Când artiștii lucrează cu deținuții: actrița Camelia Pintilie și experiența unui atelier de improvizație la penitenciarul Jilava

- - 1- 49 vizualizari

Camelia Pintilie este actriță a Teatrului Excelsior din București, dar și trainer de improvizație și face parte din trupa iELE. Nu de mult, a ținut un atelier de improvizație pentru deținuții penitenciarului Jilava, la finalul căruia aceștia i-au spus: „A fost cel mai frumos lucru pe care l-am făcut în ultimii 12 ani”, „O să ne fie dor, domnișoara”…

I-au oferit brățări confecționate special pentru ea și au jucat spectacolul de la finalul cursului în fața familiilor și copiilor lor, pe 1 iunie. Pentru Camelia, nu era primul atelier ținut într-un penitenciar, însă fiecare experiență de acest fel e diferită. Despre actorie și improvizație în România mileniului III, cu o actriță a noii generații: Camelia Pintilie.

Camelia, ești actriță, joci la Teatrul Excelsior din București, dar faci parte și dintr-o trupă de improvizație. Unde și în ce spectacole te putem vedea?

Da, sunt actriță a Teatrului Excelsior de 2 ani și membră a trupei de improvizație iELE de 5 ani. Acum tocmai s-a încheiat stagiunea, dar revenim din toamnă cu show-uri de impro în The Fool, iar la Teatrul Excelsior în spectacolele „Visul unei nopti de vara” în regia lui Vlad Cristache, „Minunata lume nouă” în regia Catincăi Drăgănescu, „Turandot” în regia Sânzianei Stoican și vom avea premiera musicalului „Familia Addams”, al lui Răzvan Mazilu.

„Prima dată, ideea a fost pusă în practică în iunie 2018, sub numele de Beyond Bars, în două penitenciare, Găești și Mioveni. Atunci a avut loc și prima mea întâlnire cu un mediu despre care nu știam mai nimic.”

Ai ținut de curând un atelier de improvizație pentru deținuții penitenciarului Jilava. Care este povestea din spatele acestuia?

Aș putea să vorbesc foarte mult despre întreaga experiență; uneori, îmi pare rau că nu am ținut un jurnal de curs, dar treaba asta cu jurnalul nu am reușit-o niciodată, așa că nici nu m-am mai obosit să îmi propun. Ideea proiectului îi aparține lui Sever Bârzan, actor, improvizator, trainer și prieten, și a venit în urmă cu mai bine de un an și jumătate. Prima dată a fost pusă în practică în iunie 2018, sub numele de Beyond Bars, în două penitenciare, Găești și Mioveni. Atunci a avut loc și prima mea întâlnire cu acest mediu despre care nu știam mai nimic.

Primul impact a fost bizar: de la poartă am simțit atmosfera aia atât de specifică, am văzut gratiile la geamuri, am auzit radioul care răsuna în toată curtea. Mă crispase și toată procedura de intrare: controlul, buletinul, așteptarea, telefonul mobil, supra-controlul, semnăturile, privirile curioase, holurile, mascații. Când mi-am cunoscut echipa, m-a izbit imediat tensiunea dintre ei; erau evidente diferențele de statut din cadrul grupului. Una dintre primele replici, care m-a dezarmat teribil în prima zi de curs, a fost „haide, domnișoară, dar noi n-am mai gândit de ani de zile, ce improvizație să facem?”. Și tocmai ăsta a fost un avantaj pentru mine ca trainer. Erau foarte deschiși la tot și absorbeau informația ca niște copii. Evoluția era evidentă de la o zi la alta, făcând salturi uriașe, dar cea mai mare satisfacție pentru mine a fost faptul că s-a modificat dinamica grupului. Dacă în primele zile se judecau vizibil între ei, după o săptămână au început să se aprecieze, să se încurajeze unii pe alții, iar după ce plecam eu, rămâneau în aceeași formație și mai treceau prin jocuri de impro.

