Am stat de vorbă cu Oana Calnegru, psiholog și psihoterapeut de familie despre preconcepțiile privind mersul la psiholog, cum ne-a afectat carantina la nivel de societate, cum au fost afectate persoanele cu anxietate socială de această situație și altele.

Ce te-a determinat să alegi domeniul psihologiei?

Aveam 15-16 ani (asta se întâmplă pe la mijlocul anilor 90) când am simţit imperios necesar să aleg o directie de studiu pentru a mă pregăti pentru facultate. Îmi amintesc că a fost o alegere ușoară, fără ezitări, precum o evidență: psihologia. La vremea respectivă îmi plăceau enorm romanele-jurnal, cele care descriau în detaliu  viaţa interioară, complicată şi sinuoasă a unor personaje.

Ulterior, a fost acel gând pe care îl ai la începutul vieţii de adult, în care vrei să faci ceva cu viaţa ta. Eu îmi doream să fac ceva care să aibe un impact, să fie semnificativ pentru oamenii pe care îi întâlnesc. Acesta a fost gândul-motor pentru a aprofunda studiul și am ales formarea în psihoterapia familiei. A fost un drum lung, care nu a fost tot timpul drept sau lin, dar pentru care azi sunt recunoscătoare.

Rezumând, m-a fascinat dintotdeauna natura umană, și mai ales felul ei unic şi ireversibil de a se manifesta. Până azi, nu am descoperit să existe ceva tot atât de complex și care să îmi ţină mintea mai captivata aşa cum o fac poveştile de viaţă ale oamenilor pe care îi întâlnesc sau despre care citesc.

Care consideri că sunt cele mai dăunătoare preconcepții privind mersul la psiholog?

Există multe mituri care circulă în folclorul urban legat de mersul la psiholog. Cea mai des întâlnită prejudecată şi, în opinia mea, şi cea mai cea mai dăunătoare, este aceea în care eşti considerat ”nebun”, ”defect” sau ”slab” dacă mergi la psiholog. E drept, fiecare fiinţă umană îşi are imperfecţiunile ei, care o fac unică. Eu cred ca tocmai curajul de a recunoaşte şi de a lucra cu aceste părţi imperfecte sub îndrumarea unui specialist reprezintă, per se, un semn de sănătate mintală.

Strâns legat de preconcepţia amintită este şi ”Dacă merg la psiholog o să descopăr că este ceva în neregulă cu mine!”. Adepţii acestei idei cred că psihologul este un bau-bau care îţi dă veşti proaste despre tine, care o să îţi sucească minţile şi o să îţi spună că ai probleme şi chiar dacă tu nu crezi că le ai. Este falsă această idee, deoarece şedinţele de psihoterapie își au ca obiective de lucru o mai bună explorare a universului interior sau al celui relaţional, te ajută să îți înțelegi trecutul, te spijină în restructurarea unor tipare de gândire sau de comportament. Pentru cei mai mulţi dintre clienţii serviciilor de psihoterapie, procesul terapeutic, deşi nu este uşor, este benefic, şi chiar revelator.

O altă preconcepţie este ”Cum poate un străin să mă înţeleagă sau să mă ajute? Cel mai bine vorbesc cu un prieten sau cu cineva din familie?” Psihologul este antrenat să înţeleagă modul de funcţionare uman din perspectiva psihologică. El nu mai este un străin odată familiarizat cu povestea ta de viaţă; de altfel, relaţia terapeutică care se dezvoltă între client-psiholog este esenţială pentru rezultate bune ale procesului. Este în regulă să vorbim despre noi înşine şi să ne împărtăşim experienţele cu prietenii şi cu membrii familiei – aceste conversaţii nu sunt anulate de mersul la psiholog. Însă, prietenii sau membrii familiei nu dispun de pregătirea necesară pentru a oferi sprijinul, intervenţia, sau susţinerea pentru schimbare pentru care un psiholog a fost instruit. Atunci când o persoană are nevoie de sprijin pentru a întrerupe un tipar comportamental sau de gândire care nu îi este benefic, psihologul o poate ajuta să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă şi să o asiste în a realiza schimbări pozitive.

Multă lume ezită înainte să meargă la terapie, considerând că poate nu este de fapt necesar. Cum poate ști cineva că are nevoie să meargă la un terapeut? Care sunt semnele?

