Lucian Dan Teodorovici (căruia în copilărie i se spunea – atât de frumos – Dănuț) a scos, la editura Polirom, un spelendid pictoroman (împreună cu pictorul Felix Aftene): „Mustaţa lui Dalí şi alte culori”.

Andrei Crăciun

Dar nu doar atât a făcut domnul Teodorovici, în primăvara lui 2020 a publicat și o carte pentru copii, pornind de la motanul personal (Silvestru).

Lucian Dan Teodorovici mai conduce și Muzeul Național al Literaturii Române din Iași și se mai ocupă și de organizarea FILIT, cel mai important festival de literatură și traducere din Europa de Est.

Iată.

Lucian Dan Teodorovici, un an editorial bogat în realizări pentru dumneavoastră. Toamna ați numărat bobocii, iar bobocii în 2020 au fost remarcabili: un pictoroman și o carte pentru copii, plus reeditări ale operelor mai vechi. Cum de ați mers tocmai în aceste direcții, pictoromane și cărți pentru copii n-aveam noi?

Cartea pentru copii am numărat-o ceva mai în primăvară, toamna asta m-am bucurat doar de Mustaţa lui Dalí şi alte culori, carte nouă, de reeditarea unui roman de fragedă tinerețe, Circul nostru vă prezintă:, și de o prelungire de tiraj la Celelalte povești de dragoste, o carte tot dintr-o anume tinerețe, doar că nu tocmai fragedă. Ce să zic, cartea pentru copii era o provocare pe care mi-am creat-o eu însumi: cândva, într-un interviu, pentru că nu-mi venea nici o idee să-l fac mai interesant, am zis că aș vrea să scriu la un moment dat o carte pentru copii. Nu voiam neapărat atunci, deși prin copilărie îmi jurasem că voi scrie măcar una, în care să-i schimb soarta Prințului fericit al lui Oscar Wilde, poveste care mă făcuse să plâng o seară-ntreagă. Mă rog, între timp copilăria-mi trecuse și nu prea m-a mai bătut gândul, recunosc. Însă, în acel interviu de acum vreo 10 ani, m-am apucat să spun că voi scrie o asemenea carte, am explicat de ce, iar afirmația asta m-a bântuit. Nu pentru că era memorabilă, ci pentru că Google-ul nu iartă. Astfel încât, de fiecare dată când căutam numele meu, căci n-o să ascund c-o mai fac uneori pentru a vedea dacă a mai apărut vreo reacție la cărțile mele, mi se ivea dinaintea ochilor afirmația că respectivul, adică eu, „îşi doreşte să scrie o carte pentru copii”. Și, pentru că ideea mi se tot repeta, am ajuns treptat să-mi doresc cu adevărat asta. Așa a apărut Silvestru și Marele Dictator, o carte al cărei erou e motanul propriu, care evident că poartă același nume și-n realitate. Bine, în carte are niște aventuri destul de ieșite din comun, în încercarea lui de a salva lumea de o pandemie stârnită de un virus perfid pe nume VIM-20, dar asta nu înseamnă că Silvestru-realul nu e cel puțin la fel de simpatic.

Cât privește cealaltă carte, o fi lumea sătulă de pictoromane, deși după cunoștința mea, cu tot cu acesta, suma totală de pictoromane românești ar fi fix unu, dar eu am simțit nevoia. Și eu, și Felix, bineînțeles. Iar cuvântul prin care l-am definit e unul inventat, dar cred că e foarte bun pentru a arăta miza proiectului: aceea de loc în care pictura se topește în literatură, iar literatura face exact același lucru în pictură. Țin mult la cartea asta, o consider foarte importantă, căci am găsit în ea spațiu pentru a vorbi și despre relația mea cu arta, în general, fie ea literatură sau pictură.

Care e istoria pictoromanului realizat împreună cu Felix Aftene, ”Mustața lui Dalí și alte culori”? De la ce v-ați luat? Ce a fost cel mai greu de făcut la această carte fără termen de comparație în arta ultimelor decenii în România?