Ce e interesant și pentru mine este că am uitat din primele zece minute cu cine lucrez și de ce sunt acolo. A fost ca orice alt grup de cursanți. M-am atașat de ei, am fumat o țigară cu ei în curte, am vorbit în pauză despre lume și viață, am râs împreună, dar am și taxat orice lipsă de disciplină fără nicio reținere, exact cum aș fi făcut cu oricare alți cursanți în libertate. Spectacolul de final de anul trecut a fost absolut impecabil. Eu, ca improvizatoare, aș fi vrut să îi am ca parteneri de scenă. Am descoperit în ei niște talente și un umor excelent.

Pentru că rezultatele proiectului Beyond Bars au fost atât de bune la Găești și la Mioveni, s-a manifestat interes si din partea altor penitenciare din țară, astfel că anul acesta s-au ținut ateliere în 8 locuri de detenție. Mie mi-a revenit Penitenciarul Jilava, unde am lucrat cu 15 deținuți și cu echipa de cadre, dar colegii mei traineri au stat timp de două săptămâni în Aiud, Craiova, Iași, Baia-Mare, Bacău, respectiv Mărgineni.

Nu e primul curs de improvizație pe care îl ții, dar ce a fost diferit de această dată, ținând cont de loc, care au fost principalele provocări și care sunt amintirile cu care ai plecat la încheierea workshopului de la penitenciarul Jilava?

Experiența de la penitenciarul Jilava nu a fost o noutate; după cum ziceam, știam deja la ce sa mă aștept. Am întâlnit un grup mai puțin dificil, dar cu o lipsă de încredere în sine care m-a surprins foarte tare. Aproape că nu deschideau gura în primele două zile și eram un pic pierdută pentru că nu știam cum să dezmorțesc situația și ce butoane să apăs. Așa că am început să supra-apreciez fiecare mic pas pe care îl făceau, iar asta a funcționat imediat. Găsisem problema: ei credeau că tot ce zic și gândesc e greșit. Nu aveau inițiativă și nici păreri. După experiența Jilava, eu am ajuns la concluzia că ei nu au încredere deloc în potențialul lor, nu se simt capabili să facă lucruri așa-zis bune, așa că recurg la fapte care, în final, îi privează de libertate.

În aceeași perioadă, în penitenciar se organiza și un eveniment de 1 iunie, în care deținuții petrec o zi cu soțiile și copiii lor. Auzind de acest eveniment, am făcut o cerere ca spectacolul nostru de final de curs să se întâmple în aceeași zi. Așa că „ai mei” au jucat în fața familiilor. Mi se părea important să poată să arate și „acasă” ce au reușit.

Principalul meu scop a fost să le dau încredere, să descopere că sunt capabili de mai mult și de mai bine decât cred ei. Aici e lupta. Și aici ar trebui să fie și lupta educatorilor, cred eu.

Cum îi ajută pe deținuți astfel de activități, ce ți-au spus?

Pentru ei este o formă de evadare. E scopul zilei. Practic, pentru două-trei ore, uită că sunt în detenție. Nu cred că realizează contribuția cursului la procesul lor de reeducare.

La final, după 10 zile de curs la Jilava, am primit cadou 4 brățări confecționate de ei special pentru mine. Am ieșit cu senzația că am făcut ceva foarte bine și cu vorbele lor în minte: „A fost cel mai frumos lucru pe care l-am făcut în ultimii 12 ani” și „O să ne fie dor, domnișoara”.

„Mi se urâse de statutul de actor independent și m-am înscris la primul concurs de angajare. Târgoviște.”

Întorcându-ne în timp, cum ai ales actoria?

Deși am fost la un liceu de mate-info și am făcut o grămadă de matematică, faptul că în paralel eram în trupa de teatru a liceului a învins. Cumva eram obișnuită cu tot soiul de spectacolașe mai mari și mai mici, făcând de la vârsta de 4 ani balet, dans sportiv, pian, canto și alte astfel de activități de copil crescut frumos la bloc. Iar la 19 ani, am intrat la SNSPA și la UNATC, dar am ales evident actoria. Am făcut mai târziu și un master pe Comunicare și PR, degeaba probabil. Nu cred că la 19 ani suntem pregătiți să facem alegerea asta. Eu cred că am dat la teatru pentru că mi se părea o chestie cool și bănuiam că pot să o fac la nivel decent. Și noroc că încă îmi place. Nu mă gândesc că alegerea asta e pentru toată viața. Poate o să mă îndrept spre altceva la un moment dat. Uneori partea matematică a creierului meu se simte ignorată.