Oamenii au nevoia de a se cunoaşte pe sine, de a se înţelege, de a-şi evalua, dezvolta sau antrena abilităţile, de a face schimbări – acestea fiind doar câteva din motivele pentru care mergem la psiholog. Lista poate continua cu situaţii în care oamenii se confruntă cu sentimentul de a fi blocaţi sau depăşiţi, când simt că nu se mai pot descurca, că nu mai pot gestiona stresul, amintirile trecutului care îi împiedică să trăiască un prezent plenar, când au simptome fiziologice supărătoare dar care nu pot fi explicate printr-o o disfuncţie a corpului, când au o lipsă de vitalitate sau de sens în viaţă.

Cele mai multe persoane care apelează la un terapeut o fac pentru că simt că au nevoie să rezolve ceva care nu funcţionează suficient de bine în dinamica vieţii lor. Unele ştiu exact ce este acel ceva pe care doresc să îl schimbe sau să îl îmbunătăţească, altele nu pot identifica acel ceva specific ce necesită remediat. Vin în terapie pentru a găsi răspunsuri. Foarte pe scurt, ştim că avem nevoie să mergem la psiholog atunci când ne dorim să aducem mai multă stare de bine în viaţa şi în relaţiile noastre.

Ce sfaturi ai avea pentru cineva care vrea să devină psiholog?

Pentru a deveni psiholog şi ulterior psihoterapeut sunt necesari câţiva ani buni de studiu. Pregătirea academica este esenţială, însă domeniul psihologiei este unul foarte vast, şi nu pe de-antregul fascinant; unele materii din anii de studiu pot fi anoste, iar apoi ramificarea abordărilor sau a specialităţilor poate fi năucitoare pentru un tânăr aspirant la statutul de psihoterapeut. Pentru un viitor psiholog ar fi utilă, încă din anii de facultate, identificarea unei arii a psihologiei care trezeşte cel mai mult interesul şi aprofundarea acestei direcţii.

Ceea ce am observat la tinerii studenţi sau psihologi la început de drum a fost un standard complet nerealist, întreţinut și de aşteptarea celor din jur, de a cunoaşte complexitatea fiinţei umane încă de pe băncile facultăţii sau din primele luni de practică. Aceasta este o profesie în care învăţarea este constantă, pe durata întregii vieţi. Aşadar, e nevoie de multă răbdare. Este un drum lung, însă cel mai adesea, este plin de recompense.

Din perspectivă individuală, dacă ar fi să mă uit la abilităţile necesare profesiei, cred că printre cele mai importante aspecte pentru o persoană care îşi doreşte să devină psiholog este disponibilitatea de a lucra cu propriul sine. Experienţa de lucru cu propriul sine poate fi cel mai valoros instrument în lucrul cu alţii.

Trecem, probabil, prin cea mai delicată situație din istoria recentă a omenirii. Care sunt efectele psihice pe care o astfel de pandemie le poate aduce?

Ceea ce am trăit cu toţii în ultima perioadă, este într-adevăr, fără precedent pentru generaţia tânără. La nivel global, criza de sănătate generată de virusul COVID 19 a atras şi o criză economică; la nivel individual, aceste aspecte sunt resimţite ca un cutremur chiar la baza piramidei nevoilor umane de supravieţuire – acolo unde se află nevoia de hrană, de adăpost, de siguranţă şi de securitate. Pentru unii, acest cutremur a fost perceput puternic, precum un şoc. Alţii au trăit acest cutremur cu negare sau minimizare.

Analizând ultimele două luni, din perspectivă psihologică, am traversat un roller-coster emoțional cei mai mulți dintre noi. La început, instalarea stării de alertă a fost confirmarea pericolului și acest lucru a amplificat starea de anxietate a tuturor; s-a manifestat prin nelinişte, îngrijorare accentuată, incertitudine, frică, confuzie sau lipsă de direcţie. Lipsa de predictibilitate, caracteristică a acestei perioade, prin faptul că nu știam ceea ce v-a urma, cât va mai dura, a întreţinut un cocktail de emoţii negative, disconfortante. Multi am avut nevoie să parcurgem un proces de prelucrare a unor pierderi – a unei normalităţi, a unei siguranţe, a unor drepturi, a unor rutine, a unor bunuri sau slujbe şi, din păcate, cel mai dramatic, al unor persoane dragi.

Însă, fiinţa umană este o specie cu o capacitate de adaptare uimitoare, iar această abilitate are menirea să ajusteze funcţionarea omului pentru a se raporta la ceea ce trăiște în prezent, transformând prezentul greu de suportat într-unul tolerabil.