Istoria e ceva mai veche în ceea ce mă privește: sunt foarte pasionat de artele vizuale, de pictură în special. Îmi place experimentul, artele vizuale sunt fantastice prin varietatea formelor de exprimare, am impresia că spațiul lor se tot extinde, cuprinzând în ele poezia, filosofia, teatrul și filmul. Arta în general, așa îmi pare uneori, se va identifica până la urmă cu vizualul. Și e un spectacol nemaipomenit. Dar, chiar dacă pictura pare prea clasicizată, prea tradiționalistă în contextul ăsta, e totuși forma de manifestare artistică cea mai dragă mie după literatură. Sau poate uneori, dar doar din poziția de admirator, chiar înaintea literaturii – și sper că nu-mi va băga nimeni în seamă afirmația asta, poate un pic prea sinceră într-un interviu. Ei, având această admirație, să-i zic așa, căci m-am obosit pe mine însumi repetând cuvântul „pasiune” în ultima vreme, mi-am dorit mult să pot intra la rându-mi, într-un fel propriu, în zona asta a artei. Așa încât, în urmă cu deja aproape doi ani, i-am propus lui Felix proiectul: el să creeze o serie de picturi, iar eu să vin cu lumea mea, o lume literară, pornind de la ele. A reacționat foarte favorabil și, ca s-o scurtez, au realizat 16 lucrări în ulei, foarte frumoase, spectaculoase. Și au urmat 16 capitole de roman, să-i spunem, deși nu e roman în sens clasic, 16 capitole de poveste, e mai corect spus, fiecare dintre ele având ca punct de pornire o pictură.

Greu nu știu ce să spun că a fost. Poate faptul că Felix a modificat uneori câte o lucrare pe parcurs, adică a introdus alte detalii, iar una dintre mize era ca fiecare capitol să conțină, la un moment al lui, exact descrierea „clipei” prinse în lucrare, pe lângă ficțiunea de dinainte și uneori de după. Un mic element schimbat făcea deci ca tot ceea ce era scris până atunci să se modifice, căci „clipa” era alta, așa că povestea prin care se ajungea acolo trebuia să prindă acele alte coordonate în ea. Dar devine cam tehnic ce spun eu acum și chiar n-are rost. Căci până și experiența asta a fost una creativă, deci plăcută, nicidecum un moment dificil.

Lucian Dan Teodorovici, am citit „Mustața lui Dali și alte culori” (felicitări!), și am rămas tot sub semnul întrebării – ce este, totuși, un artist?

