La vârsta la care majoritatea oamenilor se obişnuiesc cu viaţa comodă de adult, poate chiar cu rutina, Nae se apuca de un nou drum, de fapt o continuare a unuia mai vechi. S-a apucat, aproape din întâmplare, cum încep mai toate poveştile frumoase, de antrenat copii, iar acum spune cu o sinceritate evidentă din privirea lui că nu ar mai şti cum să facă altceva.

Cum te-ai apucat de scrimă, într-o vreme când acest sport nu era, în România, atât de popular?

Da, pe vremea aia nu prea se auzise de scrimă pe la noi şi nici copiii nu prea mergeau pe la săli, dar veneau cluburile prin şcoli. Pe atunci aia abia aşteptam Crăciunul, de fapt perioada de după Crăciun, când arunca lumea brazii şi noi ne făceam săbii din ei. Eram campionul săbiilor din cartier. Prin clasa a IV-a, cred,  a venit frate-miu (cu un an mai mic decât mine) de la şcoală şi avea faţă de şmecher, aşa. Şi l-am luat imediat: “bă, ce-i cufaţa asta? sigur ai făcut tu ceva”. Mi-a zis că l-au luat la scrimă, iar eu nici nu ştiam ce e aia. Mi-a zis el că e d-aia de care fac muşchetarii şi m-am enervat – păi cum să te ia pe tine, pe mine trebuia să mă ia. Îşi făcuseră numărul de la alte clase şi la a mea nici n-au mai ajuns. Mă resemnasem, mi-am luat mingea la subraţ a doua zi şi m-am dus şi eu să văd când vine antrenorul să-I ia la sală. Mai rău m-am enervat, că mă uitam şi ziceam “uite-l şi p-ăla, şi p-ăla, şi pe Porumb, şi pe Sandu”. Am zis numele lor pentru că ei chiar au ajuns să facă performanţă. Mă rog, şi m-a văzut antrenorul cu mingea la mine, m-a întrebat ce caut acolo şi câţi ani am şi până la urmă m-a luat şi pe mine. Am dat ditamai voleul în minge (bine, după aia am recuperat-o şi am ascuns-o prin nişte boscheţi) şi aia a fost. Din ăştia 100 oricum au păstrat doar 20, s-a făcut selecţie la primele antrenamente, iar Porumb (campion cu echipa Stelei la Jocurile Militare Mondiale 2003) nu era printre ei. N-au scăpat de el, s-a agăţat de piciorul unui antrenor, a plâns s-a zbătut, nu s-a dat plecat până n-au zis ăia că unde-s 20, mai merge unu.

Pe vremea aia ştiu că se ţinea destul de mult şi la rezultatele şcolare ale copiilor care mergeau la sport – în cazul tău cum a fost, ai avut probleme?

E, au fost nişte hopuri, dar nu ştiu dacă din cauza scrimei, aş zice că mai mult din cauza vârstei. Dar făceam antrenamente în fiecare zi şi după un an părinţii s-au speriat un pic şi au vrut să mă retragă, pentru că îmi scăzuse media de pe la 9,5 pe la 8,7. De fapt bunică-miu era cel mai vehement împotriva scrimei. Şi tocmai aveam concurs la Bucureşti şi m-am rugat de ei să mă lase măcar o săptămână, să particip la concurs, şi i-am înduplecat şi chiar bunicul a fost cu mine, că eram mic, vreo 11 ani. Şi am câştigat concursul, de dansa bunicu’ prin tramvai cu trofeul, pe drum înapoi spre Berceni (râde). De atunci n-am mai avut probleme, a convocat el şedinţă de familie şi a decretat că băiatul trebuie să facă scrimă (râde).

De antrenorat când te-ai apucat?