Încetarea stării de urgente, minimizarea percepţiei asupra pericolului, va permite minţii şi corpului nostru să se relaxeze mai mult. Atenţia însă ar fi necesar să o îndreptăm spre un posibil simptom pe care îl putem resimţi şi anume instaurarea unei stări profunde de epuizare. Este un post-efect care apare ca urmare a unei stări de vigilentă crescută şi prelungită. Fiecare poate să îşi auto-evalueze efortul psihologic depus pentru a se adapta ultimelor două luni de viaţă. Fiecare a fost nevoit să integreze informaţii cu iz de catastrofa, să se adapteze unor schimbări survenite rapid şi neaşteptat, unor reguli complet noi, care au presupus şi lezarea unor drepturi neîngrădite vreodată anterior, să limiteze apropierea fizică cu oameni importanţi din viaţa lor, să îşi recalibreze rolurile profesionale sau cele din familie. Toate cele enumerate mai sus sunt declanşatori de stres, şi pentru a putea face faţă acestor noi coordonate corpurile noastre au secretat adrenalină şi cortizol în exces. Deşi acesta este un fapt necesar pentru a mobiliza funcţiile noastre adaptative, pentru corpul uman acest proces presupune un consum uriaş de energie; de aceea, odată ce starea de vigilentă nu va mai fi necesară şi ne vom relaxa, este foarte posibil să ne simţim epuizaţi, secaţi de energie.

Cum crezi că vom ieși, ca societate sau ca indivizi, din această criză? Vom vedea efecte pe termen lung?

Revenirea din această criză presupune revenirea la o nouă-normalitate; ”normalitatea”, aşa cum o ştiam noi, nu va mai fi posibilă. Şi asta pentru că nu putem şterge cu buretele ultimele luni din viaţa noastră, nu putem să ne prefacem că ceea ce am trăit nu ne-a marcat sau chiar transformat.

Cel mai probabil cu toții vom avea nevoie de o nouă etapă de adaptare. După ce am stat în casă mult timp, ne vom simţi ”ciudat” să ieşim afară. Ne-a fost dificil să ne adaptăm noilor reguli ale carantinei şi să construim noi rutine pentru a le respecta, ne va fi dificil la ieşirea din carantina, pentru că vom avea un nou set de reguli, aşadar un alt efort de construcţie a unor rutine.

Spuneam mai devreme despre criza de sănătate şi cea economică generată de virus, însă lentila este îngustă.”Daune” colaterale sunt resimţite pe multe alte paliere ale societăţii iar toate acestea vor avea efecte directe asupra indivizilor. Probabil, COVID 19 va rămâne în istoria recentă a omenirii precum acel punct de cotitură care ne-a forţat să ne reevaluăm ca indivizi, atât în ceea ce priveşte abilităţile cât şi valorile sau priorităţile, dar şi ca societăţi sau comunităţi, cu sistemele educaţionale, operaţionale sau de guvernare aferente.

Da, vor fi efecte pe termen lung şi pe care le vom putea măsura sau evalua corect abia în câţiva ani post-pandemici. Acum, însă putem doar face câteva pronosticuri legate de posibile efecte. Eu cred că tot mai mulți dintre noi vom cerne ceea ce este important cu mai mult discernământ, vom deveni mai conştienţi de fragilitatea dar şi de puterea noastră în acelaşi timp, vom aprecia mai mult libertatea de a călători, de a ne putea mişca neîngrădit, ne vom celebra mai cu nesaţ întâlnirile directe; cel mai probabil, vom pune şi mai mult în slujba noastră beneficiile tehnologiei de a ne împlini mai bine obiectivele personale, cele de lucru remote sau cele educaţionale.

Pentru persoanele timide sau care au anxietate socială, această perioadă le-a fost benefică or ba?

Pentru cei care nu preferă prea mult socializarea, aceste restricţii de distanţare fizică sau de izolare, nu au fost percepute ca fiind problematice, ci mai degrabă ca pe ceva care le era oricum familiar stilului lor de viaţă. Pentru multe temperamentele introvertite, singuratice, retrase, restricţiile de socializare au servit precum o scuză bună; nu a mai fost necesar să se supună presiunii de a performa în relaţii sociale, de a se expune în contexte care nu erau confortabile nici anterior perioadei de carantină. Timpul petrecut cu sine sau în cadru foarte restrâns al familiei a fost pe de o parte benefic, datorită lipsei de presiune la expunerea socială, însă în acelaşi timp a întărit lipsa de abilitate sau de abilitate precară, prin non-exersarea comportamentelor sociale.