Mulțumesc pentru paranteză, mai întâi. Apoi: de-aș putea veni cu un răspuns decisiv la întrebarea asta, ar fi ceva. Sau ar fi chiar altceva. Oricum, până și pentru un răspuns parțial, ne-ar trebui tare mult spațiu pe hârtie, fie ea și hârtie virtuală. Adevărul-adevărat e că nu prea știu ce este un artist, mai ales dacă-i vorba despre o definiție general valabilă. Știu doar ce simt eu că aș vrea să fiu: acel creator care nu „livrează” ceva cititorului, în sensul că nu-i pune pe tavă o lume cu care sau în care să se „joace” cum vrea el, ci îl invită înspre lumea lui, fie lumea asta cât de fictivă o fi. Căci arta, cred eu, este locul în care se întâlnește ceea ce oferă creatorul cu ceea ce aduce în plus, prin propria interpretare, deci prin propria creație, receptorul. E musai deci un loc de întâlnire, nicidecum un dar pentru cititor sau pentru orice tip de receptor. Știu, aici intru pe un teren minat, căci prin asta spun de fapt că nu văd arta existând prin ea însăși, artă de dragul artei adică, artă care ar putea exista fără receptor. Și da, asta cam așa e, nu văd. Până la urmă, după părerea mea, ideea, de orice tip, există ca idee doar dacă poate fi recunoscută astfel. Când Banksy și-a deteriorat, în 2018, lucrarea Girl With A Baloon, în timpul licitației Sotheby’s, n-a făcut-o pentru a elimina receptorul (în acel caz, un colecționar) din ecuație, ci tocmai pentru a crea un loc de întâlnire: lucrarea deteriorată a devenit mult mai importantă decât lucrarea originală, căci artistul ne-a invitat pe toți să participăm la ea, fiecare cu propria interpretare a gestului făcut. Și mai sunt atât de multe alte exemple… E celebru, de-o altă pildă, „experimentul” lui Robert Rauschenberg, care a șters o lucrare a lui de Kooning și a intitulat ce a rămas (adică o hârtie aproape albă) Erased de Kooning Drawing. Se poate interpreta și ca un manifest (iar gestul a și fost citit uneori în această cheie): a dispărut valoarea acelei lucrări a lui de Kooning pentru că nu mai are cum să ajungă la receptor? Nu, ea există pentru simplul fapt că a fost creată. Și asta ar părea de ajuns. Doar că, așa cum ziceam, Rauschenberg a simțit nevoia să dea un titlu acelei foi de hârtie. Cu alte cuvinte, a făcut la rându-i o invitație spre receptor să-i înțeleagă ideea. Altfel, ar fi păstrat lucrarea ștearsă acasă, n-ar fi intitulat-o în nici un fel și și-ar fi demonstrat doar sieși că arta există prin ea însăși, nu? N-ar mai fi avut nevoie să-i spună întregii lumi că ea există, chiar nemaiexistând. Poate că forțez un pic lucrurile acum, în căutarea unei justificări aproape aritmetice a afirmației mele, dar nu e necesar, de fapt. E doar ceea ce cred eu: artistul, de orice tip ar fi el, are nevoie de receptor. Pentru că artistul creează din nevoia de a-și răspunde la întrebări. Și nu va epuiza o temă cu creația lui, el are nevoie de fapt și de răspunsurile receptorilor, ca să-și înțeleagă cât mai bine propria temă. Ca să închei, chiar cu riscul unui răspuns simplist, artistul este, în opinia mea, un creator de locuri de întâlnire. Atât. Dincolo de asta, sigur, se dezvoltă o imensă poveste.

Pe la Muzeul Național al Literaturii Române din Iași cum v-a mers în starea de urgență&alertă, în pandemie, cu pangolinul pe cap? S-au înregistrat bile albe chiar și așa? Să se efectueze bilanț (nu contabil).

Multe ar mai fi de zis pe tema asta. Și mă tem că cele multe chiar ar părea un bilanț dintr-acela populist. Dar, dacă tot m-ați provocat, o să las deoparte reținerile și-o să zic că, fie și-n pandemia asta atât de tristă, multe proiecte au continuat. Se fac în continuare lucrările de restaurare a trei muzee, Casa Pogor, Casa Gane și Bojdeuca lui Ion Creangă din Țicău, după ce a fost deja încheiată restaurarea la Casa Dosoftei. Deci 4 muzee restaurate sau în curs de restaurare pe fonduri europene, prin proiecte realizate de Consiliul Județean Iași, dar la care, firește, am fost parteneri. Erau absolut necesare, pe de-o parte pentru că în 30 de ani, de când MNLR Iași a devenit instituție distinctă, se restaurase o singură clădire dintre cele aflate deja în administrarea noastră, așa încât era obligatoriu să mergem în direcția asta. Și mai sunt și alte proiecte de acest tip în lucru. Pe de altă parte, pentru că starea unor clădiri era dramatică, de exemplu Casa Gane a stat închisă din 2009, tocmai pentru că nu mai oferea siguranță pentru vizitatori. Or, nu era normal să nu fie prinsă într-un proiect de restaurare, după atâta vreme.

Apoi, sperăm ca în 2021-2022 să deschidem alte 4 noi muzee într-o clădire restaurată și care va intra în administrarea noastră, așa-numita Casă a Muzeelor. Mai exact, acolo-și vor avea sediul Muzeul Literaturii Române, pe care-l mutăm, îmbogățit, de la Casa Pogor (unde va funcționa Muzeul Junimii), apoi Muzeul Poeziei (cu o expoziție conceptuală, practic o lucrare de artă desfășurată în trei spații distincte), Muzeul Teatrului Evreiesc și Muzeul Pogromului de la Iași. Le-am amintit tocmai ca să vă răspund la întrebare, căci anul ăsta am lucrat deja, chiar și-n pandemie, pentru pregătirea acestor muzee noi. Și tot în perioada asta, am început reparații curente absolut necesare la Muzeul Vasile Alecsandri din Mircești, incluzând renovarea camerelor și a acoperișului, căci acolo situația clădirii era critică, aș zice. Deci am fost ocupați din plin și-n 2020. Am subliniat partea de patrimoniu imobil, întrucât e foarte importantă pentru noi, iar în cultură oamenii sunt mai degrabă atenți la evenimente, expoziții și mai puțin la infrastructură. Dar ea e esențială.