Pe la 32 de ani a fost primul contact cu antrenoratul. Când am terminat cu sportul de performanţă, am terminat facultatea şi m-am apucat de muncă, am lucrat 13 ani într-o companie, din 2000 până în 2013. În perioada asta mai veneam la antrenamente după muncă, cam de trei ori pe săptămână, mai mergeam şi la concursuri. La un moment dat m-a sunat fostul meu antrenor să mă întrebe dacă nu vreau să îmi predea o grupă de copii. Iniţial l-am cam refuzat, că nu credeam că pot să fac şi asta şi să mă ţin şi de muncă, dar mi-a zis să nu-mi fac griji, că antrenamentele erau seara şi m-a invitat să discutăm. Am făcut şi o şedinţă cu părinţii, să vedem dacă sunt şi ei de acord, pentru că atunci eu nu aveam nici un istoric în antrenorat, practic ei îşi luau antrenor din viitor, şi după câteva zeci de întrebări i-am convins, au acceptat. Primul antrenament, prima distracţie. Unul dintre copii, tricou cu Drogba, gulerul ridicat, mingea la subraţ, ca mine pe vremuri. Mi-a zis că el nu vine de plăcere, că îl obligă mama lui şi că el vrea să se facă fotbalist. Da’ el era mic şi îndesat. Şi s-a apucat Radu să dribleze lotul olimpic, care se antrena cu Covaliu, mai era în altă parte a sălii un lot de fete, toată lumea ţipa la mine să-l stăpânesc cumva pe copil, a fost memorabil. Dar am continuat şi a mers bine, copiii au crescut, au început să aibă rezultate, a trebuit să mărim numărul de antrenamente, în timpul ăsta mi-am luat şi licenţa de antrenor, am înfiinţat un club privat, dar toate astea consumau timp, aşa că până la urmă mi-am dat demisia de la job şi m-am concentrat exclusiv pe antrenorat. M-am gândit că o să fie greu, aşa că mi-am luat şi un credit, înainte de demisie, ca să am ceva bani deoparte, în caz că nu producea clubul destul cât să mă întreţin. Nici nu m-am atins de banii ăia, dar într-adevăr am mai tăiat din cheltuieli, mai o mare cu cortul… Apoi am dezvoltat şi o parte de dealership de echipament din Germania, treaba s-a tot dezvoltat, aşa că acum vrem să mai aducem copii, pentru că între timp am mai strâns trei antrenori care mă ajută, Mişu şi Cătă, care lucrează cu cei mici, şi Adi Cârlescu, cu care lucrez cu cei mari. Cred că va fi prima dată în existenţa clubului când vom face preselecţie, pentru că până acum copiii veneau doar pe recomandări.

Care crezi că sunt explicaţiile pentru faptul că scrima a luat amploare în România ultimilor ani?

Probabil că în primul rând rezultatele obţinute de scrimerii români. La Rio delegaţia României a avut o singură medalie de aur, a echipei feminine de spadă, iar la Londra echipa de sabie băieţi a luat argint. În plus au mai fost campanii de promovare a scrimei în perioada când era Covaliu preşedintele federaţiei. S-au făcut demonstraţii de scrimă prin şcoli, în centrul vechi şi pe la diverse evenimente, a început lumea să se intereseze ce e cu scrima asta. Chiar am avut un caz interesant, al unei fetiţe care făcea balet şi era mai scundă, aşa că mama ei a mers cu ea la medic şi medicul i-a spus că e perfect sănătoasă, există şi copii scunzi, dar că i-ar recomanda să o mute de la balet la scrimă. Am rămas uimit, dar mi-a explicat că este foarte bun, că e sport de elongaţie. Ca să citez tot din Covaliu, “are beneficii solide pe termen lung”.

Ce beneficii crezi că sunt specifice scrimei, pe langă cele generale ale sportului?

Uite că nu m-am gândit niciodată să le pun pe o foaie, dar acum că m-ai întrebat, o s-o fac (râde). În primul rând dezvoltarea fizică e una armonioasă, pentru că nu se lucrează anumite grupe de muşchi mai mult, nu se pune un accent deosebit pe forţă. Acoperă toate zonele de pregătire fizică: mobilitate, viteză, rezistenţă. La mental se lucrează cel mai mult, aia e partea importantă. Dacă spun concentrare e prea vag. Îţi dezvoltă echilibrul, te învaţă să nu te grăbeşti, să sari cu capul înainte, dar nici să nu stai să visezi până iei o decizie. Analizezi rapid, iei decizia şi mergi pe ea, iar dacă nu e bună, la următoarea tuşă o schimbi. La fiecare antrenament ai sute de tuşe, la fel la concursuri, aşa ajungi la sute de mii de astfel de momente într-un an. Repetiţia asta chiar e un mod solid de a-ţi dezvolta psihicul. Evaluarea adversarului se face la fel de repede, de multe ori, până la niveluri mai mari, unde să zicem că-ţi mai cunoşti adversarii.

