Diana Stoica are 29 de ani, iar de la 11 ani a fost voluntar în programele de educație OvidiuRo (creat de mama ei, Maria Gheorghiu, și de Leslie Hawke), pentru copiii defavorizați din Bacău și apoi din Ferentari.

Diana a plecat, însă, la studii în Statele Unite ale Americii în clasa a X-a, a terminat liceul acolo, însă a ales să se întoarcă în România. Ea a terminat Facultatea de Drept, iar la 25 de ani a devenit funcționar al Ministerului Sănătății, unde s-a zbătut doi ani pentru un pachet de legi legate de modernizarea sistemului de transfuzii în România.

Acum, la 29 de ani, Diana vrea să ajungă în Parlament și să se lupte de acolo pentru programele de sănătate publică pe care le-a gândit până acum cu experți din țară și din Europa, potrivit Life.ro.

Cum ai ajuns la OvidiuRo?

Mama și Leslie Hawke au co-fondat Asociația OvidiuRo. Iar eu, în copilărie și în adolescență, eram printre primii voluntari ai programelor lor. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau, desigur.

Când eram în clasa a V-a, mama și Leslie s-au cunoscut și au decis să facă ceva, așa că ne-am mutat la Bacău.

Cum s-au cunoscut?

Leslie era voluntar Peace Corps, iar mama, Maria Gheorghiu, era învățătoare la Școala 193 din Drumul Taberei. Ea a început, pentru prima dată în România, programul Step by Step, iar eu am fost în prima generație de elevi ai acestui sistem de educație.

În plus, mama încerca să beneficieze de resursele și de experiența celor de la Școala Americană. Leslie, care venise în România ca expert, s-a interesat despre un context sau despre oameni cu care ar putea colabora și ajuta pe partea de educație. Așa a ajuns să discute cu mama.

Am fost și eu la prima lor întâlnire. Cred că aveam 10 ani și, când am văzut-o pe Leslie îmbrăcată toată în negru, am crezut că este în doliu. Aveam să aflu apoi că americanii se îmbracă deseori așa, mai ales cei din New York, dar eu nu văzusem niciodată asta.

Atunci au hotărît să meargă la Bacău, unde Leslie era repartizată, să analizeze situația și să vadă ce poate face, fiindcă acolo existau foarte multe comunități sărace.

Acolo au început două proiecte în paralel, care au pornit de la o nevoie pe care ele au sesizat-o stând la o cafea în oraș: copii care cerșeau. Firesc, ele s-au întrebat de ce acei copii nu sunt la școală în timpul zilei, ci cerșesc. S-au interesat despre probleme și au aflat ceea ce noi știm bine acum: familiile sărace nu-și trimit copiii la școală fiindcă nu au cu ce să se îmbrace, ce să le dea de mâncare. Părinții acestor copii nu înțelegeau neapărat importanța educației. În plus, erau discriminați, fiindcă majoritatea erau romi, săraci, care miroseau, fiindcă, nu-i așa?, se spălau la lighean, cum ar fi putut mirosi?

Mama și Leslie au conceput două programe: pe de o parte, luau toți copiii și îi integrau în clasele la care ar fi trebuit să fie, un soi de „a doua șansă”; pe de altă parte, ajutau mamele să primească o calificare și să-și găsească un job, astfel încât ele să poată sprijini familia și să se dezvolte, fiindcă mamele erau mult mai deschise la schimbare.

Am făcut această intervenție vreme de câțiva ani, apoi ne-am dat seama că cea mai eficientă investiție era la vârste de până în 5 ani, fiindcă atunci creierul se dezvoltă cel mai mult.

Cum a fost pentru tine, Diana, să-ți lași colegii din București și să te muți, la 11 ani în Bacău, un oraș cu care aveai vreo legătură?

Nu am avut nicio legătură cu Bacăul. Dar nici nu am avut altă opțiune, mama a decis asta pentru mine și m-am supus.

Măcar ai protestat?

Am protestat, dar să știi că nu foarte mult. Mi se părea chiar interesant să mă mut în alt oraș. Iar schimbarea nu a fost atât de radicală, mai ales că eu terminasem clasa a IV-a, deci urma oricum să intru în alt tip de sistem.

Cum ți s-au părut orașul, copiii?

M-a amuzat foarte tare accentul.

Totul mi s-a părut foarte interesant. Orașul era mult mai mic, practic ajungeam în 5 minute la școalăm iar una peste alta mi-a plăcut mult să stau trei ani acolo.

Află întreaga poveste a Dianei, aici!