După ce a absolvit dreptul la Universitatea din București, Mihaela a plecat la un master în Taipei, Taiwan, iar acum lucrează în China, într-o mare companie de shipping din Shenzhen. Iată.

Andrei Crăciun

Mihaela Constantin, dumneata ai plecat din România tocmai în Taiwan. Cum si de ce? De unde până unde Taiwanul? Care e povestea acestei frumoase escapade academice?

Îmi doream foarte mult să studiez în străinătate, dar taxele în Europa sau SUA erau de neatins pentru mine, iar bursele, inexistente pentru programele pe care mi le doream. Dar am avut șansa de a fi contactată de un prieten care aflase că guvernul taivanez a deschis 5 locuri pentru studenți din România și Slovacia. A urmat un șir lung de interviuri  ale guvernului taivanez și ale universității, drumuri pe la ministere în România și în Ungaria (pentru că acolo era cea mai apropiată reprezentanță a Taiwanului), un drum pavat de frustrările și lacrimile de nervi aferente oricărui contact cu birocrația din România. În Taiwan au urmat cei mai frumoși și prosperi doi ani din viața mea și anii aceștia au meritat fiecare efort. După primul an, în luna mai a anului 2017, am aflat că ministrul educației din România, a scos Taiwan-ul de pe lista universităților recunoscute de către statul român. În zadar am făcut demersuri împreună cu ROTA (un ONG românesc care promovează relațiile bliaterale academice și economice România-Taiwan și datorită căruia am primit această bursă) să obținem niște răspunsuri și să oferim soluții și exemple de bune practici în jurisprudența internațională,  . Deopotrivă, studenții taivanezi nu pot continua studiile în România. Exact când se întampla asta, eu colaboram cu două organizații în Taiwan pentru a deschide un birou economic al României în Taipei, menit printre altele să promoveze schimburile academice. Ce schimburi academice să mai faci?

Acum muncești în înfloritoarea China. Cum e treaba cu China? Suntem în urmă rău sau cum?

Asta e o întrebare mai mult retorică, nu? Cine s-ar putea compara din punct de vedere al competențelor și capacităților de producție? Încă de când eram la master în Taipei, am primit o ofertă de muncă în Shenzhen ca manager de vânzări internaționale pentru o companie de packaging – lucrez cu giganți din lumea hi-tech. M-am mutat aici, în Shenzhen, în septembrie 2018 și de atunci călătoresc între China, Japonia, Taiwan și Mexic, să întâlnesc clienți și să supervizez producțiile. 

Te mai întorci vreodată în țara noastră? Ce ai de gând să faci cu viața dumitale?

Știu doar că România nu mi-a oferit niciodată șansele pe care mi le-au oferit Taiwanul – ca educație și China – ca new entry job de pe băncile facultății, cu responsabilități pe măsură și salariu pe care nu mi l-aș fi imaginat nici după zece ani de experiență în România la cele mai mari companii. Cu siguranță nu voi îmbătrâni în China (deja mă gândesc la urmatoarea mișcare), dar în momentul de față nu concep să mă întorc în țară.  Oricum, nu știi niciodată ce îți oferă viața, nu?

Cum vezi tu situația asta a tinerilor care pleacă să învețe peste granițe? Ce ar trebui făcut pentru ca ei să dea înapoi ceva societății românești?

Aș combate vehement oricare opinie conform căreia poți “da înapoi” societății românești doar dacă te întorci în țară. În primul rând, eu nu cred în delimitări care construiesc granițe, mai degrabă decât poduri între țări. Poți face cinste țării tale prin disciplina de muncă și imaginea proprie. Orice pas pe care îl faci este văzut ca o reflexie asupra întregii țări din care provii. Din punctul ăsta de vedere, mi-a plăcut faptul că România nu are o reputație construită în Asia și sunt printre pionierii care reprezintă țara cum pot mai bine. Doar prin asta, orice român contribuie la imaginea țării și prin multe consecințe directe și indirecte, dă înapoi societății românești. Mai mult decât atât, cred că este mai important să ne întrebăm ce dam înapoi societății în general și să gândim în termeni globali, mai degrabă decât naționali.

Ce (mai) înseamnă România pentru tine? Cum vezi tu viitorul țării?

Am crescut și studiat în România 25 de ani. Aproape tot ce sunt astăzi este datorită educației primite acolo. Îmi lipsesc de acasă valorile tradiționale specifice societății românești. Mai mult decât cariera, principiile de viață sunt lucruri în comun pe care mi-aș dori să le întâlnesc mai des la oamenii din comunitatea internațională din Asia. Indiferent de viitorul politic/economic al țării, sper ca România să conserve acest aspect.

Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat în școala românească? Dar cele pe care nu le-ai învățat?

Aspectele teoretice au contribuit la cultura mea generală, dar unele au fost inutile pentru viața de adult. Am învățat, în schimb, să fiu disciplinată și organizată. Mi-ar fi plăcut să învăț “debate” – să știm să intrăm în discuții unde să ne exprimăm propriile opinii, să fim creativi, să avem gândire critică, încă din primele clase. Promovarea aspectelor ce țin de inteligența emoțională, felul în care gestionăm informațiile primite, descoperirea unei posibile vocații și planificarea carierei au fost lucruri care mi-au lipsit. Din fericire, acum există tot felul de ONG-uri și asociații de studenti care organizează activități extracuriculare.

Povață pentru tinerii care stau în cumpănă dacă să aleagă studiile peste granițe sau ba. Ce sfat le dai?

Asta e o decizie guvernată de emoție și rațiune totodată. Ne este frică de necunoscut, dar știm că o universitate mai bună aduce cu sine multiple noi orizonturi. Clișeic sau nu, întotdeauna regretăm mai mult riscurile neasumate decât zona de comfort. În situația puțin probabilă, dar nu imposibilă, în care nu te-ai adaptat unei noi culturi, există mereu posibilitatea de întoarcere, cu o experiență mai bogat. Măcar astfel îți vei testa și cunoaște limitele. 

A te muta într-o țară nouă este o provocare din toate punctele de vedere. Primele luni vor fi foarte grele, dar când vei realiza că nu poți privi o altă realitate prin ochii propriei culturi, acela va fi momentul când vei îmbrățișa schimbarea.