Ruxandra Ivan predă relații internaționale la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.

Andrei Crăciun

Scumpă doamnă profesoară, faceți parte dintre aceia care au studiat dincolo de frontiere, apoi s-au întors să trăiască și să muncească în România. Care este povestea acestui drum?

Ruxandra Ivan : Presupun că așteptarea generală pentru acest gen de „mărturii” este să mă apuc să povestesc cum mi-a plăcut mie foarte mult în „Occident”, unde totul funcționează ca în cărțile de știință politică, și m-am întors în România din patriotism, să fac o țară ca afară. Ei bine, lucrurile sunt cu mult mai nuanțate. E adevărat că unele lucruri merg mai bine în Europa de Vest, dar altele sunt mult mai anoste și mai dificile. De fapt, mie mi-a plăcut întotdeauna în România. Și mi-a plăcut și mai mult după ce am stat mai mult timp prin Belgia și Franța, pe unde am constatat că nu umblă câinii cu covrigi în coadă așa cum se vedea de la București. În anul 2003 am obținut o bursă din partea Agence Universitaire de la Francophonie pentru un doctorat în cotutelă între Universitatea din București și Universitatea Liberă din Bruxelles. Am stat la Bruxelles trei ani, bursa era destul de mică, jumătate se ducea pe chirie, așa că n-am dus-o chiar ca pe roze. Am avut întâlniri fastidioase și frustrante cu administrația comunală care rătăcea hârtii, poliția care mă privea cu suspiciune pentru că eram din Europa de Est, serviciile administrative ale Universității, la fel de lente ca la noi, proprietarii caselor în care locuiam care nu știau cum să mă mai jupoaie de bani, și-așa mai departe. Statutul de persoană din Europa de Est mai cu seamă era extraordinar de frustrant, circulau o serie de stereotipuri care n-au dispărut nici în ziua de azi. Prin urmare, m-am întors pentru că aici mă simțeam mai acasă. Dar argumentul principal a fost, de fapt, legat de relațiile interumane. În cei trei ani de Belgia, nu am reușit să mă împrietenesc cu nimeni de-al locului. Am avut prieteni români, polonezi, turci, kurzi, greci, dar nici măcar un singur belgian. Atmosfera era foarte rece, umorul belgian am ajuns să-l înțeleg doar mult mai târziu și este foarte diferit de cel românesc, și în general în societate nu exista nici cea mai mică doză de încălcare a granițelor, a limitelor – mă refer la o transgresivitate ludică, nu infracțională. Ori, eu nu pot să trăiesc într-un loc fără surprize, unde totul se întâmplă, la milimetru, conform planului și regulilor. Am nevoie de puțin haos, dar și de un anumit tip de interacțiune umană pe care îl găsești la București imediat ce ieși pe străzi, în timp ce la Bruxelles este foarte rar.

Predați de atâta vreme la Universitatea din București, ați văzut generațiile de studenți schimbându-se. Cum sunt studenții de astăzi față de cei de acum cinci, zece, cincisprezece ani?

„Studenții din ziua de azi” citesc mult mai puțin. Dar sunt mai relaxați. Fac legături mai ușor și cu mai multă nonșalanță, nu se tem să greșească, nu se tem de eșec. Uneori când îi întreb câte ceva ridică mâna și pică complet pe lângă subiect, și când îi întreb de unde scot răspunsurile, recunosc fără să ezite că le-au dat complet la plesneală. Îmi amintesc că noi am fost o generație foarte perfecționistă când eram studenți, era mare rușine să spui ceva greșit la seminar. Acum nu mai există deloc acel gen de perfecționism. Nu-mi dau seama dacă e vorba de nepăsare față de propria imagine sau dacă nu cumva ei știu deja că eșecul este inerent. Pentru că am impresia că sunt și mult mai triști.

Care sunt provocările sistemului public superior de învățământ în România lui 2020?

Aici sunt foarte multe de spus, o să menționez doar o mică parte. În primul rând, finanțarea per capita. Statul alocă sume universităților în funcție de numărul de studenți, ceea ce evident duce la o concentrare pe cantitate în defavoarea calității și la o selecție a studenților, atât la admitere cât și pe parcursul studiilor, mult mai puțin strictă decât ar fi cazul. În al doilea rând, ar fi necesară o delimitare a rolurilor de predare, de cercetare și administrative. În prezent, cadrele didactice trebuie să și predea – iar normele sunt încărcate la maxim din timpul crizei până în ziua de azi, să și cerceteze – pentru că suntem evaluați în funcție de cercetare, nu de predare, și să facă și foarte multe treburi administrative, deoarece cantitatea de hârtii cu care avem de-a face pe parcursul fiecărui an universitar crește de la an la an.

Ați făcut și serviciu public. A fost folosită expertiza dumneavoastră așa cum v-ați așteptat ?

Da, cred că da. Experiența mea de consilier la cabinetul ministrului delegat pentru afaceri europene a fost realmente o perioadă în care mi s-a părut că expertiza pe care am acumulat-o de-a lungul anilor e pusă în practică și dă rezultate concrete. Dar asta e legat în mare măsură de faptul că eram în cercul factorilor de decizie.

De ce ați ales să nu mai plecați din nou din România? Cochetați cu ideea? Viitorul României cum îl vedeți? Ne îndreptăm noi, țara, într-o direcție greșită?

Nu am nici un plan să plec din țară pentru că, așa cum am spus mai devreme, îmi place aici, dincolo de toate supărările pe care le știm cu toții. Nu cred că ne îndreptăm într-o direcție mai greșită decât restul lumii.

Ce i-ar spune Ruxandra Ivan cea de astăzi celei de acum douăzeci de ani?
„Enjoy”.

CITAT
„Studenții din ziua de azi” citesc mult mai puțin. Dar sunt mai relaxați. Fac legături mai ușor și cu mai multă nonșalanță, nu se tem să greșească, nu se tem de eșec. Uneori când îi întreb câte ceva ridică mâna și pică complet pe lângă subiect, și când îi întreb de unde scot răspunsurile, recunosc fără să ezite că le-au dat complet la plesneală. Îmi amintesc că noi am fost o generație foarte perfecționistă când eram studenți, era mare rușine să spui ceva greșit la seminar.
Ruxandra Ivan, profesoară de relații internaționale