Theo Istrate, 27 de ani, a studiat inginerie în Anglia, la Oxford. Totuși, nu era prea încrezător că va fi acceptat la, însă sora lui l-a încurajat să aplice și a fost acceptat, doar cu condiția să reușească să obțină media la Bacalaureat peste 9,70. Theo a reușit și a lăsat în urmă Colegiul Național Unirea din Focșani. A plecat să studieze în Anglia. S-a întors după ce a terminat facultatea înapoi, în România, însă, pentru moment, crede că Londra i se potrivește mai bine decât Bucureștiul, cel puțin din punct de vedere profesional.

Cine ești și ce faci în lume?

Theodor Istrate. Momentan, programator în lumea start-up-urilor, mi se pare că acesta este un domeniu care mă atrage foarte mult pentru că poți să construiești lucruri de la zero și chiar să-ți lași amprenta. Poți să vezi toate etapele evoluției unui produs. E un mediu foarte dinamic și trebuie să te adaptezi foarte repede, ceea ce îmi place. Și înveți foarte mult!

Cu ce se ocupă start-up-ul la care ești acum?

Acum lucrez la un strat-up care își propune modernizarea activităților din zona construcțiilor pentru că ne-am dat seama că este al doilea cel mai nedigitalizat domeniu, după pescuit și vânătoare. Este un domeniu foarte mare în care se învârt sume imense de bani. Noi încercăm să digitalizăm acest domeniu și totodată să facem calculatoarele să înțeleagă domeniul acesta, pentru a lua decizii mai bune pentru noi, oamenii.

Cum a început drumul tău spre a deveni programator?

Încă din clasa a cincea mi-am zis că îmi doresc să devin inginer electronist. Era ceva atipic pentru un copil de vârsta aia. Nu știam nici fizică pe vremea aia, dar mi se părea mișto. Mă fascinau televizoarele; erau acelea cu tub pe vremea aia. Totul a fost drăguț până la primul curs de electronică din facultate. Atunci mi-am zis: Mamă, ce nașpa-i chestia asta! Și tot atunci mi-am zis: Hai să găsesc altceva, care-mi și place! M-am apucat de căutat și am dat peste Teoria Sistemelor, care-i o chestie matematică, spre programare oleacă. E vorba despre partea asta de inteligență artificială, computer vision. Mi-a plăcut foarte mult și atunci am început să încep să devin programator.

Unde ai studiat?

Am studiat la Keble College din Oxford, care face parte din University of Oxford. Universitatea e împărțita în mai multe colegii, fiecare cu autonomie proprie dar sub egida universității. Fiecare student trebuie sa facă parte dintr-un colegiu care tine de universitate. Am terminat inginerie, cu masterat inclus — în total patru ani de zile. Autoritățile române au considerat că nu am terminat și masterul, ci doar licența și nu mi l-au echivalat, asta ca o paranteză

„Dacă accepți că trebuie să te schimbi, atunci totul devine ușor”

De ce ai ales să studiezi în Anglia?

Sunt mai mule chestii aici. În primul rând, părinții mei ne-au împins, pe mine și pe sora mea, să învățăm ca să ajungem să studiem în străinătate pentru că facultatea are o valoarea mai mare — și într-adevăr, îți găsești mult mai ușor de muncă oriunde cu o facultate terminată în Anglia. Facultatea din Oxford nu a fost prima opțiune; mi se părea că nivelul meu este mult sub ce se cere acolo, însă sora mea, care era deja la doctorat, mi-a zis: „Aplică, pentru că nu se știe niciodată! Nu ai ce pierde!”. Mi-am zis să încerc, iar după două interviuri mi s-a oferit poziția. Mi s-a cerut o medie la Bacalaureat destul de mare: 9,70. Nu mi-era neapărat de matematică și de fizică, ci de română. Sistemul educațional din România e foarte învechit și nimeni nu vrea să schimbe nimic.

Cum te-ai adaptat la viața din Anglia?

