Radu Panait este un tânăr sculptor român cu o viziune aparte despre artă, lucrările lui îmbinând idei şi concepte din mitologie, antropologie, istorie şi chiar religie. Îl fascinează, după cum spune chiar el, condiţia omului dealungul istoriei, aceasta fiind şi tema centrală a ultimei sale colecţii de lucrări. 

Îţi aminteşti când şi cum ai ales ca arta să fie drumul tău în viaţă?

Da, îmi amintesc, sigur, dar nu a fost un moment anume, ci mai mult un şir de circumstanţe. A început de când eram mic şi, ca în multe alte cazuri, ai mei munceau şi eu rămâneam singuer acasă o bună perioadă din zi, cel puţin şase ore pe zi, aşa că stăteam şi desenam. Apoi am început să merg cu tata şi bunicul în atelier. Cred că a fost şi o “mână” care m-a împins încoace, pentru că atunci când am dat la liceu, am fost repartizat după medie fix la sculptură. Am terminat Tonitza, apoi facultatea, UNARTE,iar apoi am fost la un master la Carrara. Iniţial plecasem pentru un semestru, dar am făcut apel la bunăvoinţa lor să mă mai lase un semestru, pentru că abia învăţasem limba şi înţelegeam ce se întâmplă. Asta era în ultimul an, plecat cu bursă Erasmus. Cât timp am fost acolo, am găsit un centru care acorda burse sociale şi m-au acceptat, aşa că am continuat studiile acolo, după terminarea facultăţii de aici. În total am stat vreo 4 ani acolo. Pe sculptură şi îndeosebi pe marmură, este cea mai bună şcoală, la bătaie cu Atena, în Carrara. Bine, nu am găsit acolo exact ce mă aşteptam să găsesc, dar toată tradiţia de mii de ani din zonă a făcut să fie o experienţă foarte benefică, din care am învăţat şi am înţeles multe lucruri. Atunci mi-am zis, venit de la nivelul din România şi văzând acolo opere desăvârşite, cum ar fi Domul din Milano, că e cazul să iau o decizie în ce priveşte drumul meu în sculptură. Ori mă las, ori mă apuc serios. Nu se poate compara istoria artei italiene cu cea din România, totuşi, pentru că atunci când Michelangelo îşi sculpta marile lucrări, la noi se aduna grâul şi 80% îl dădeam turcilor, nu prea era timp de artă. Acum nivelul nu e neapărat mai ridicat în ce priveşte artiştii, dar la ei sunt mai mulţi şi mai mulţi care reuşesc să se facă cunoscuţi, datorită sistemului mult mai bine pus la punct. Mai mulţi curatori, mai mulţi Maecena şi colecţionari, deci mai multe şanse.

Crezi că, în afara factorilor externi – părinţi, rezultate la examene etc – ai fost creat artist şi doar asta ai fi putut fi?

E greu de zis, dar ştiu că a existat încă de când eram mic o rupere de realitate prin artă, care m-a ajutat. Mie foarte mult timp mi-a fost frică de întuneric, nu ştiu de ce, o fobie fără vreo cauză pe care s-o cunosc. De fapt era mai mult de necunoscut, pentru că dacă ştiam pe unde merg în întuneric, nu aveam nicio problemă. Frica asta mi-o linişteam desenând, deci arta e şi terapeutică pentru mine. După facultate am avut o perioadă lungă de timp, cred că vreo 7 ani, în care am lăsat deoparte arta şi m-am ocupat de alte lucruri, ca să fac bani, că na, trebuie să mă întreţin, şi mi-am dat seama la un moment dat că deveneam din ce în ce mai anxios, aşa că am pus iar mâna pe creioane şi m-am liniştit. Deci da, cred că arta e o parte din mine. Şi mi se pare că e şi o formă de golire, că trebuie să acumulez chestii în mine o perioadă, ca după aia să trebuiască să le vărs, că e pe o foaie, printr-o sculptură, nu contează prin ce fel de act artistic.

Cum vezi rolul artei în societate şi contribuţia ei la bunul mers al acesteia?

