Anna Kalimar, scriitoare: „Singurul antidot la disperare e a face ceva, cât de mic”

-

Știți dumneavoastră cine a fost Smaranda Gheorghiu? Nu știți, dar o să aflați după ce o să o citiți pe Anna Kalimar și o să vă pară rău că n-ați știut până acum. Ia să vedem.

Andrei Crăciun

Anna Kalimar, frumos nume de scenă. De la ce vine? De unde l-ai luat, de la călimară – în secolul XXI? Care e povestea dumitale, cine eşti dumneata, Anna Kalimar?
Aş vrea să pot spune că ştiu cine sunt, dar adevărul e că încă mă caut. Cred ca viaţa ar fi plictisitoare dacă aş şti chiar tot, aşa că o iau foarte încet. Pentru identitatea mea artistică, scrisul a fost baza şi probabil aşa va fi mereu, deci m-aş putea numi scriitor. Dar am facut multe lucruri care mi s-au părut interesante… Am scris proză, poezie, scenarii, am făcut fotografii, am fost la şcoala de film, desenez, fac colaje… în ultima vreme mă îndragostesc de teatru şi de arta vizuală. Îmi place să descopăr lucruri noi şi chiar să încerc să le fac, chiar dacă nu mă pricep aşa de bine la ele sau nu îmi ies din prima. Dar ca să mă întorc la nume –nu înseamnă absolut nimic şi nu vine de la “călimară”, dacă mi-aş fi dat seama că sună asemănător probabil aş fi inventat altceva, dar aveam 17 ani, urma să public o carte şi îmi plăcea litera K. Mi se părea că numele meu de buletin e prea banal şi n-o să şi-l amintească nimeni.

Ai debutat cu un volum premiat acum mai bine de zece ani, după care a urmat o pauză lungă. La ce lucrezi acum? Cum merge treaba cu scrisul? Ce planuri ai cu viaţa ta?
Aşa a fost. După ce am publicat prima carte m-am apucat să lucrez la un roman, pentru că înţelegeam că e nevoie de o continuitate în activitatea asta de scriitor, dar viaţa a avut alte planuri şi literatura a trecut pe locurile 2, 3, 4…. Întâi pregătirea pentru admitere îmi ocupa tot timpul, apoi facultatea îmi ocupa tot timpul, viaţa de tânăr mutat în Bucureşti cu dramele ei mărunte… am continuat să scriu, dar fără a avea disciplina sau răgazul de a imagina un volum cap-coadă şi de a-l duce la capăt. Eu am avut şi obsesia asta de a scrie roman, aşa că nu prea am mai scris proză scurtă. Am început multe romane, unele în română, altele în engleză – mă gândeam bine-înţeles că voi ajunge să termin unul dintre ele şi să-l public. Dar uite că urmatoarea mea carte va fi o carte pentru copii! E un proiect la care mă gândeam de mai mult timp, dar care a avut şansa să se materializeze abrupt şi cel mai probabil va apărea chiar anul acesta. Va fi o biografie ilustrată a Smarandei Gheorghiu (1857-1941), o figură foarte interesantă din viaţa culturală a României în tranziţia ei spre modernitate şi pentru mine emblematică pentru emanciparea femeilor în perioada respectivă. Smara (căci acesta era pseudonimul ei) a fost profesoară, scriitoare, jurnalistă, activistă culturală, militantă feministă şi pentru pace, promotoare a „şcolii în aer liber”, a ţinut conferinţe… şi în tot acest timp a mai şi călătorit prin aproape toată Europa şi împrejurimi. A fost primul corespondent de presă al României, la Congresul Orientaliştilor de la Roma din 1889. Am aflat despre Smara întâmplător, deoarece avem acelaşi oraş natal, Târgoviştea. În ciuda carierei ei pline de realizări şi a lucrurilor pe care le-a făcut pentru Târgovişte, nu auzisem de ea niciodată, nici la şcoală, nici în oraş, şi asta mi s-a părut incredibil… şi e frapant că nu ne-am schimbat deloc, pentru că şi pe vremea Smarei se întâmpla fix acelaşi lucru, iar ea făcea ceea ce am numi astăzi „activări culturale”, încerca să aducă în atenţie personalităţi istorice şi culturale importante pentru România, personalităţi care acum sunt bineînţeles arhi-cunoscute. Posteritatea e aleatorie, iar ea nu s-a bucurat de acelaşi tratament pe care l-a aplicat altora. De exemplu, ea a depus mari eforturi ca memoria prietenei sale Veronica Micle să fie păstrată – a strâns fonduri pentru ridicarea unui bust al ei, donat Ateneului Român, a ţinut conferinţe despre ea – dar numele Smarei s-a pierdut în timp. Dovadă că mai mult decât ce faci, contează cine vorbeşte despre asta… deci mersi de interviu, ha-ha!