Spiritul e oleacă diferit față de România, mă refer aici la mentalitate. Cel mai greu și în același timp ușor lucru e să accepți că trebuie să te schimbi. Nu mai merg românismele noastre, nu se pliază în niciun fel pe societatea asta. Dacă tu accepți ca unele lucruri pe care le făceai, nu mai merg. Să fii oleacă mai diplomat, să nu zici: Las’, că întârzii cinci ore și-i OK. Dacă respecți toate astea, te adaptezi ușor, lumea mi se pare foarte prietenoasă aici. Eu n-am avut probleme, dar am multe cunoștințe care nu s-au adaptat, iar principala lor problemă a fost că și-au păstrat spiritul acela de care îți ziceam. Mulți dintre ei nu s-au adaptat și s-au întors în România, ceea ce nu-i neapărat rău că în țara s-au întors oameni valoroși.

„Mâncarea englezească e foarte bună, mai ales cea indiană”

Ți-a plăcut mâncarea în Anglia?

(Râde) Mâncarea englezească e foarte bună, mai ales cea indiană! Partea mișto e că nu prea mai ai mâncare englezească, adică e clasicul fish’n chips. În facultate, în fiecare vineri ni s-a servit fish’n chips — e o tradiție ca vinerea să mănânci fish’n chips. Și m-am săturat! Ceea ce îmi place în Londra e că ai de unde alege, poți experimenta chiar tot ce vrei. Dacă vrei să experimentezi mâncarea din întreaga lume, poți liniștit să rămâi în Londra! Deși eram speriat de ideea de a veni în Londra. Mai fusesem și în facultate și nu mi-a plăcut în mod deosebit turist fiind. Nu puteam totuși neglija oportunitatea de lucru din Londra, iar asta m-a făcut să accept jobul, dar trăind aici e cu totul diferit față de punctul de vedere al unui turist. În zonele aglomerate care m-au speriat, nu ajung acum decât atunci când vin prieteni și vor să viziteze Londra. Mi-am găsit locurile mele drăguțe care mi se par superbe. Dar, într-adevăr, îți ia ceva timp să te obișnuiești. Și cu orașul, și cu stilul de viață. Este mult mai alert.

Te-a ajutat facultatea în viața profesională?

O facultate de renume îți oferă interviuri. Am învățat enorm în facultate, în anul II nu doream trei-patru zile pe săptămână la cât aveam de învățat. Dacă stai să transformi în ore, pe săptămână, cu tot cu teme, cursuri etc. erau vreo 80 de ore pe săptămână. Era enorm. În schimb, eu n-am făcut foarte multă programare în facultate. A contat totuși renumele facultății pentru că lumea s-a uitat la CV-ul meu și a zis: „OK, nu știi foarte multă programare, dar ai o facultate de renume în spate la care sigur ai învățat cum să înveți”. Asta mi se pare până la urmă important în facultate că înveți să înveți. Primul job pe care l-am primit a fost în România, unde am lucrat trei ani de zile. Apoi am căutat o altă oportunitate. Din păcate, în România nu am găsit, așă că m-am întors în Anglia, în Londra.

De ce nu a mers în România?

Îmi doream foarte mult să lucrez în domeniul inteligenței artificiale, iar în România nu prea găseam ce îmi doream eu. Cu toate că, domeniul IT în România este foarte performant, în schimb, una părțile negative, cea de acum doi-trei ani pe care le-am experimentat-o eu, era partea financiară. Pe de altă parte, dezavantajul este că nu prea se investește pe partea de inovație, iar asta e ceea ce m-a determinat să plec. Sunt semne bune totuși. Mai mă uit din când în când la ce joburi mai sunt în București și am constatat că au apărut mult mai multe. La momentul când îmi căutam eu de lucru, partea asta de R&D sau research and development nu prea era dezvoltat.Ce exista la momentul acela pe piață la nivel de joburi, se cerea mult mai multă experiență decât ceea ce aveam eu atunci, însă, în Anglia, domeniul fiind mult mai dezvoltat găseai joburi la orice nivel din punctul de vedere profesional.

