Mihai Voinea, jurnalist Recorder: „N-am auzit niciun jurnalist care face cu adevărat presă de calitate spunând că nu există public pentru materialele lui”

- - 3 vizualizari

 Mihai Voinea este unul dintre fondatorii Recorder.ro, alături de Cristian Delcea, Andrei Crăciun și Răzvan Ionescu.

Mihai lucrează în presă din 2006 și a fost reporter sportiv la Evenimentul Zilei și reporter special la Adevărul. Am discutat cu el despre începuturile sale în presă, cum sunt diferite reportajele video Recorder față de cele din presa tradițională, cum au influențat rețelele sociale peisajul media și altele.

Spune-ne un pic despre începutul tău în presă. Care a fost parcursul și cu ce aspirații ai plecat la drum? Ce te-a determinat să intri în meseria asta?

Mi-e greu să vorbesc de niște aspirații sau de niște motive clare care m-au făcut să aleg jurnalismul. Imaginează-ți anul 2004, într-un orășel monoindustrial din județul Buzău: mă apropiam de finalul clasei a 12-a și vreo 90% dintre colegii mei se pregăteau să-și urmeze rudele în Italia sau Spania. Vreo doi sperau să se angajeze la Primărie și vreo trei-patru ar fi vrut să facă altceva, dar habar nu aveau ce. Printre ăștia mă număram și eu. Șansa a fost că, într-o zi, un profesor a venit în clasă cu un pliant și am găsit acolo o listă cu facultăți. Mi-au căzut ochii pe jurnalism: îmi plăcea să scriu, aveam spirit critic și suna cel mai puțin plictisitor dintre toate. Am dat la Facultatea de Jurnalism din București și am picat. Nu-mi mai amintesc pe ce mă bazam, dar eram convins că mi s-a făcut o mare nedreptate, așa că m-am ambiționat și m-am dus să învăț jurnalism la Spiru Haret. După vreo doi ani, mi-am dat seama că nu învățasem nimic și mă întrebam ce-o să fac mai departe (abia mai târziu aveam să înțeleg că jurnalismul nu se învață în facultăți, ci în redacții). În această stare de confuzie, s-a întâmplat ca un coleg din cămin – care era atât de bogat încât își permitea să cumpere în fiecare zi Gazeta Sporturilor – să meargă într-o zi la chioșcul de ziare și să se întoarcă dezamăgit: „Ia uite, bă, ce mi-a băgat pe gât baba de la ziare! Nu mai avea nici Gazeta, nici Pro Sportuși m-a frecat la cap să iau bălăria asta!”. Și zicând așa a trântit pe masă ziarul „Sport Total”, o publicație fără nicio faimă, care a existat și ea o vreme, pe la mijlocul anilor 2000, cam cât i-a trebuit unui om de afaceri să afle cum e să te joci de-a patronul de presă. Și în ziarul ăla, băgat pe gât de baba de la chioșc, am găsit un anunț în care scria că se organizează concurs de angajare pentru reporteri sportivi. M-am dus acolo și am fost printre cei cinci oameni selectați, iar a doua zi mi-au pus în brațe o agendă cu numere de telefon și am început să sun pe la patronii din fotbal, să le iau declarații și să scriu articole la ziar. La Sport Total l-am cunoscut pe Cristian Delcea – a fost și el printre cei selectați la concursul de angajare, deci am intrat în presă în aceeași zi -, iar prin intermediul lui l-am cunoscut și pe Andrei Crăciun. Alături de pliantul acela în care am aflat că există facultatea de jurnalism și de ghinionul colegului din cămin care n-a mai găsit Gazeta Sporturilor și a fost nevoit să ia Sport Total, întâlnirea cu ei a fost pentru mine un moment de cotitură. Mi-am dat seama că nu sunt singurul care vede jurnalismul ca pe ceva mai mult decât o relatare seacă și plictisitoare și am intrat într-un spirit de gașcă în care căutam mereu să facem lucrurile altfel.

Am lucrat împreună la Evenimentul Zilei, apoi am renunțat la presa sportivă și am devenit reporteri speciali la Adevărul. Au fost niște ani în care am învățat din rigoarea și din ritmul cu care funcționează redacțiile tradiționale, dar am păstrat – uneori cu o încăpățânare exagerată – ceea ce noi am numit „spiritul harfei”. Adică acel ceva care face un articol de presă să prindă viață și care-i transmite cititorului mai mult decât niște simple informații.

Cum a pornit Recorder și care sunt obiectivele pe termen lung? Vă veți dezvolta și partea de scris sau veți rămâne o platformă care se va concentra pe video?

Acum vreo patru-cinci ani, eu și Cristi am început să ne dăm seama că butonul de REC și spiritul harfei se pot împăca foarte bine, așa că ne-am apucat să exersăm jurnalismul video (Andrei Crăciun plecase între timp de la Adevărul pentru a combina freelancing-ul cu literatura). Materialele pe care le făceam aveau un succes tot mai mare, dar se amestecau printre sutele de articole zilnice publicate la număr, cum se întâmplă pe toate site- urile generaliste. Așa că ne-am hotărât să construim noi o publicație, unde să nu avem patron și să ne facem propria politică editorială. I-am chemat pe Răzvan Ionescu (pe care îl cunoscusem la Evenimentul Zilei) și pe Andrei Crăciun să ne ajute și așa a pornit Recorder. Obiectivele pe termen lung sunt aceleași pe care le-am avut din prima zi: să construim o publicație care se autofinanțează din surse transparente (asta am reușit deja după primele luni) și să facem jurnalism în interesul publicului. Ne-am concentrat pe video pentru că ni s-a părut cea mai bună formă de exprimare pentru majoritatea subiectelor pe care le-am abordat, dar au fost și cazuri în care subiectul nu se preta la video și ne-am exprimat în scris, cum este cazul seriei despre trecutul lui Liviu Dragnea. Noi alegem în primul rând subiectul și apoi ne gândim la formatul care i se potrivește cel mai bine.

Mai există șanse pentru presa scrisă în condițiile în care formatul video pare să acapareze atenția oamenilor din ce în ce mai mult?

Există șanse pentru presa bine făcută, indiferent că e vorba de video, text sau audio. Dacă faci un material video slab, n-o să acaparezi atenția nimănui, deci e greșit să ne gândim că alegerea acestui format îți garantează succesul. Articolele din seria „Trecutul lui Dragnea”, menționată mai sus, sunt niște materiale de presă scrisă și au avut un succes foarte mare, mult peste cel al unora dintre materialele video publicate pe Recorder.

Care sunt diferențele între un reportaj al presei tradiționale versus un reportaj Recorder?

E clar că reportajele noastre poartă amprenta oamenilor care le realizează, deci este vorba și de talent, dar nu asta e principala diferență, pentru că și în presa tradițională există mulți ziariști talentați. Principala diferență este timpul pe care îl acordăm realizării acestor reportaje. Dacă e vorba, de exemplu, de un miting politic, noi mergem și filmăm pe tot parcursul zilei, apoi ne mai luăm două-trei zile pentru editare, pentru a avea timp să vizionăm tot, să găsim forma cea mai potrivită la montaj și așa mai departe. O echipă de televiziune filmează și montează în aceeași zi, pentru că reportajul trebuie să apară seara la știri.

Cum răspunzi afirmațiilor de genul „nu facem presă de calitate sau cu subiecte de calitate pentru că nu se cere / nu există public”?

Eu n-am auzit niciodată afirmația asta din gura unor jurnaliști serioși. Am auzit-o din partea unor pseudo-jurnaliști care încearcă să-și justifice mizeriile. Am auzit-o, de exemplu, din partea unor realizatori de late-night show-uri, cu asistente dansând la bară și cu înscenări ridicole prezentate drept scandaluri de presă. Am auzit-o, de asemenea, din partea jurnaliștilor blazați, incapabili să se adapteze schimbărilor, acoperindu-și incompetența cu un fum de nostalgie: „Nu se mai face presă cum se făcea odată. Nu mai ai cu cine, nu se mai cere…”. E o mare minciună. N-am auzit niciun jurnalist care face cu adevărat presă de calitate spunând că nu există public pentru materialele lui. Investigațiile făcute, în ultimii ani, de Mirela Neag, Răzvan Luțac și Cătălin Tolontan au avut niște audiențe uriașe. Emisiuni precum „România te iubesc” și „În premieră” fac ratinguri excelente. Videoreportajele Recorder intră periodic în trending-ul YouTube, adunând sute de mii de vizualizări. Există, în același timp, și presă de nișă, care produce materiale de calitate fără a avea niște cifre impresionante, dar cu un public foarte bine definit în lumea culturală sau în mediul de afaceri. Jurnalismul de calitate nu va duce niciodată lipsă de public.

Cum crezi că a influențat social media presa în ultimii ani? Cum vezi situația pe viitor?

Partea bună e că ajungi mult mai ușor la public. Când am lansat Recorder, am creat o pagină de Facebook, am postat acolo primul videoreportaj și în câteva ore aveam 20.000 de abonați. Pe vremuri ar fi fost nevoie de mult timp și de multă muncă de promovare pentru ca lumea să afle că existăm. Partea proastă e că acest avantaj poate fi folosit și în scopuri nocive, pentru propagandă politică sau răspândirea de știri false. Postacii de partid, de exemplu, au ieșit din subsolul articolelor, din zona de comentarii unde activau acum zece sau cincisprezece ani, și au început să scrie ei articole, pe tot felul de site-uri fantomă, pe care le distribuie în social media, ajungând la un număr destul de mare de oameni. Social media a bulversat publicul, mai ales publicul cu un nivel scăzut de educație: oamenii sunt bombardați în continuu cu informații și nu înțeleg prea bine cum funcționează jurnalismul în mediul online și ce fel de filtre trebui să-i aplice. Iar problemele astea nu pot fi rezolvate peste noapte, cred că n-ar strica să ne gândim la introducerea unor cursuri în școli, despre toate schimbările pe care epoca digitală le aduce în viața noastră. De la pericolul fake-news până la protejarea datelor personale în mediul online.

Dacă ar trebui să identifici o problemă esențială a învățământului din România, care ar fi aceea?

Blazarea profesorilor. Dincolo de problemele care țin de politic, de schimbările interminabile și de lipsa de strategie, cred că învățământul din România nu se va putea schimba prea mult în bine fără un reset al atmosferei din cancelarii. Ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun, v-aș recomanda un material de pe Recorder, cu profesorul de informatică George Trifan.

Cum vezi viitorul presei din România?

Presa nu poate fi cu mult diferită față de societatea pe care o reprezintă. La începutul anilor 90 am avut o presă de tranziție, cu mult entuziasm, dar și cu defecte și compromisuri inevitabile pentru niște redacții în care cei mai mulți dintre jurnaliști trecuseră peste noapte de la statutul de slujbași ai Partidului la cel de jurnaliști liberi. Am avut apoi presa controlată de moguli și de interesele lor, pentru că și societatea devenise raiul miliardarilor de carton. Astăzi avem o presă polarizată: o parte care a rămas undeva în trecut, la modelul în care face rabat de la deontologie și rațiune pentru a servi niște grupuri de interese și o altă parte care, cu toate greșelile sau naivitățile ei, încearcă să găsească drumul spre normalitate.

Ce înseamnă normalitate?

În primul rând finanțare din surse transparente și jurnalism care ține cont de reguli și care încearcă să păstreze un echilibru. Când vorbim de viitorul presei în România cred că marea întrebare este care dintre cele două modele va fi predominant peste cinci sau peste zece ani.

Ce sfaturi ai pentru un jurnalist aflat la început de drum?

Să fie curajos și perseverent. Să aibă răbdare, pentru că cele mai bune articole din cariera unui jurnalist nu se scriu după prima lună de presă. Să nu vadă meseria asta ca pe un job, ci ca pe o vocație. Restul ar trebui să vină de la sine.

comments icon 0 comments
3 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Vlad Dumitrescu


Bookmark?Remove?

Matei Sumbasacu, fondator al Asociației pentru Reducerea Riscului Seismic: „Ne-am creat multe mituri pentru a ne simți în siguranță. Este important să fim critici și să identificăm informațiile false”

-

Matei Sumbasacu este fondator al Asociației pentru Reducerea Riscului Seismic (ReRise). Am vorbit cu Matei despre începuturile asociației, ce obiective au, care sunt proiectele aflate în desfășurare și miturile răspândite de oameni despre cutremure. Cum a înce... Mai mult »