La fel ca aproape orice tânăr, ce-şi doreşte cel mai mult Maria „Meri the Zu” Zurbagiu este să aibă libertate. Am discutat cu Meri despre drumul ei în viaţă, despre alegeri şi despre cum vede un tânăr împlinit viaţa şi, mai ales, viaţa în România.

Cine e Maria Zurbagiu, cu ce îşi ocupă timpul?

Eu? Sunt Meri the Zu. Sunt această combinație nebună de ilustrator de afișe, cărți, reviste și designer grafic. Am cochetat și cu scenografia pentru câteva videoclipuri și reclame, am avut și niște proiecte de design de scenă, gen diorame, pentru evenimente muzicale. Îmi place mult și designul de interior; ideea de a amenaja spații cu diferite destinații plus plăcerea de a achiziționa mobilier și accesorii infinit. Am descoperit de curând și bucuria de a avea produse „la raft”, de fapt ambalaje pentru mai multe categorii de produse.

Pe lângă partea asta artistică, am făcut şi organizare de evenimente de sport extrem, vreo cinci ani, lucru care m-a apropiat foarte tare de această comunitate de skateri, rolleri, bmx-eri…cu care am crescut. Așa a apărut legătura cu arta urbană și ocazia de a realiza niște murale mișto.

Practic, de vreo 10 ani mă tot învârt în tot felul de arte.Am trecut și prin agenție și am învățat o groază, doar că nu m-am putut adapta programului la „stăpân” așa că am fugit după vreo doi ani și am rămas freelancer. Îmi place mult să-mi organizez timpul așa cum vreau și mai ales să pot lucra de unde vreau.

Şi ţi-a reuşit, poţi pleca oricând vrei? Cum se ajunge la o astfel de libertate?

M-au ajutat foarte mult anii ăia doi petrecuţi în agenţie, în care mi-am format o reţea de cunoştinţe, care s-a tot extins, astfel că am tot avut proiecte. Mereu a fost cineva care să zică “stai aşa. că o ştiu eu pe Maricica, face Maricica”, logo-uri, afișe, ilustrații, face Maricica de toate; am foarte puţine momente în care nu am ceva de făcut.

De când te-ai apucat de studii ai ştiut că vrei să lucrezi în publicitate sau s-a întâmplat pe parcurs?

Într-un fel am ştiut. Mi-am ales grafica, singura secţie de la Tonitza și apoi de la UNARTE unde era permisă cam orice fel de artă, făceam grafică şi pictură în diverse forme, făceam şi foarte mult desen, studiu, care e foarte important, făceam chiar şi instalaţii. A fost grozav! Chestia asta cred că m-a ajutat foarte mult să mă dezvolt. Deci da, cred că prin liceu mi-am dat seama că asta vreau să fac.

Deci cum e, te consideri artist?

Măi, pe diploma mea de liceu scrie “Tehnician în Arte Grafice” şi cred că asta sunt. Ştiu să folosesc multe tehnici și asta mă ajută mult în soluționarea temelor, brief-urilor, ce să mai, îndeplinesc dorințele oamenilor cu care lucrez.

Mi se pare că artistul are o chemare mult mai puternică. Şi eu desenez pentru mine şi fac chestii doar pentru mine, dar mi-e mult mai uşor să fac pentru altcineva, să dezvolt nişte idei.

Eşti implicată social, cum sunt majoritatea publicitarilor?

Sunt implicată, mă interesează, nu ştiu cât de sonoră sau vizibilă sunt sau am vrut să fiu. Am făcut și fac voluntariat, adică lucrez pro bono. Fac cât pot şi cât îmi permite timpul. Am participat în campanii de prevenţie a consumului de droguri, prevenţie a răspândirii bolilor cu transmitere sexuală, strângeri de fonduri. Mi se pare şi mai mişto să mergi tu spre oamenii care derulează astfel de campanii şi să îţi oferi serviciile.

Crezi că suntem, românii în general, destul de implicaţi în proiecte şi în cauze sociale?

În jurul meu, cel puţin, văd foarte multă deschidere pentru astfel de proiecte şi destulă implicare, adică toate proiectele, că a fost vorba de strângeri de haine, de alimente, de ajutat copii sau bătrâni defavorizaţi, salvat animăluțe, mereu lumea s-a activat, a venit cu plăcere, s-au implicat mulţi oameni, s-a făcut treabă, dar cred că mereu se poate mai mult.

La tine în familie am văzut că există o tradiţie, toate doamnele şi fetele au poze din diferite momente ale vieţii în port popular. Eşti patrioată?

E, nu ştiu ce să zic. Pozele în costum popular țin de tradiție. Cred că orice om normal trebuie să aibă o poză în port național. Glumind un pic, niciodată nu ştii când vine partidul şi te întreabă, e bine să le ai (râde). Cât despre iubirea de ţară, o văd mai mult ca pe iubirea de pământ. Avem ţară frumoasă, îmi plac mult oamenii, îmi place cultura, faptul că lucrurile încep să se mişte, ceea ce fac oamenii în micro-sisteme e grozav. Avem zăpadă la două ore distanță şi plajă tot la două, ce poţi să-ţi doreşti mai mult?

Crezi că românii, ca popor, se plâng prea mult, asta vrei să spui?

Măi, da, suntem o ţară de cârcotaşi. Unii o fac doar de amorul artei, unii că treacă peste greutăți mai ușor, ca un fel de mecanism de apărare. Dar cred că toți ne plângem din obișnuință.

După ce am renovat, în vară, acum îmi plouă iar în casă, stau cu oale înșirate pe jos și cu pete pe tavan. Să mă plâng sau să mă iau la mișto?! Am vrut să fac o palnie mare din folie și să adun toate plantele sub ea, un întreg sistem de irigații super eco. Și apoi zugravim noi iar când o fi timp.

Până la urmă, ca să stabilim odată pentru totdeauna, crezi că suntem mai mult o ţară de hateri sau de miştocari?

În bula mea foarte bine conturată, majoritatea suntem miștocari. Toată familia mea e în acest stil. (râde) De fapt, știi ce? Cred că tot neamu` ăsta de români are „caterinca” în sânge. Haterii sunt puțini și sunt luați mult la mișto. Ori dispar ori se lasă de hatereală!

Înţeleg că-ţi place, ca oricui, foarte mult să călătoreşti. Te gândeşti şi să emigrezi?

Mie îmi place să mă întorc, am cuibul meu aici, acum. Cred însă în „multi-nesting – mai multe cuiburi, mai multe șanse de câștig”. Berlin, Atena, Bratislava ar fi câteva dintre ele și sper să prind foarte curând și ceva exotic, pe o perioadă mai lungă. Pentru moment baza rămâne Bucureştiul. Ca să pot să stau în altă parte a lumii ar trebui să-mi schimb cumva şi proiectele, să lucrez mai mult internațional. Aș spune pas la emigrare momentan.