„Mi-ar plăcea să se schimbe mentalitatea în România”

În România nu prea ți se oferă motive pentru a lucra în plus. Work and life balance e mult mai ușor în România, mult mai bine structurat. Lumea lucrează de la nouă la șase, iar apoi se duce acasă și nu prea o mai doare capu’. În schimb, în Anglia, sunt companii la care oamenii lucrează exact la fel, care experimentează exact același stil de viață, dar mai sunt alte două tipuri de slujbe: slujbele foarte bine plătite — în management, finanțe, unde se lucrează 60-80 de ore pe săptămână, lejer — și mai sunt slujbele din strat-up, unde, la început, tre’ să lucrezi foarte mult, dar ți se oferă o compensație prin acțiuni. În cazul meu, anul trecut din decembrie până în mai lucram cam 11 ore pe zi; nu prea mai erau bani în companie și ne pregăteam să scoatem pe piață produsul ca să începem cealaltă rundă de investiții. Nu-mi imaginam vreodată că o să stau să lucrez până târziu în noapte, eram obișnuit să plec acasă la șase. Dar ești motivat pentru că știi că, dacă are succes compania, atunci îți iese și ție. Acum sunt mai relaxat. În loc de trei developeri, câți eram, acum suntem cinșpe și se simte diferența. Mi se pare că în Anglia există moduri mai bune prin care angajații sunt motivați să muncească.

Asta legat de muncă, dar din punct de vedere al vieții sociale?

Din punctul de vedere al vieții sociale, România mi-a plăcut foarte mult. În București aveam foarte mulți prieteni din liceu, mai ales vara când e cald și ieși afară, te duci la Eden. Superb! Dar sunt anumite lucruri pe care le prefer aici, în Londra. Mi se pare că sunt mai multe de făcut. Nu sunt o persoană closed-minded, însă, cât am stat în București, nu am încercat atât de multe lucruri ca în Londra.

De exemplu?

Am fost la cursuri de meditație budistă. Foarte interesant! Chiar mi-a plăcut. Nu sunt o persoană care era genul ăla să practice astfel de activități, admir această religie și spiritul pașnic în care trăiește, dar în București n-aș fi făcut-o. Legat de muzică acum, mie îmi place muzica rock; n-aș asculta muzică latino niciodată, dar tot așa, am găsit undeva unde poți dansa salsa și m-am dus. Mi se pare cel mai frumos dans! Tot nu mă omor după muzică latino, dar aș dansa salsa tot timpul. Desigur, și în București poți să faci multe, dar, aici, în Londra, oportunitățile mi se par la un alt nivel. Însă se ieși cu prietenii mi se pare mult mai relaxant în București, chiar dacă și aici în Londra am mulți foști colegi de facultate.

În ce condiții te-ai întoarce în România?

Mi-ar plăcea să se schimbe mentalitatea, deși, chiar dacă Bucureștiul este la alt nivel față de Focșani. Am primit propuneri de la prieteni din copilărie să mă întorc în Focșani ca să deschidem o afacere. Orașul îmi place. E micuț, drăguț, frumos, bunica-mea e acolo, dar problema e mentalitatea. În București, mentalitatea e mult mai pozitivă, dar tot mai e mult față de ce mi-ar plăcea mie. De la vânzători, la cum te tratează lumea, la serviciile chelnerilor, la taximetriști, la grija față de bicicliști. Am condus în București trei ani de zile și mi se pare că tre’ să fii foarte atent, iar cu bicicleta, la fel — cu două trei luni înainte să plec, am început să mă plimb cu bicicleta și am avut noroc că știam orașul ca șofer. În Londra mi se pare mult mai sigur să mergi cu bicicleta. Nu mi s-a întâmplat în București ca cineva să mă lasă să trec, cum mi s-a întâmplat în Londra. Așa, ca programator, nu s-ar pune problema că nu aș putea să-mi găsesc ceva în România bine plătit. Dar și aici e o chestie interesantă, că în Londra unele lucruri sunt mult mai ieftine ca în România. Laptele, ouăle, aici (n.a. — în Londra) chiria te doboară față de București. Și ieșitul în oraș. Rar scapi în Londra fără să plătești 100 de lire!