Alex este unul dintre cei mai apreciaţi fotografi români, specializat în ultimii ani pe documentarea problemei refugiaţilor din zone de conflict, chiar dacă la începutul carierei sale a activat ca fotojurnalist sportiv. Am vorbit cu el despre cazurile pe care le-a urmărit, despre felul în care îl afectează personal acestea şi despre drumul pe care se află România.

Când a început cariera ta în fotojurnalism şi de ce ai ales această cale?

Am început să practic fotografia undeva în jurul vârstei de 15 ani. Iniţial a fost fotojurnalism sportiv, am lucrat o perioadă de timp cu portalul online Sport365.ro, care din păcate nu mai există. Începutul colaborării cu ei s-a sincronizat cu promovarea echipei de fotbal Jiul din oraşul natal, Petroşani, în prima divizie. Probabil că acea perioadă a dus la dezvoltarea mea fotografică din punct de vedere tehnic. Preocupările mele fotografice s-au transformat destul de mult între timp.

Există un tip de fotografie care crezi că te reprezintă cel mai bine sau de care ești atras în mod deosebit?

Fotografia de tip documentar este domeniul pe care m-am axat în ultimii ani în proiectele personale. Acum sunt în mijlocul unui doctorat care se axează pe fotografia documentar în această eră digitală şi cum ar putea fi inovat în acest domeniu în contextul în care aproape oricine are la dispoziţie un aparat foto (aproximativ 85% dintre fotografii sunt făcute cu telefonul).

Ce îți trebuie pentru a fi un fotograf bun, în afară de echipament, evident?

Cred că orice fotograf are nevoie de multă răbdare. E nevoie de multă cercetare, fie că ne referim la tehnici legate de lumini în cazul fotografilor comerciali sau cercetare care poate depăşi sfera fotografică în momentul în care cineva lucrează la un proiect documentar. E nevoie şi de o oarecare flexibilitate deoarece în cele mai multe cazuri e un job pentru care e nevoie să te deplasezi în locuri diferite în fiecare zi, de multe ori în afara intervalului obişnuit dintre orele 9-17.

Tratezi fotografia ca pe o meserie de care în timpul liber te detașezi sau e mereu prezentă? Te uiți mereu după cadre?

Acum îmi este imposibil să mă detaşez de fotografie, nu ştiu dacă acest fapt se va schimba în viitor, dar momentan aparatul foto îşi găseşte mereu loc în ghiozdan. De exemplu, proiectul la care lucrez acum a început în timpul unei vacanţe în Tunisia. Proiectul este axat pe situaţia a 32 de refugiaţi din Africa Subsahariană care au fost blocaţi în Tunisia din 2011. UNHCR au fost responsabili de situaţia lor, iniţial au făcut promisiuni legate de relocare în ţări Europene sau Nord Americane, dar i-au abandonat în 2013 şi i-au lăsat fără vreo soluţie.

Am văzut că ai fotografiat tabere de refugiați; ne poți descrie experiența? În ce măsură te afectează?

Am încercat să stau departe de taberele de refugiaţi, de fapt, şi am încercat să vorbesc cu persoane refugiate şi să documentez situaţia în medii mai puţin tensionate. Proiectele mele personale au fost dezvoltate în zone unde refugiaţii se stabiliseră deja (Marea Britanie, Austria, România) sau, în cazul cel mai recent, din Tunisia, sunt blocaţi din cauze legislative şi din cauza ignorării din partea autorităţilor.

Pentru mine a fost şi încă este un proces educaţional, migraţia şi statutul refugiaţilor sunt nişte subiecte foarte complexe, precum şi cauzele care îi obligă pe oameni să părăsească locul numit ‘acasă’. Evident, multe persoane au trecut prin drame personale, pe lângă dramele naţionale din locuri precum Syria , Irak, Sudan, Egypt, evenimente şi momente greu de imaginat pentru o persoană care nu a trecut prin nimic similar. Vorbim despre crime, case şi apartamente distruse, persoane răpite, ani petrecuţi în deşert în tabere de refugiaţi, persoane care au trecut Canalul Mânecii în congelatoare care transportau îngheţată… Dar toţi aceşti oameni erau pregătiţi să o ia de la capăt, să îşi refacă viaţa şi să contribuie într-un fel sau altul într-o nouă societate.

Crezi că văzând astfel de orori e posibil să dezvolți o toleranță pe care alții, mai puțin implicați, nu o au?

Cu siguranţă. Discuţia cu orice persoană, nu neapărat refugiat, poate dizolva preconcepţii şi stereotipuri. În cazul refugiaţilor, multe stereotipuri au fost create şi prin fotografii făcute fie în tabere de refugiaţi, fie la graniţe. Sunt imagini pe care, evident, trebuie să le vedem, dar conversaţia vizuală trebuie să depăşească fluxul de imagini cu grupuri de oameni în bărci improvizate, veste de salvare şi fotografii cu sute de oameni într-un câmp în Slovenia (imagine folosită de UKIP în campania pentru Brexit). Media are o responsabilitate uriaşă pentru crearea acestor stereotipuri prezente inclusiv în România, fapt încă surprinzător pentru mine, deoarece stereotipuri similare au fost aplicate românilor în unele locuri, mai ales din Europa. În plus, România a avut un număr destul de mare de solicitanţi de azil politic în perioada ’80-89.

Tinzi să compari problemele pe care le vezi prin diferite colțuri ale lumii cu cele din România? 

E un reflex normal, toţi comparăm ţara de unde venim cu locurile ‘străine’ în care ajungem. Cred că mereu există o balanţă între lucruri pozitive şi lucruri negative. Revenind la situaţia refugiaţilor, România are un sistem care funcţionează cât de cât, prin activitatea statului şi a ONG-urilor, care sunt vitale mai ales din punct de vedere al integrării sociale. ActivRandom este unul dintre ele şi chiar am avut o colaborare foarte interesantă cu ei anul trecut, care a rezultat într-o expoziţie la MNAC. Acum lucrez la acest proiect în Tunisia unde, spre deosebire de România, statul nu are şi guvernul nici nu are intenţia să implementeze un sistem de primire a refugiaţilor.

În afară de cadrul profesional, cât te interesează viața politică din România? Eşti interesat de evenimentele din ţară?

Încerc să fiu la curent cu ce se întâmplă în România, care momentan e un vulcan politic şi social. Alegerile europarlamentare şi referendumul au fost un moment important care a sugerat un oarecare spirit de comunitate şi de solidaritate în România şi în afara ţării. Nu ştiu ce schimbări se vor face din punct de vedere politic, aşteptările cred că au fost prea mari (şi din cauza promisiunilor din campania electorală), dar cu siguranţă momentul alegerilor poate fi începutul unei schimbări sociale.

Când vine vorba de viitorul României, tinzi să fii optimist sau mai mult sceptic?

Pot fi optimist în legătură cu viitorul unor părţi ale României, în general oraşele mari şi zonele cu influx turistic. Această polarizare mă face să fiu pesimist în legătură cu soarta unor oraşe precum Petroşaniul, de unde provin, sau soarta unor zone precum Delta Dunării şi a oamenilor care încă trăiesc acolo. Eu fac parte dintr-o generaţie care a părăsit Petroşaniul şi Valea Jiului, în general, şi probabil nu se va întoarce acolo vreodată. În România sunt probabil alte sute de locuri precum Petroşaniul,  care nu au mai avut multe de oferit şi sunt într-un proces de abandonare. Aceste zone vor fi foarte greu de revitalizat în viitorul apropiat.