Diana este actriță la Suceava și crede în schimbările mici, ʺpentru că lucrurile astea se adună şi aşa se schimbă în bine familii, comunităţi, oraşe, ţări şi, în final, chiar lumeaʺ.

Andrei Crăciun

Drum. Diana Lazăr, actriță. De unde vine Diana, unde a ajuns și unde vrea ea să se îndrepte în continuare? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format actrița de astăzi?

Punctul fizic din care am plecat şi în care am ajuns are aproape aceleaşi coordonate. Am crescut la Gura Humorului şi după liceu am plecat la facultate în Bucureşti. Am absolvit UNATC, iar când terminam primul an de master la Centrul de Excelenţă în Studiu Imaginii am ales să mă întorc. M-am angajat la proaspătul Teatru Matei Vişniec din Suceava. De 4 ani sunt acolo. Nu ştiu ce urmează. Mi-ar plăcea să păstrez tiparul ăsta, să tot plec şi să mă tot întorc. Simt că mă formez construind în fiecare zi.  Încerc să adaug mereu câte ceva. Din ce în ce mai mulţi oameni îmi spun că sunt actriţă aşa că am început să îi cred.

Pandemie. Cum îți petreci starea de urgență/alertă, Diana? Unde te-ai cantonat și cum te descurci, artistic, cum te antrenezi?

Sunt la mine acasă, la Gura Humorului, la câţiva kilometri de Suceava ,,carantinată’’. Stau la casă şi ies zilnic pe afară să văd ce copac a mai înflorit, cât au mai crescut roşiile sau dacă păpădiile galbene s-au transformat în puf. În plus, în perioada asta stau cu nepoţeii mei care reuşesc să îmi umple ziua cu râsete, joacă şi tot felul de năstruşnicii.  Mă odihnesc lenevind şi satisfăcându-mi toate poftele culinare. Pe plan artistic încerc să-mi îmbogăţesc universul interior.  Mă uit din când în când la spectacole online de prin Europa, citesc cu aviditate tot ce mi-a rămas restant, mă uit la filme vechi. Am descoperit pe YouTube un crash course despre istoria teatrului şi zilnic recapitulez o perioadă. În fiecare zi fac sport acasă sau prin pădurea din apropiere, ca să mă mai încapă costumele când mă întorc la teatru. Mă gândesc mult la teatru, îmi imaginez tot felul de posibilităţi, citesc păreri peste păreri. Dar cel mai mult aştept. Aştept să ne repornim.

Acasă. Nu doar că nu ați emigrat, dar v-ați întors după ce ați absolvit UNATC-ul în județul natal, Suceava. De ce ați recurs la un asemenea gest? Ce vă ține acasă și, mai mult, în țara noastră?

După ce am terminat UNATC-ul, nu am făcut mai nimic legat de actorie aproape jumătate de an. Mergeam la multe castinguri, unele de la care voiam sa plec din primul minut, altele de la care voiam să fiu sunată că am luat rolul. Voiam să joc şi simţeam pe zi ce trece că şansele scad. Când am aflat de concursul de la Suceava mi s-a părut natural să încerc, deşi nu credeam neapărat că locul meu e acolo, atât de aproape de casă. Îmi plăcea cel mai mult ideea că e un teatru nou-nouţ, nicio bârfă nu exista încă despre el, nu se ştia mai nimic. Totul era posibil pentru că abia atunci începea istoria lui.  Am luat concursul şi am rămas. Înainte asociam întoarcerea acasă cu eşecul, însă acum cred că e mai important cu cine eşti, nu unde. Mă ţine aici faptul că am nişte colegi pe care încă îi descopăr, că am avut parte de întâlniri artistice care m-au dezvoltat şi simt că mai am de dat şi de primit în acest teatru.

Spectacole. Unde să vină publicul spectator să o vadă pe Diana, cu apetitul stârnit de citirea interviului? Asta, desigur, dacă nu vine sfârșitul lumii și când se va putea merge din nou la teatru.

Să vină la Suceava, punctul fierbinte şi îngrădit de pe harta ţării în acest moment. Am avut premiera spectacolului muzical Micul Prinţ în regia lui Tibor Cári în faţa unei săli goale, în martie.  Deci aştept o premieră şi cu public cât de curând. Noi jucăm cam tot ce am scos încă din prima stagiune, deci ar fi multe spectacole. Cu siguranţă, cele care se vor programa atunci când va fi posibil sunt cele mai proaspete: H.A.H- Hidden Abuse Holdings în regia lui Botond Nagy şi ,,curând aici va fi pustiu’’ în regia lui Daniel Chirilă.