Viitorul ţării noastre. Te preocupă? Sau pleci de la noi şi nu o să mai aflăm veşti de la dumneata decât de pe agenţiile internaţionale de presă când vei fi din nou premiată?
Mă preocupă, că nu reuşesc să izolez aşa bine clopotul ăla de sticlă, trage curentul. Poate voi pleca şi prin alte părţi, cine ştie. N-am avut niciodată mari speranţe pentru ţara asta, dar nici nu vroiam să plec în altă parte, că aveam şi eu ataşamente ca tot omul, familie, prieteni, o obişnuinţă cu răul, puţin sindrom Stockholm – m-am chinuit destul de mult să mă adaptez, doar n-o să arunc la gunoi tot efortul ăsta! Dar şi capacitatea asta de adaptare se opreşte undeva, ca un robot aspirator care ajunge la o scară şi nu poate urca săracul, el poate urca doar de pe parchet pe covor. Se poate trăi şi în România dacă reuşeşti să îţi creezi o reţea şi în rest eşti suficient de convenţional încât să nu atragi atenţia sau suficient de rezistent încât să nu te atingă ploaia de înjurături când ieşi din rând.

Cum îşi manifestă cetăţeana Anna Kalimar cetăţenia? Votează, protestează, ignoră, stă în turnuleţul de fildeş? Ce facem cu ţara, Anna? Unde mergem noi, Niculae?
Şi-o manifestă timid. Cetăţeana Kalimar e cam pesimistă, dar se mai contaminează de idealism de la unul sau altul. A descoperit că singurul antidot la disperare e a face ceva, cât de mic. Când mă uit la tot ce merge prost, la cât de dificile sunt manevrele care trebuie făcute pentru a fi „bine”, de cât de multe variabile depinde „binele”… mi se pare că orice aş face e egal cu zero. Dar totuşi mi-am dat seama că există lucruri asupra cărora am control, unde pot face o schimbare – în primul rând propria persoană. Aşa că încerc să fiu genul de om pe care mi-l doresc în jurul meu. Să vorbesc mai mult despre ce e important pentru mine, să încerc şi să clădesc în loc să tot trag de semnalul de alarmă şi să mă deprim pe mine şi pe toată lumea, că deja înotăm într-o mare de tristeţe şi indignare. Cartea despre Smara e şi ea un pas în direcţia asta. Trăim într-o societate în care femeile sunt egale mai mult pe hârtie, cam la fel cum educaţia e gratuită. Dar să vorbim despre asta nu e suficient, ba câteodată devine din păcate contra-productiv, când ai un ton acuzator de multe ori oamenii devin defensivi şi resping din start ce spui, fără să asculte până la capăt. Eu cred că dacă realizările femeilor devin mai vizibile, în special la nivelul şcolii sau al conţinutului manualelor, şi modul în care sunt privite în societate se va modifica în timp.

Întâmplarea face să te ştiu tradusă un pic în italiană, portugheză, spaniolă şi neerlandeză (olandeză) într-un frumos proiect european. Care a fost treaba cu proiectul ăsta? Ce ne-a adus el nouă?