Păi cred că este cel de care am vorbit, cel terapeutic, chiar dacă nu la toată lumea este atât de conştientizat. Lucrează în subconştientul oricui. Cred că orice om îţi poate arăta lucruri care îi plac, lucruri frumoase, şi lucruri care nu, fără să poată neapărat explica de ce. Cred că, chiar şi inconştient, în fiecare din noi există departajarea asta între frumos şi urât, iar frumosul ridică moralul. Te ajută să treci peste urât, îţi dă energia necesară. Bărbaţii apreciază femeile frumoase, femeile bărbaţii frumoşi, căutăm haine frumoase, maşini frumoase, uite ce frumos mi-am făcut în casă, deci căutarea asta a frumosului are loc în toate cercurile societăţii. Cred că artistul oferă frumos într-un mod mai calculat, mai studiat. Şi voi explica, ca să nu pară că spun că artistul oferă publicului ce se cere, că dacă doar asta faci… Artistul, cred că înaintea altora, vede o nevoie a publicului său sau a publicului larg şi prin opera sa încearcă să satifacă acea nevoie printr-un mesaj. Dar, pentru ca acest mesaj să ajungă la public, trebuie ca arta mea să fie de o anumită factură. Nu merge la nesfârşit cu o pată roşie şi-un punct negru despre care să scriu din pix o întreagă filosofie. Aia nu mai e artă, e altceva. Cu toate că mulţi au dreptate, chiar semnifică ceva, conceptul e substanţial şi bine structurat, în schimb mesajul artistic nu ajunge din prima la privitor. Acum, depinde şi la ce fel de artă ne referim, pentru că există şi arta publică, monumente, murale etc, care au şi ele un rol foarte important. În primul rând de a înfăţişa istoria şi specificul locului. Prin reprezentări ale unor figuri istorice, de exemplu, care oferă o ancoră a identităţii, amintesc – sau prezintă, pentru cei din afară – privitorului cine suntem şi de unde venim. Pe de altă parte sunt cele decorative, care evident că sunt o pauză necesară pe care i-o dăm ochiului de la griul tern al balcoanelor de bloc.

Vorbind acum despre arta ta, consideri că ai un stil propriu, format, sau încă îl cauţi, încă te cauţi?

Cred că nu ţin eu de stil, cât ţin de concept. Mi se pare că multe dintre ideile mele nu pot fi exprimate la fel de bine în acelaşi stil, deci mi-ar fi greu să mă încadrez în unul şi acolo să mă învârt. De exemplu, dacă ar fi să reprezint apa, pentru mine ar fi o formă geometrizată. Pe când omul şi tot ce ţine de om, care în 90% din cazuri face obiectul preocupărilor mele artistice, trebuie să-l reprezint cât mai realist, cât mai vivace şi recognoscibil. Să stai în faţa unui personaj şi să simţi că dacă ar respira, ar fi ca tine. Sau pe o variantă a realităţii, cum am început acum seria asta a hibrizilor.

Aşa! Ce te-a inspirat, cum ai ajuns la ideea asta? Povesteşte un pic despre ce e vorba.

Colecţia de hibrizi este cumva o concluzie la un parcurs al meu mai îndelungat, de 10-12 ani, poate chiar mai mult, în care am fost fascinat de anumite descoperiri arheologice. Am ajuns să detest televizorul şi l-am închis de foarte mult timp, dar în perioada aia de tranziţie, până să îl închid de tot, încă mă mai uitam la posturile de documentare la tot ce era legat de istoria umanităţii. Arheologie, istorie, antropologie. Anumite idei mi-au sădit o curiozitate şi m-au făcut să caut să aflu mai mult, că e vorba de mai multă informaţie sau mai multe perspective. Şi am început să caut şi să mă uit pe youtube, care, după cum ştii, te duce din una în alta, şi aşa am ţinut-o vreo 12 ani. Evident că unele teorii erau extrem de trase de păr, dar chiar şi aşa puteau constitui o foarte bună sursă de inspiraţie. Ce mă fascinează pe mine, de fapt, e condiţia omului. Pornind de la bază, murire-nemurire, trecând prin spiritualitate versus teluric, carnal, până la religii şi asemănările şi diferenţele dintre ele. Mi-am dat seama la un moment dat că tot ce vedeam şi citeam, în capul meu se transforma în imagini, căpăta o reprezentare, cărora le-am găsit un numitor comun, anume hibrizii. Aceste fiinţe zoomorfe, supranaturale, ridicate la rang de zeităţi sau de monştri, prezente în toată mitologia, peste tot în lume. Această combinaţie între înţelepciunea omului şi forţa animalului, care era menită să conducă sau să pedepsească, dar întotdeauna peste condiţia umană. Partea de mitologie s-a combinat în viziunea mea cu contemporaneitatea şi progresul tehnologic extraordinar pe care-l trăim şi care ne duce pe un drum… Mă refer la inginerie genetică, clonare şi alte chestii de genul ăsta, care nu prea ştim unde or să ducă şi nici nu cred că ne punem prea serios problema, din păcate.

