Alina Petrică, actriță:  ʺOamenii sunt super-importanți și e bine să știi asta. Să te bucuri de ei și să fii acolo pentru eiʺ

- - 1 vizualizari

Alina Petrică (30 de ani) este actriță la Teatrul Mic din București. Probabil o știți din ʺAglajaʺ, unul dintre cele mai intense spectacole de teatru din Bucureștiul ultimilor ani. Am vrut să vedem cum trece un actor atât de special cum este Alina prin această stare de urgență, în care teatrele sunt închise și zorii zilei de mâine se tot amână. Iată ce am aflat. Ce face un actor când rămâne fără scenă?

Andrei Crăciun

 

Alina Petrică, îndrăgită tânără actriță de la Teatrul Mic din București. Ce mai faci Alina, cum te descurci în starea de urgență? Ești bine, trăiești, lucrezi, cum e?

Da. Trăiesc. Și trăiesc binișor. N-am mai pus picior artistic pe scândură de pe 8 martie și… mi-e bine. Acum pot zice că mi-e bine și că mi-a priit maxim perioada asta. În primele 3 săptămâni, cam așa, m-am luptat cu niște balauri vechi, iar în paralel făceam eforturi să îmi dau seama ce naiba se întâmplă cu omenirea și cu mine – sau viceversa.  Nu e ușor când te oprești brusc din alergat. Și am cam alergat în ultimii 10, zece, zece!, ani. Nici stagiunea asta n-a fost prea ușoară, am mers iar pe sistemul meu de calcul vechi și am tras ca nebuna, cum mi-a devenit obiceiul.  Și poc! Dintr-o dată! Poc! Shut down. Lock down.  Așa că practic m-am trezit la mine-n casă, cu cele două feline și a trebuit să muncesc ceva cu mine să pot da “reconfigurare traseu”. A fost greu. Jur. Pentru că habar n-aveam de unde s-o apuc. Sau de unde să mă apuc.

Dar, în paralel cu haosul din mine, am reușit să mă agăț de ce era lângă mine.

Din fericire începusem de ceva timp ședințe de psihoterapie, și știam deja că am nevoie să merg iar pe drumul ăsta și mă bucur că am găsit un terapeut foarte ok cu care m-am simțit bine din prima. Și asta m-a ajutat enorm, m-a ajutat să găsesc niște resurse în mine, și mai mult decât atât, mi-am făcut în sfârșit timp să m-apuc să citesc niște cărți de psiho și nu numai.

Așadar, te-ai afundat în lecturi de specialitate.

Voiam să studiez niște chestii de vreo cinci ani deja și mereu ziceam “după proiectu’ ăsta, după proiectu’ ăsta, după proiectu ăsta”. Și proiectu’ ăla nu se termina niciodată… Așa că, undeva pe la mijloc de martie am dat click, am cumpărat materiale și m-am apucat de treabă. Și-mi place. Mult. Mă ajută și pe mine să înțeleg mai clar ce am în cap, dar mă ajută mult și în raport cu ceilalți.

Că realizez că nu suntem nici nebuni, nici răi, by default. Suntem doar hiper sensibili ca oameni, cu traume și frici și atunci asta ne poate transforma în niște balauri. Da… m-am uitat mult la oameni perioada asta. Iar pe cealaltă parte, am avut noroc de niște oameni foarte faini cu care am ținut legătura constant.

Am făcut o celulă de criză – cu Bianca Popescu și Oana Pușcatu și cu Silvana Mihai în paralel și am băgat fiecare cărbuni la greu, ca nebunele. Când pica una, celelalte săreau și ajutau și tot așa… Deci, tot oameni.

Ce lecții ai deprins cu acest prilej?

Oameni. Oameni. Oamenii sunt super-importanți și e bine să știi asta. Să te bucuri de ei și să fii acolo pentru ei. Și să realizezi și tu cu toate celulele tale că ești om și ești sensibil, ai tot felu’ de traume, de angoase, de nevoi, de căutări, și în loc să-ți pui singur pistolu’ la tâmplă, mai bine tragi aer în piept, sufleci mânecile și te apuci de treabă. Ah, și o să te oprești pe drum de mii de ori, și o să-ți vină să te lași de treabă, o să existe momente când crezi că n-ai cum să reușești… dar oricum ar fi, faza e că nu tre’ să te oprești. Never fucking ever. Nu te opri.

După ce va trece și această perioadă, ce crezi că va veni? Cum vezi tu viața după pandemie?

Pandemie care deocamdată nu are un termen de valabilitate concret, așa că am zis că n-am chef să stau să aștept vreo dată anume, să pot să zic “eu de la 15 mai o să încep să trăiesc, sau de la 1 iunie, sau mai știu eu de când.” Nope. Îmi place să cred că am început deja să trăiesc și să caut și să merg mai departe și să văd cum pot să mă bucur din plin de orice. Că m-am cam hotărât să mă bucur. De orice. Vreau să schimb un pic registru’ dramatic și să merg pe ceva mai vesel, mai optimist și mai curajos.

Nu îți e dor de teatru?

Nu pot să zic că mă topesc de doru’ scenei sau de repetiții sau de stres și alergătură. Dar mi-e cumva dor de mine în miraju’ ăla. Și ce cred că voi face pe viitor e să văd cum să echilibrez lucrurile.  Eu vs. meserie. Și deocamdată e mai mult vorba despre “EU” acum, meseria e acolo. O am, o știu, nu pleacă nicăieri.

Și până atunci?

În rest… citesc. mă plimb prin cartier. Gătesc. Spăl vase în disperare. Mă bucur de fete (pisici). Dorm.  Nu dorm. filme. spectacole de operă. de teatru. Și ascult aproape în continuu muzică. numa’ când dorm sau vorbesc cu cineva la telefon pun pauză.  Cam așa sunt acu’. Sunt bine.

CITAT
Nu e ușor când te oprești brusc din alergat. Și am cam alergat în ultimii zece ani.

Alina Petrică, actriță

Foto: Bogdan Gheighis

 

comments icon 0 comments
1 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun