Mihai Burcea, istoric mai ales. Cum e să fii istoric în România mileniului III, ce are specific o viață de istoric în zilele noastre?

În loc să plictisesc oamenii cu vorbe de lemn, dulci și fermecate despre condiția istoricului în contemporaneitatea românească, am să profit de tribuna pe care mi-ați oferit-o pentru a transmite una dintre marile nemulțumiriale breslei. Eu sunt într-un permanent concediu de odihnă, întrucât fac ceea ce-mi place, dar sufăr din cauza faptului că infrastructura culturală și de cercetare este la pământ. De pildă, procesul de digitizare a periodicelor și documentelor din marile biblioteci și arhive lipsește aproape cu desăvârșire. Cu prilejul sărbătorilor naționale sau la diverse evenimente festive, mulți politicienisau academicieni susțin discursuri sforăitoare/festiviste despre conservarea și valorificareapatrimoniului saudespre promovarea culturii și identității naționale, însă, în realitate, nu fac mai nimic concret în acest sens. Documente fundamentale din fondul arhivistic național zac depozitate în condiții necorespunzătoare, sute de publicații din secolele XIX și XX sunt în pragul descompunerii din cauza absenței personalului specializat care să demareze procedurile de recondiționare și digitizare. În câteva cuvinte: subfinanțare cronică, organigrame reduse de la an la an, salarizare precară. Această cruntă austeritate din cultură și cercetare s-a instalat de o bună bucată de timp. O să spuneți că mereu a fost așa. Într-adevăr, lucrurile n-au fost perfecte nici în anii tranziției, însă să ne amintim că până prin 2010-2011, statul român a făcut mai multe investiții în cercetare și cultură care azi parde domeniul fantasticului: construcția unui nou corp de clădire la Biblioteca Academiei Române (1994-1995),deschiderea a 3 muzee în perioada 2001-2004 (Muzeul Național al Hărților și Cărților Vechi, Muzeul Național de Artă Contemporană și Muzeul Costumelor Populare), refacerea și inagurarea BCU „Carol I” (2002), inaugurarea clădirii Bibliotecii Naționale a  României (2011), în condițiile în care cea mai mare parte a Muzeului Național de Istorie a României este închisă de mai bine de un deceniu, iar fantomaticul proiect „Muzeul comunismului” este scos periodic de la naftalină, atunci când diverși oameni politici doresc să acumuleze capital politic pe seamaacestui subiect

Detaliați-ne un pic viața și opera. Cum ați ajuns să vă îndeletniciți cu istoria?
Trecutul m-a pasionat încă din gimnaziu. Orele de Istorie, Informare politică și Constituție (a RSR, firește) erau preferatele mele (am 40+). La științele exacte eram varză cu carne. Am fost un elev submediocru și foarte obraznic, dar când era vorba de istorie eram numai ochi și urechi. Prin ‘88-‘89 am descoperit cărțile apărute la editurile Politică și Militară din biblioteca bunicului meu. De atunci, literatura document și memorialistica au rămas în topul preferințelor mele. În fine, spre finalul studenției mele tomnatice am reușit să mă angajez ca documentarist la „Academia Cațavencu”, iar mai târziu la„Evenimentul zilei” (le sunt etern recunoscător jurnaliștilor Ioan T. Morar, Marius Borțea, Ovidiu Nahoi și Ioana Lupea, care au avut încredere în mine și mi-au oferit o slujbă). Munceam pe brânci în biblioteci și arhive, întrucât trebuia să produc la foc continuu materiale noi, interviuri de substanță, fotografii și documente inedite (multe dintre ele realizate/descoperite împreună cu tov. Bumbeș, colegul meu de la “Miliția spirituală”). Erau ultimii ani de glorie ai presei scrise (2004-2006). Ulterior, după dizertație, am intrat în cercetare, finalizând între timp și un doctorat în istorie (actualmente lucrez la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului). Astfel, am intrat în mult hulita tagmă a bugetarilor hulpavi. În rest, o zi din viața mea profesională nu conține nimic spectaculos. Sunt un banal „șoarice de arhivă”.

Vă știu om de stânga. Ce mai înseamnă astăzi să fii om de stânga în România?
E ca și cum ai înota contra curentului. Toată lumea joacă pe dreapta, chiar și PSD-ul (vezi în acest sens relația excelentă pe care o au cu patronatele și politicile publice promovate pentru a le satisface cererile). Eu sunt și membru în Demos și am o mare frustrare din cauza barierelor existente în legislația electorală, care defavorizează partidele neparlamentare (vezi de exemplu cele 200.000 de semnături necesare pentru ca un partid să poată candida la alegerile europarlamentare). Marea dezamăgire vine și dinspre noile partide de suprafață înființate în ultimii ani, care au ajuns să susțină interesele marelui capital,pronunțându-se și militând pentru privatizarea sistemului de sănătate publică și a celui de educație. Stângiștii organizați și neorganizați din România sunt o comunitate micuță, dar foarte vocală, care se străduiește să aducă pe agenda publică o serie de teme sociale, precum: salarizarea precară, nevoia de ranforsare a statului, revigorarea dialogului social, modificarea codului muncii în favoarea angajaților, reducerea cheltuielilor militare, demilitarizarea și reorganizarea serviciilor speciale de informații, declararea urgenței climatice în paralel cu schimbrea modelului economic de organizare, abolirea privilegiilor sau creșterea bugetului pentru asistența socială, care la momentul actual este cel mai mic din Europa.

Țara. Ce părere aveți despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor. Cum vezi dumneata viitorul României? Încotro duce istoria noastră?, ca să zicem așa.
România e cea mai mișto țară din lume. N-aș părăsi-o niciodată. Prezentul și viitorul pe termen scurt și mediu nu arată prea bine. O să trecem și noi printr-o perioadă zdravănă de trumpism turbat, în care decalajele dintre bogați și săraci se vor accentua, iar prăpastia dintre nevoile omului de rând și interesele politicienilor se va adânci. Problema cea mai mare este că peste tot în lume votul popular îi aduce la putere pe principalii spoliatori ai resurselor naturale ale planetei, pe cei care îi asupresc social pe cei mai necăjiți dintre necăjiți. Speranța e-n noua generație, firește. Chiar dacă tinerii din ziua de azi sunt un pic cam cuminți, uneltele digitale pe care le au la îndemână sunt niște arme redutabile în lupta pentru dreptate socială și pentru protejarea mediului înconjurător.

Ce mai lucrați, ce mai studiați, ce studii mai publicați? Dacă vrem să consultăm opera lui Burcea, cum să procedăm?
Lucrez la o studiu monografic despre Mausoleul din Parcul Carol și la un articol despre contribuția Comitetului militar revoluționar la înfăptuirea actului de la 23 august 1944. Mai multe amănunte despre omul și opera: http://www.totalitarism.ro/pagini/membri.html & http://www.andco.ro/echipa/.

Cuvânt de încheiere, povață pentru cei ce vin din urmă.
Nu dezarmați! Rămâneți optimiști! Venceremos!

CITAT
Speranța e-n noua generație, firește. Chiar dacă tinerii din ziua de azi sunt un pic cam cuminți, uneltele digitale pe care le au la îndemână sunt niște arme redutabile în lupta pentru dreptate socială și pentru protejarea mediului înconjurător.

MIHAI BURCEA, ISTORIC