Video. Carieră internațională, filme de cinema, seriale de televiziune – cum stăm cu consacrarea în lumea video?

Am avut un început furtunos imediat după ce mi-am luat diploma de actriţă. După scurt-metrajele studenţeşti de la regie, imagine sau montaj, am jucat în scurt-metrajul 4 simţuri jumătate, avându-i parteneri pe Valeria Seciu şi Alexandru Repan, în regia Ralucăi Gorgos şi a lui Ion Aramă.  Şi ca după orice furtună, nu doar înainte, dar și după a fost cam linişte. Abia toamna asta am avut un rol micuţ în viitorul serial de pe HBO în regia lui Daniel Sandu, Bani negri. Am avut noroc că au căutat actori şi prin alte zone, nu doar în Bucureşti.

Țara. Ce relație are Diana cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede ea  viitorul României?

De câte ori călătoresc într-un oraş mai frumos din afara ţării, încep să mă imaginez trăind acolo. Văd posibilităţi peste tot şi îmi place ideea unui loc nou, fără amintiri, fără preconcepţii. Dar niciodată nu am avut curajul să încerc. Mereu am spus că limba e o barieră în meseria asta şi e greu să joci într-o limbă pe care nu o stăpâneşti la perfecţie. Pe de altă parte, acum cred şi că e interesant să ai accentul tău de străin care te face special şi îţi dă o identitate artistică.

În România, observ că oamenii încep să devină conştienţi de societatea civilă pe care o formează, mai empatici cu cei care nu au avut prea mult noroc şi mai deschişi să îmbrăţişeze schimbarea ca fiind un proces normal spre dezvoltare. Dar observ şi oameni care nu se schimbă niciodată, şi lor încă mai am răbdare să le găsesc tot felul de scuze.  Şi sper să fie cum spune Svetlana Cârstean într-o poezie ,,viitorul tău e acolo/va fi eroic/îți promit’’.

Idoli. Are Diana idoli? Către cine se îndreaptă privirile admirative ale actoriței? Ca cine voia să fie atunci când era mică? 

Am doar obsesii mai mult sau mai puţin pasagere. Mi se pune pata pe un artist şi devorez orice material găsesc. Apoi trec la următorul. Îi admir pe unii pentru măiestria lor în meserie, pe alţii pentru viziunile proaspete şi inspiraţionale, iar pe alţii pentru partea lor umană. Puţini înglobează toate aceste trei laturi. Şi îi mai admir pe oamenii care sunt implicaţi în comunitatea lor, care fac lucruri mici pentru alţi oameni. Pentru că lucrurile astea se adună şi aşa se schimbă în bine familii, comunităţi, oraşe, ţări şi, în final, chiar lumea. Nu cred că voiam să fiu ca nimeni, deseori am admirat ceva fără să vreau să mi-l însuşesc. Nu trebuie să ne aparţină tot ceea ce ne place.

Tineret. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi actorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru. Cuvânt de încheiere, povață pentru cei care vin din urmă, de ce nu? Mulțumesc.

Îi recomand pe cei pe care îi cunosc, cu bune şi cu rele, celor care li s-a spus că sunt nişte elitişti obraznici, şi anume colegii mei de la teatrul din Suceava. În ordinea tinereţii: Clara Popadiuc, Răzvan Bănuţ, Delu Lucaci, Horia Butnaru, Bogdan Amurăriţei, Cristina Florea, Alexandru Marin, Cosmin Panaite şi Cătălin Mîndru. Şi pe Ana Maria Ivan, prietena mea cea mai bună din facultate, care este senzaţională şi ca actriţă şi ca om. Şi pe colegii mei de an, pe care îi admir că îşi păstrează profesionalismul şi pasiunea, fie că fac teatru, film, televiziune sau muzică. Ş n-aş lăsa niciun cuvânt de încheiere, pentru că abia am început capitolul II în povestea asta cu actoria. Mulțumesc şi eu, Andrei, pentru curiozitatea ta.

CITAT
În România, observ că oamenii încep să devină conştienţi de societatea civilă pe care o formează, mai empatici cu cei care nu au avut prea mult noroc şi mai deschişi să îmbrăţişeze schimbarea ca fiind un proces normal spre dezvoltare.
Diana Lazăr, actriță