Ai jucat și la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște. Cum îți amintești de acea perioadă, ce e diferit când lucrezi într-un teatru dintr-un oraș mai mic?

Da, am fost angajată 2 ani. Mi se urâse de statutul de actor independent și m-am înscris la primul concurs de angajare. Târgoviște. După ce mi-am depus dosarul, m-am răzgândit. Nici actriță independentă nu mai voiam să fiu, dar nici departe de casă. Așa că în ziua probei, când conduceam spre Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, unde urma să joc un spectacol, m-am răzgândit brusc, am făcut dreapta din A1 spre Târgoviște, am recitit repede un monolog și o poezie în parcarea teatrului Tony Bulandra și am urcat la probă. Am zis că mă decid după ce iau, dacă iau. Și cumva m-a luat valul și am rămas acolo 2 ani. Să zicem că nu a fost cea mai luminoasă perioadă pentru mine. Am locuit mult timp în cabină, nu înțelegeam de ce fac asta si de ce nu sunt în apartamentul meu călduț. Dar am întâlnit și oameni mișto și cumva consider perioada Târgoviște o experiență necesară pentru mine.

„E o generație cu super-drive…”

Cum vezi generația ta de actori din România, ce aduceți nou?

Îmi place să îmi văd colegii jucând. E o generație cu super-drive și se întâmplă lucruri faine. Ce aducem nou, nu știu, că sunt în interior. Voi să ne ziceți.

„Improvizația ori e minunată, ori e un calvar din care nimeni nu te mai scoate.”

Actorie versus improvizație. Ce e diferit pentru un actor atunci când vorbim despre improvizație, care sunt secretele unui spectacol de improvizație reușit?

Improvizația ori e minunată, ori e un calvar din care nimeni nu te mai scoate. După un show foarte bun de impro, simt că merg pe norișori de entuziasm, îmi dă un vibe excelent. Iar după un show slab (pentru că da, se mai întâmplă să nu se lege cum ți-ai dori) mă simt nasol 3 zile. În improvizație există niște reguli, dar ce e tricky e că respectarea lor nu îți asigură o scenă bună. O scenă bună ține și de chimia cu partenerul de scenă, de universul vostru comun, de cheful pe care îl ai în ziua respectiva, de disponibilitatea de a te arunca în toate nebuniile, de energia ta. La teatru, din anumite puncte de vedere, e mai simplu. O dată scoasă premiera, te bazezi pe text, pe regie, pe coregrafie, ai o mulțime de puncte de sprijin. În impro, îți deschizi bine urechile și te lansezi.

Ești, de altfel, și trainer de improvizație. Cum ai început să faci asta, ce te atrage la a-i învăța și pe ceilalți?

Am început să fiu trainer în 2012, când un prieten a venit cu ideea proiectului „Actelier – acting in bussiness” și mi-a propus să predau. Mi-a plăcut foarte tare de la primul curs. Părea că fac asta dintotdeauna. Poate că zodia e de vină (râde); sunt fecioară și sunt critică. Îmi place să observ ce nu funcționează și să îmi scot rapid kit-ul de reparare. Am încercat să lucrez cât mai personalizat cu fiecare. Și când văd rezultatele, mi se umple sufletul de bine. Apoi, am tot fost invitată ca trainer la corporații, în festivaluri de teatru pentru liceeni, am ținut workshopuri de impro etc. Să fiu trainer îmi place poate mai mult decât să fiu actriță. Simt că ajut în mod real. Am lucrat cu o mulțime de oameni de toate felurile. Am răbdare. Și mi-e ușor să vorbesc pe limba oricui. În curând îmi lansez workshop-ul de Pitch Training. Ideea a venit acum câteva luni; am pregătit CEO-ul și CTO-ul unui start-up din Londra să-și prezinte afacerea pentru a obține un grant mare pe care se băteau peste 1000 de firme din Europa. Exista miză serioasă. Am fost în Londra 4 zile, am lucrat pe prezentare și iată-i că mă sună mândri cu grant-ul în buzunar. Păi cum să nu te bucuri?