Când îţi vine la sală un copil nou, la ce te uiţi, ce evaluezi?

Până acum se urmăreau calităţile motrice: să se mişte cât mai corect,rapid etc. În ăştia 10 ani petrecuţi în sală cu copiii am înţeles că astea ajută, sigur, dar nu doar asta e de urmărit. Fiecare copil are ceva bun, nişte calităţi care pot fi exploatate. Unii sunt foarte muncitori şi ordonaţi, unii sunt încăpăţânaţi şi ofticoşi, unii au un fel de “şmecherie”, alţii sunt foarte răbdători, toate sunt sau pot fi transformate în calităţi şi-i pot ajuta să devină sportivi foarte buni. Mai e o chestie la copii, legată de dezvoltarea fizică. Fiecare copil se dezvoltă în ritmul lui şi, sincer, cei care cresc mai târziu au şanse mai mari, statistic să zicem, să aibă rezultate mai bune la seniori, pentru că ei sunt obişnuiţi să muncească mai mult, să se bată cu cei mai mari decât ei, iar când îi prind şi fizic din urmă au de partea lor orele în plus de efort depus la antrenamente.

După perioada de început, de acomodare, cum ţi se pare acum lucrul cu copiii?

A, acum e ca un drog pentru mine. Este atât de interesant şi de distractiv în acelaşi timp, încât n-aş mai putea fără. Chiar învăţ în fiecare zi de la ei, ştiu că toată lumea o zice, dar e adevărat. Din 30-40 de copii, imaginează-ţi câte idei auzi în fiecare zi, câte glume, câte moduri de a trata situaţii, e fantastic. Chiar mi-e frică uneori ca nu cumva noi, părinţii, adulţii, să le tăiem prea mult din aripi.

Cum e relaţia cluburilor cu statul, prin minister, şi mai aproape, cu federaţia?

Ministerul, la nivelul nostru, de cluburi de copii, e invizibil, nu există. Din fericire există tamponul ăsta, federaţia, care face legătura între minister şi cluburi şi care ne mai ajută. Organizează campionatele naţionale o dată pe an, ne pune la dispoziţie săli, bineînţeles cu plată, cu chirie, dar tot e ceva. În plus ne mai ajută de la nivel de cadeţi şi juniori încolo, de când apar concursurile internaţionale şi prin ei se fac înscrierile, există un sistem de punctaj gestionat tot de ei şi primii patru din fiecare grupă mai primesc echipament, deplasări suportate de federaţie, diverse facilităţi. La copii nici nu prea au cum să facă mult mai mult, dar mai intermediază diverse acţiuni în şcoli… deci federaţia ne ajută, se implică.

La prima vedere scrima pare un sport elitist. Este aşa?

Nu ştiu dacă elitist e cuvântul, dar într-adevăr la scrimă trebuie să-ţi meargă foarte bine capul. Spunea un antrenor că e ca un şah în viteză maximă. Nici şahul nu e pentru oricine.

Este un sport scump? Vine şi de aici un fel de condiţionare?

Nu e un sport ieftin, asta e clar. Echipamentul costă destul de mult şi la copii trebuie şi schimbat des, ei fiind exact la vârstele când cresc accelerat. Dar, de exemplu, noi am mai primit diverse sponsorizări, avem echipamente, am cumpărat inclusiv maşini de spălat rufe, aşa că avem echipament pe care copiii îl pot folosi.

Ce crezi că-I lipseşte scrimei româneşti pentru a ajunge la o popularitate comparabilă cu atenisului, de exemplu, un alt sport individual?

Ce am observat în ultimii ani e că mulţi sportivi cu potenţial se retrag din sportul de performanţă când ajung la vârsta studiilor universitare. Cred că dacă ar exista şi la noi programe de burse acordate sportivilor de performanţă s-ar vedea destul de repede rezultate. Asta sigur că ar implica şi ministerul sportului, şi pe cel al educaţiei, deci… În mod normal ar fi un win-win: sportivii nu ar trebui să lase deoparte performanţa exact când ea ar trebui să înceapă, iar facultăţile ar câştiga prestigiu. Mă gândesc că orice facultate ar fi mândră să se poată lăuda cu un campion olimpic sau mondial. Şi ce-ar costa patru locuri pe an într-o facultate? Practic nimic, doar deschidere şi dorinţă, plus implicarea ministerelor, că fără ele nu cred că se poate.