Buzea, scriitor de limbă română. Momentan, plecat prin lume. La Bruxelles. Iată cazul.

Andrei Crăciun

Mihai Buzea, scriitor mai ales. Cum e să fii scriitor în România mileniului III, ce are specific o viață de scriitor în zilele noastre?

Păi de unde să știu, măi Andrei, cum e să fii scriitor în România, dacă eu tocmai am plecat din țară?! Poți să-ți spun cum e să fii scriitor de limbă română la Bruxelles, da’ numai dacă mă-ntrebi (și hai să zicem că mă-ntrebi): e că te duci la ICR-ul de pe rue Gabrielle 107 și te prezinți politicos. Zici că bună ziua, că ești scriitor, că una-alta, iar la sfârșit le ceri niște bani, că doar d-aia-s institut Cultural, ca să-i ajute pe scriitori măcar din punct de vedere, cum să spun, pecuniar („Sari cu banu’, boss! Sprijină arta pură”, după nemuritoarea formulare a unui fost coleg de-al meu de la revistă – nu pot să-i dau numele, persoană publică!). Bine, eu m-am dus acolo strict să votez, că pentru faza cu cerutul sunt prea sfios, cel puțin deocamdată. Iar vieții de scriitor, în zilele noastre și dintotdeauna, îi este specific să bei pe datorie și fumezi de pe la prieteni și neprieteni („Frăție, dă și tu o țigaretă”).

Pentru aceia care au deschis mai târziu ochii către literatură, dacă mergem la librărie și vrem să citim ceva de Buzea, ce să căutăm? Detaliază-ne un pic viața și opera. Cum ai ajuns să scrii literatură?

Cinci cărți am scos până acum, dintre care numai cele trei de la Polirom au treabă cu librăriile. Dar ca să intri în librărie și să cauți ceva de Buzea, trebuie să știi de Buzea de-acasă: sunt cam două sute de scriitori care publică proză în română, adică proză de la bună la foarte bună. Buzea nu se distinge prin nimic de pluton. Vorba unei prietene: „Mihăiță, aș vrea și eu să citesc cărți d-astea de români… dar cum să le-aleg?! Sunteți prea mulți, nu te supăra că-ți spun, și toți scrieți la fel!”. M-am supărat pe moment, chit că ea cam avea dreptate. Suntem mulți și-avem idei puține, da’ fixe: amintiri din epoca de aur, numai mortăciuni, numai răsuflătură, numai trezitură. Îi înjurăm p-ăștia micii care scriu cu și despre sex și zicem că n-au valoare, dar ei vând și noi nu. Cum am ajuns eu în literatură, mă-ntrebi, Andrei? Păi, dacă nu-s bun de nimic altceva?!

Se poate trăi din literatură în România? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca să se poată? Din ce trăiește un scriitor al timpului nostru?

Se poate trăi din orice în România, chiar și din Venitul Minim Garantat, dacă ăla e nivelul la care vrea omul să trăiască. Iar dacă anvizajează a trăi la un nivel mai de Doamne-ajută, atunci muncește ziua pentru bani și scrie noaptea, pentru glorie. Nu glumesc. Un profesor dintr-un oraș foarte mic, dacă-și publică trei cărți, e-o glorie locală („Feteșteanul cu care ne mândrim! Profesor! Scriitor! OM!”), iar cu puțină baftă și-un primar ambițios, prinde și statuie după ce dă colțul. Într-un oraș mare din România, un astfel de om, să-i zicem Buzea, e-un zero. „Din ce trăiește un scriitor al timpului nostru”, mă-ntrebi tu, Andrei? Habar n-am din ce trăiește. Eu n-am fost în stare să trăiesc din nimic, am plecat, acum sunt șomer aici, mă duc la școală, la cursurile serale pentru imigranți. Ce?! Să înveți nu-i rușine. Să stai cu mâna-ntinsă pe treptele bisericii, aia e rușine!

Știu că ai trăit și ai muncit îndelung dincolo de hotare. Pe acolo ce mai era? Să se plece, să se rămână?

