebuie să fac lucruri. În școala generală, în clasa a șasea, am refăcut cabinetul de istorie. Eu! Împreună cu alți colegi pe care i-am convins. A fost ceva în mine, dar nu știu să spun ce. Mi s-a părut important să las urme.

Ce înseamnă, pentru tine, a duce o viață bună?

Nu îmi trăiesc viața pe care mi-o doresc, sunt nemulțumit de felul în care viețuiesc pe acest pământ. O viață bună cred că e una în care faci lucruri durabile, lași lucruri în urmă și pentru ceilalți, nu doar pentru tine.

Iubirea e cea care te împlinește. Cumva, toate lucrurile pe care le-am făcut au pornit tot din iubire sau din lipsa ei. De exemplu, District40 a început dintr-o poveste foarte personală, dintr-o despărțire. Dar voi vorbi despre asta dacă va reuși!

Cum vezi viitorul României?

Cred că viitorul ne aparține nouă, celor care azi ne simțim singuri, abandonați, nedreptățiți, îngenuncheați, contestați. Cred că, pe termen scurt, urmează o perioadă și mai complicată, dar cred că putem învinge totul dacă reușim să ne găsim un “împreună” al nostru, mult mai profund, să facem lucrurile bine, constant și să acționăm în toate felurile posibile, cu oarecare responsabilitate față de ceea ce credem și ne dorim: în jurul blocului, la restaurant, pe stradă, în autobuz și în marile proiecte pe care le avem. E foarte obositor, dar asta va da rezultate.

 CITAT:

După 30 de ani, ceea ce părea să fi fost un câștig definitiv s-a dovedit a nu fi un câștig definitiv. Cred că democrația se câștigă zi de zi. Libertatea nu e un drept ireversibil câștigat.

Edmond Niculușcă, președintele Asociației Române pentru Cultură, Educație și Normalitate (ARCEN)