Eşti credincios?

Aş zice că am o latură spirituală. Adică da, sunt credincios, dar în niciun caz nu religios, ca să zic aşa. M-am lecuit de mult de biserică. Cred în puterea binelui, într-o energie pe care binele o degajă în univers. La fel cum cred în frumos şi forţa frumosului, e acelaşi lucru până la urmă. Am văzut un documentar făcut de Bill Maher, Religulous, în care mergea omul prin lume pentru a cunoaşte diferite credinţe. Şi ajuns în India, unde erau vreo 14.000 de zeităţi consemnate, îl întreabă pe unu, preot sau cum se numeşte la ei, “da’ cum le ţineţi contul tuturor? ”. Şi omul ăla îi explică că nu e necesar, nu trebuie să ştii 14.000 de zei pentru a fi credincios, pentru că ei cred într-o forţă supremă, iar alea multe sunt doar reprezentări ale aceleiaşi idei. În esenţă ei cred în Univers.

La ştiinţă cum te raportezi, mai ales artist fiind?

E, cum să mă raportez, ca orice om normal aş zice (râde). Ştiinţa a fost dintotdeauna şi este şi acum fundamentul progresului. Doar cred că ar trebui să fim mai atenţi la ce considerăm progres şi să ne gândim mai serios la consecinţele acţiunilor noastre, ca omenire. Uite, astrologul Vaticanului, care deja e un paradox, dacă ne gândim, a adus aminte într-un interviu că Papa Ioan Paul al II-lea încă din anul 2002 a spus că existenţa extratereştrilor nu mai este o supoziţie, ci o certitudine. Întorcându-mă un pic, ce cred că ar trebui să ne sperie un pic, sau să ne pună pe ganduri măcar, este scopul în care este folosită ştiinţa. Dezvoltare militară, joaca de-a Dumnezeu prin tot felul de manipulări genetice, tehnologie menită vezi-Doamne să ne conecteze, care mai mult ne îndepărtează şi, poate mai rău, este un instrument foarte eficient de manipulare a maselor, toate astea fac parte din realitatea zilelor noastre şi avansează cu o viteză nemaiîntâlnită în istoria omenirii.

Cum se reflectă aceste idei în lucrările tale?

Păi cam asta tratează colecţia de hibrizi, încercare de a manipula natura, printre altele. Fiecare lucrare este un semnal de alarmă pe care încerc să-l trag privitor la o anumită temă. Cerbul, pe care l-ai văzut şi care se numeşte Falling, este o cădere a unui om sculptural, zvelt, idealizat, aproape ca sculpturile greceşti, dar care are capul unui căprior. Acesta a încercat printr-o ascensiune foarte abruptă, spre verticală, să-şi depăşească condiţia, lucru care duce la o cădere fatală. The Messenger, arcaşul, este şi el tot un produs de laborator greşit, care nu şi-a atins scopul, a ieşit cu nişte aripi subdezvoltate, deci e sortit pieirii. Ei, partea dătătoare de speranţă în această piesă este masca omului, un cap de vultur harpia, care este cea mai puternică specie de vultur şi care, deşi dresat de om, în unele cazuri îşi reneagă şi atacă stăpânul chiar şi după lungi perioade în slujba acestuia. Este un simbol al speranţei la întoarcerea către libertate. O altă faţă urâtă a omenirii am reprezentat-o în Cheap Thrills, o lucrare care reprezintă femela rinocer ca o formă fără fond, ca un Frankenstein, mutilată de societatea în care trăieşte, oferindu-şi cornul atât de râvnit de semenii noştri şi care a dus deja la extincţia anumitor specii. Este un fel de resemnare. Oricum, această serie o voi continua, e un proiect prin care simt că mai am de spus lucruri.