Însă, evident, avem și o mulțime de proiecte de alt tip. O importanță aparte a avut, de pildă, anul acesta o expoziție în memoria poetului Emil Brumaru, intitulată Dulapul îndrăgostit. Și tot in memoriam Emil Brumaru este cartea Să fim anonimi ca dovlecii, apărută la Editura Muzeelor Literare, care aparține MNLR Iași. Apoi, ne-am adaptat condițiilor și am realizat o mulțime de evenimente on-line, peste 100 până acum, dar și expoziții de același tip, și ele în număr de aproape 50. Ceea ce mă face, vrând-nevrând, să încalc paranteza pe care ați plasat-o la finalul întrebării și să vin cu un bilanț aproape contabil, deci e mai bine să mă opresc.

În concluzie, da, cu toate efectele nenorocite produse de pangolin, muzeele noastre au fost deschise, cu excepția perioadei de două luni în care am fost în stare de urgență, iar de lucrat s-a lucrat, așa cum am încercat să arăt mai sus.

Lucian Dan Teodorovici, la ce mai lucrați acum, ce proiecte vă mai animă, înspre ce zări noi se îndreaptă autorul?

Dacă vă referiți la proiectele mele literare, răspunsul e tare scurt: nu știu. Deocamdată, la nimic. De fapt, și cititul e lucru, dacă el se produce tocmai în scopul unui proiect literar. Așa că ar fi ceva: citesc diverse cărți despre Nicolae Tonitza, pentru că aș scrie o biografie romanțată despre acest pictor. Însă ați remarcat, sper, condiționalul – pentru că nu-s sigur acum că voi duce la capăt proiectul. Așa c-aș spune, mai degrabă, că mi-aș dori să scriu o biografie romanțată despre Tonitza, să vedem dacă voi și reuși.

Altfel, proiectele mele, multe, sunt legate de MNLR Iași, evident. Și nu pot decât să sper că vom mai discuta despre ele altcândva, când vor deveni tot mai concrete.

Ați explorat multiple forme de manifestare artistică, de la teatru și scenarii de film la – iată – cărți pentru copii și pictoromane. Aveți vreun gen preferat? Ce îi place lui Lucian Dan Teodorovici cel mai mult să facă?

Nu prea știu, sincer vă spun. Am scris un roman istoric, mă rog, care se petrece într-o epocă trecută, e vorba despre Matei Brunul. Și mi-a plăcut mult și partea de documentare, și partea de scriere propriu-zisă. Pictoromanul l-am scris cu mare, imensă plăcere, căci a contat și pasiunea pentru pictură. Cartea pentru copii m-a bucurat mult, mi-a fost foarte drag personajul. Și teatru îmi place să scriu, dacă am o idee bună. Deocamdată, nu-mi știu prea bine relația cu scenariile de film, aș fi tentat să spun că-i una destul de neplăcută, căci elimini prea mult din tine când scrii pentru film, ești nevoit să fii schematic, să cauți permanent simplitatea cuvântului rostit, nu miza celui scris. Dar s-ar putea să greșesc totuși spunând asta, pentru că vorbesc despre experiențe trecute, iar ele nu sunt neapărat de generalizat. E clar însă că mă simt cel mai bine scriind proză. Cu toată libertatea ei, cu surprizele pe care narațiunea, chiar dacă tu o concepi, ți le creează pe parcurs. Și spun asta pentru că, scriind, ți se deschid deodată porți pe care nu le-ai văzut inițial, vin idei care acoperă bine structura și pe care nici nu le-ai bănuit la început. E o bucurie literatura. E mult mai mult de-atât pentru mine, dar ce rost are să apăs aici pe cuvinte, să le fac pompoase? E o bucurie, indiferent de tipul de ficțiune pe care-l abordez. Și-mi ajunge.