Am muncit din greu, la munca de jos, da’ nu-mi pare rău. Am învățat multe, și bune și rele; mai presus de toate, n-am mai fost așa fițos. Tot asta o să fac și de-acum încolo, nu știu, chelnerie, arboristică, livrări, orice s-o găsi, nu mi-aș putea permite să fac nazuri chiar de-aș vrea (dar nu vreau). Orașele mari cam seamănă între ele, nu-i mare diferență între București și Paris, dintr-un anumit punct de vedere: toată lumea este foarte ocupată, banii circulă, se muncește mult, se câștigă mult și se cheltuiește foarte mult – adică exact opusul a ceea ce se-ntâmplă în celebrele „pungi de sărăcie” din ruralul românesc. Acum nu vorbește scriitorul, vorbește reporterul de teren: sunt sate în care oamenii nu muncesc nimic, nu câștigă nimic și nu cheltuiesc nimic, dar stau de vorbă. Toată ziua stau de vorbă, toată viața stau de vorbă. O fi și asta o chestie, nu zic, dar pe mine nu mă convinge. Din astfel de sate trebuie plecat cât mai repede și cât mai departe, iată răspunsul la întrebare.

Țara. Ce părere ai despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor. Cum vezi viitorul României?

Am mai spus-o și nu-mi pasă că lumea mă crede nebun: România este raiul. Da, milioane au plecat din țară și milioane vor mai pleca, dar în curând alte milioane încep să vină; deja au început. Nu să revină, să vină: vietnamezi, chinezi, ex-sovietici, musulmani, turci… chiar și sud-africani, da! (E pariul meu, mi-l mențin. Vom trăi și veți vedea!). Că, dacă nu vedeam Tadjikistanul cu ochii mei, anul trecut, poate eram mai puțin țicnit în păreri; dar am văzut. Și ce poți să îi spui unui om care a văzut? „Taci, măi Mihăiță, că n-ai văzut bine! Ce-ai văzut tu, nu e aia”, vorba lui Marin Preda?! Viitorul României îl văd în culori cât se poate de pastelate, cu condiția ca Uniunea Europeană să țină, să dureze. Pentru că din 2007 până în 2020, țara asta a evoluat cu mult mai mult decât din 1918 până în 2007.

Literatura română astăzi. Care e treaba cu literatura română la zi? Dacă am vrea să citim o pleiadă de tineri scriitori, pe cine ne recomanzi și de ce? Cum să procedăm?

E cea mai bună perioadă a literaturii române din toată istoria ei (nu prea lungă, dar agitată). Nu mă bag să zic despre poezie, că nu mă pricep, m-aș berbeci degeaba; însă proza este mai bună decât proza din comunism, decât proza din interbelic, decât proza din antebelic, da. Sunt cel puțin cinci sau zece romane peste Moromeții, peste Craii, peste Mara. E și proză scurtă chiar peste Alexandru Lăpușneanul – iar dacă spun eu asta, un fan absolut, atunci e de bine, zău că e de bine! Când am auzit de interviu, m-am pregătit oleacă, am citit ce-au spus aici, pe viitorulromaniei.ro, o sumă de oameni pe care îi cam respect din scris, chiar dacă nu-i cunosc personal: Andrei Panțu, Cosmin Perța, Flavius Ardelean, Florin Lăzărescu, Ioana Miron, Simina Popa, Monica Stoica, Anda Doncea, Mihai Vacariu, Delia Oltea Rusu, Ruxandra Ivan, Diana Oncioiu, Dan Ivan, Laura Ștefănuț, Mircea Pricăjean și Bogdan Munteanu (bine, pe Laura o cunosc oarecum, am fost un fel de colegi, dar n-am schimbat nici douăzeci de cuvinte, așa că poate figura liniștită în enumerare; iar cu Florin n-am vorbit decât en passant, la FILIT, când era toată lumea grămadă pe capul lui, n-avea timp de nimic). Toți au zis la fel: ofertă literară autohtonă e, cerere nu prea este. Scriitorimea asta, cei două sute de care vorbeam mai sus, se bate pe-o mână de cititori, deci e clar c-atunci când zic un nume, enervez 199 de oameni și bine fac, că ăsta-i rostul meu pe lumea asta, să enervez, să fac tărăboi, să dau cu pacea de pământ: Radu Pavel Gheo. Cum să procedați? Cumpărați-i cărțile și citiți-le, așa cum am făcut și eu, că altfel n-ajungeam scriitor de pizmă ros. Dacă scot ceva peste „Disco Titanic” sau „Noapte bună, copii!”, o să fac un asemenea tapaj, de-o să se-ascundă Dumnezeu sub pian.

Ne spui o frază din opera personală, drept încheiere?
Táposok!

CITAT
Viitorul României îl văd în culori cât se poate de pastelate, cu condiția ca Uniunea Europeană să țină, să dureze. Pentru că din 2007 până în 2020, țara asta a evoluat cu mult mai mult decât din 1918 până în 2007.
Mihai Buzea, scriitor