Când am aplicat să fac parte din proiectul CELA, mă gândeam „Wow, călătorii prin Europa gratis! Sper să mă aleagă că n-am mai fost de mult pe nicăieri!” Nu mă gândeam că în rest va fi mare lucru în afară de traduceri, dar adevărul e că mi-a depăşit aşteptările, în tot felul de moduri pe care nu le-aş fi putut prevedea atunci. Am învăţat o mulţime de lucruri noi, am cunoscut o groază de oameni interesanţi, am ieşit vrând-nevrând din zona de confort… în vara asta se fac doi ani de când a început şi va ajunge la final, şi pe parcursul acestor doi ani, încet-încet, perspectiva mea s-a modificat de la „scrisul e pasiunea mea, doar în condiţiile mele şi când am eu chef” la „îmi doresc să fiu scriitor şi înţeleg tot ce presupune asta” – practic am trecut cumva de la semi-amator la profesionist! Eram recent ieşită din şcoală şi cumva pierdută prin spaţiu, nu prea ştiam ce vreau să fac cu viaţa mea şi programul ăsta m-a ancorat cumva, m-a convins că ar trebui totuşi să merg pe drumul ăsta. Pentru alţi oameni ar fi fost evident, e chiar banal să te duci şi să faci lucrul la care te pricepi cel mai bine, dar pentru mine nu era aşa. Mi-era teamă că dacă aş fi transformat ceva ce iubeam într-o muncă, aş fi ajuns să urăsc lucrul respectiv. Totuşi nu s-a întâmplat asta, cred că m-am mai maturizat între timp şi am găsit un echilibru. Dar sigur, eterna problemă a remuneraţiei rămâne actuală… ce mă consolează e că e o problemă internaţională, nu e o chestie românească. (Aproape) nimeni nu trăieşte nicăieri din scris, fiecare mai face diverse pe lângă.

Ce i-ar spune Anna Kalimar celei de acum zece ani şi – desigur –  ce i-ar spune celei de peste încă zece ani?
Pentru Anna din trecut, numerele câştigătoare la Loto. Sfaturi de viaţă aş avea o tonă, dar oricum nu le-ar asculta şi nici n-ar avea cum – nu ne putem maturiza doar pentru că ne spune cineva asta, trebuie să trecem printr-o serie de experienţe ca să ajungem acolo. Annei din viitor n-am ce să-i spun, să-mi spună ea ceva, cum ar fi numerele la Loto!

Cuvânt de încheiere, povaţă pentru tineri.
Că e în regulă să caute ajutor. De orice fel, în orice formă. De-a lungul timpului am
realizat că multe dintre problemele pe care le-am avut ar fi fost mai uşor de depăşit dacă aş fi avut resursele necesare, dacă aş fi înţeles mai repede că există efectiv soluţii pentru orice, trebuie doar să găseşti informaţiile şi oamenii potriviţi care să te ajute. Asta nu înseamnă că totul e posibil sau că totul va fi bine – înseamnă să lupţi pentru ce e în puterile tale să schimbi şi să înveţi să te împaci cu ce nu poţi schimba.

CITAT
Trăim într-o societate în care femeile sunt egale mai mult pe hârtie, cam la fel cum educaţia e gratuită. Dar să vorbim despre asta nu e suficient, ba câteodată devine din păcate contra-productiv, când ai un ton acuzator de multe ori oamenii devin defensivi şi resping din start ce spui, fără să asculte până la capăt. Eu cred că dacă realizările femeilor devin mai vizibile, în special la nivelul şcolii sau al conţinutului manualelor, şi modul în care sunt privite în societate se va modifica în timp.
Anna Kalimar, scriitoare

comments icon 0 comments
0 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Bookmark?Remove?

Elvira Lupșa, om de artă: “Pentru a susține libertatea câștigată trebuie să ne implicăm cumva în viața comunităților de care aparținem și să spunem repetitiv ce nu funcționează, ce nu ni se pare corect”

-

Elvira a crescut și a studiat în Franța și în Statele Unite ale Americii, la New York. De câțiva ani s-a întors în România, acasă, și își duce viața în slujba artelor frumoase. În acest an este coordonator al prezenței României la Bienala de Artă de la Veneția... Mai mult »