„Nu mă plâng de absolut nimic.”

Actor în România, 2019. Cum trăiesc actorii tineri în România mileniului III, cum trăiești tu? Ce e ofertant aici pentru un actor, ce e mai puțin ofertant?

Cred că treaba s-a distribuit destul de inegal. Unii fac foarte mult, alții mai deloc. Dar cred că depinde și de cum te raportezi la meseria asta. Că daca doar aștepți, e mai complicat să se întâmple lucruri. Eu pe la 25 de ani m-am săturat de statutul de actor independent și am ales angajarea în teatru. Ce să fac? Îmi place să fiu safe. Și să am condiții bune de lucru. Îmi place echipa Teatrului Excelsior, mi-e drag să ajung la teatru. E acasă.

Deci eu, în punctul ăsta, în meserie, mă bucur de ce mi se întâmplă. Nu mă plâng de absolut nimic. Și da, cred că poți să traiești bine ca actor tânăr în România mileniului III. Nu mai suport să aud placa aia cu actorul sărac. Să mă compătimească orice taximetrist. Dacă în perioada următoare aș și filma mai mult, ar fi perfect. (În momentul asta, sigur sunt minimum 7 regizori de film și două televiziuni care au pus mana pe telefon – râde!)

„Mă bucur că aici pot să îmi fac meseria și să fac glume pe limba mea. Da, pe lângă actorie, probabil că umorul e încă un motiv pentru care am rămas în România.”

Dincolo de actorie, ce îți place și ce îți displace dacă vorbim despre România de acum?

Uneori, îmi place ce se întâmplă în România. De exemplu, numărul mare de oameni care s-a mobilizat să meargă la vot în 26 mai; s-a simțit o energie comună. Dar sunt și momente în care pur și simplu refuz să văd ce se întâmplă. Să văd că se reduce bugetul alocat segmentului cultural. Să văd că nu există o rezolvare pentru asta. Și nu stau să înșir lista de probleme pe care cu toții le știm.

Dar ca să nu mă simt bombardată zilnic cu titlurile astea, am renunțat la televizor acum vreo 8 ani și e foarte bine așa. De ideea de a pleca din țară nu am fost tentată decât pe perioade foarte scurte de timp. Aleg să călătoresc cât pot de mult, încerc să nu compar cu ce se întâmplă afară și mă bucur că aici pot să îmi fac meseria și să fac glume pe limba mea. Da, pe lângă actorie, probabil că umorul e încă un motiv pentru care am rămas în România. În altă limbă, e complicat să fii la fel de nuanțat, cel putin la început.

Va urma… Ce noutăți pregătești pentru perioada următoare?

De aproximativ două luni lucrez la „Familia Addams” și asta mă așteaptă și în vară. Mi-am dorit enorm să fiu în distributie. E primul meu musical și muream de poftă să fiu Morticia și să lucrez cu Răzvan Mazilu, întâlnire care m-a bucurat mult, profesional și uman. Așadar, la final de septembrie, ne vedem la premieră, la Teatrul Excelsior București. Și tot în septembrie, îmi lansez workshop-urile de Pitch Training și Improv in Bussiness în cadrul Proiectului Positivity. Deci ne vedem la curs! Și, evident, la teatru.

„Să fiu trainer îmi place poate mai mult decât să fiu actriță. Simt că ajut în mod real. Am lucrat cu o mulțime de oameni de toate felurile. Am răbdare. Și mi-e ușor să vorbesc pe limba oricui.”
Camelia Pintilie, actriță și trainer de improvizație

Foto: arhiva personală a actriței

comments icon 0 comments
49 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alina Vîlcan


Bookmark?Remove?

O călătorie în Bucureștiul interbelic, cu Sandra Ecobescu: „Deși sunt peste 100 de ani de când Bucureștiul era supranumit Micul Paris, totuși această lume nu este atât de departe de noi”

-

Pe 7 iunie, Cercul Militar Național găzduiește Balul Bucureștiului Interbelic, eveniment organizat de Fundația Calea Victoriei, ajuns în acest an la a șaptea ediție. Pornind de aici, vă invităm într-o călătorie în Micul Paris, alături de Sandra Ecobescu, membr... Mai mult »