Cum s-a schimbat viața în familie într-un astfel de context? La ce ar trebui să fim mai atenți?

În perioada carantinei, viaţa de familie a resimţit modificări substanţiale, chiar radicale în unele case. Atenţia o îndreptăm spre noua dinamică a rolurilor  manifestate exclusiv în cadrul familiei. Deodată a fost necesar să dezvoltăm abilităţi noi sau să exersăm ceva ce nu obişnuiam să facem prea des – să gătim, să facem curăţenie, să facem sport şi mişcare în interiorul casei, să ne educăm copiii, să ne ajustăm comunicarea sau sarcinile de muncă integrand noi tehnologii, să fim creativi pentru a accesa resurse noi, să ne reinventam rapid pentru a păstra o continuitate de lucru. Toate acestea au presupus un consum mare de energie, un efort pentru fiecare membru al casei, fie el mic sau mare. Iar modificarea sau transformarea unui membru al grupului, influenţează şi starea celorlalţi, prin urmare, homeostaza sistemului familial este tulburată.

Brusc, ne-am trezit cum în intimitatea casei noastre, au intrat prin intermediul tehnologiei, precum oaspeţii nepoftiţi, oameni care ne sunt mai degrabă străini decât apropiaţi – profesorii şi învăţătorii copiilor, cu un întreg alai de (pre)şcolari gălăgioşi; şefii, colegii, clienţii sau colaboratorii de birou ai partenerului de viaţă, o suită de rude îndepărtate cu care nu am mai vorbit de mult, antrenorul de fitness, maeştri bucătari, iar lista poate fi mult mai lungă. Spaţiul personal, privat de acasă s-a transformat într-unul multifuncţional, în care suntem forţaţi să jonglăm cu sarcini suprapuse, să realizăm tranziţii extrem de scurte sau chiar să nu ne permitem să le avem deloc, tranziţii atât de necesare minţii noastre pentru a se pregăti, a se reprograma cu scopul de a se angaja în altă solicitare.

În multe case, pentru membrii unei familiei, nevoiţi să-şi petreacă tot timpul împreună, fără alte opţiuni de ”evadare” sau de distanţare a fost o provocare. Unii au luat această provocare ca o oportunitate care a funcţionat precum un balsam relaţional, un prilej de conectare, de odihnă şi relaxare, de conversaţii lungi, de dezvoltare şi de regăsire. Pentru ei timpul s-a oprit în loc, iar viaţa s-a schimbat pentru a-şi încărca bateriile, a-şi îmbunătăţi relaţiile semnificative, a-şi explora universul interior şi pe cel al aproapelui sau. Pentru alţii însă, această provocare a venit cu presiune şi mult disconfort. Pentru relaţiile disfuncţionale, toxicitatea interacţiunilor între membrii casei poate să fi atins cote alarmante. Manifestarea plenară a emoţiilor de disconfort a unor membri ai familiei, exclusiv între pereţii casei, i-a expus pe ceilalţi membrii, mai ales pe cei mai tineri, pe copii, la contexte nesănătoase, abuzive.

Există și beneficii din punct de vedere psihologic ale acestei carantine?

Marele beneficiu al acestei perioade din perspectiva psihologică este confirmarea abilitaţilor noastre adaptative. Alte beneficii pentru viaţa psihică individuală şi relaţională pe care le-aş putea enumera ar fi faptul că am câştigat mai mult timp pentru a pune lupa pe interiorul nostru – acest lucru neînsemnand neapărat că ne-a plăcut or ba ce am gasit acolo, dar ne-a permis luxul de a ne analiza valorile si de a ne cântări prioritățile. Curățenia în sertarele psihicului presupune efort, meticulozitate și timp, la fel cum curățenia din sertarele casei nu se împlinește într-un mod magic, imediat.  Relaţiile semnificative au avut timp, iar spaţiul casei le-a fost prielnic, pentru a se sedimenta, clarifica, ajusta sau îmbunătăţi. Am avut la îndemana extrem de multe resurse ușor de accesat pentru oricine si-a dorit să învețe lucurruri noi, sa citească, să privească filme, documentare, seriale – iara asta ne-a îmbogățit, cel puțin la nivel cognitiv. La nivelul societăţii am observat o mobilizare excelentă, ceea ce a întărit sentimentul de apartenenţa, de unitate.