Îndrăgitul festival FILIT – nici el nu a reușit să se desfășoare până la capăt în acest an. Sunt speranțe pentru la anul, avem vești dinspre viitor?

Din păcate, da, am fost nevoiți să întrerupem anul acesta FILIT după prima sa zi, căci au apărut printre colegii mei de la Muzeu câteva cazuri de COVID-19 și nu puteam pune în pericol sănătatea invitaților și a publicului. Cât privește speranțele pentru la anul, ele normal că există, dar există, pe de altă parte, și un anume realism, creat de modul în care noi știm deja că trebuie să se desfășoare o ediție a FILIT. Mai exact, de obicei, noi în noiembrie aveam deja adresate invitații pentru anul următor, începeam adică discuțiile. Acum nu văd perspective reale să începem asemenea discuții nici măcar în martie. Îmi dau seama că pot apărea întrebări, printre care: „Dar de ce nu-i invităm sub rezerva creată de pandemie?”. Mai exact, să le spunem posibililor invitați că îi așteptăm doar dacă pandemia se va încheia până atunci. Răspunsul e complicat aici, căci sunt numeroase aspecte de care trebuie să ținem cont: când e vorba despre mari scriitori ai lumii, noi discutăm în general cu agenți literari, e mai greu de apelat deci la partea asta emoțională; apoi, nu știm încă de ce buget vom dispune anul viitor, în condițiile pandemiei, căci anul acesta ne-am trezit, în luna martie, că tot bugetul FILIT a fost retras spre a fi redirecționat către sănătate; în al treilea rând, odată ce avem o confirmare, trebuie să începem imediat discuțiile despre contract, despre nenumărate alte obligații birocratice; în fine, deloc în ultimul rând, riscul e mare ca, adresând acum invitații, să obții automat răspunsuri negative, căci oamenii sunt astăzi încă foarte precauți și, la cum par a sta lucrurile, un răspuns negativ e cel mai ușor mod de a evita orice complicație ulterioară. Deja mulți scriitori importanți cu care mai țin legătura mi-au spus că au evitat și vor evita orice deplasare și orice discuție despre vreo deplasare până când starea asta în care ne aflăm nu se va încheia. Deci din toate aceste motive și din multe altele, cu care doar aș aglomera prea mult răspunsul la întrebare, ne e imposibil să lansăm acum invitații. Or, asta va deveni o problemă mai ales în cazul fericit și foarte dorit în care vom avea un orizont clar că lucrurile vor reveni la normal. Dacă, să sperăm, asta se va întâmpla în primăvară, sigur că oamenii vor avea așteptarea ca FILIT să se desfășoare la fel ca în anii normali. Însă noi, atunci, vom fi pierdut deja mult timp, care e aproape imposibil de recuperat altfel decât prin noroc, indiferent de eforturi. Dar sperăm și, în mod cert, vom încerca chiar și începând din aprilie să adresăm invitații, cu speranța că vor veni până la finalul lunii mai toate răspunsurile. Mai târziu ar fi cu adevărat imposibil, căci noi avem o mulțime de constrângeri birocratice, ca instituție publică. De exemplu, numai după ce avem invitații confirmați putem da drumul procedurilor de achiziții, de la cazare la bilete de avion, dar și multe alte asemenea proceduri. Care, prin chiar cursul lor legal, pot dura și până la trei luni sau, în funcție de eventuale complicații, chiar mai mult. Deci nu ne putem permite să depășim luna mai cu stabilirea invitaților. V-am spus toate acestea ca să înțelegeți marea incertitudine în care ne aflăm cu ediția de anul viitor. Dacă FILIT s-ar organiza de către o fundație, de exemplu, atunci o mare parte din birocrația despre care v-am vorbit (și care, așa cum e prezentată aici, e abia o ițire de aisberg) s-ar rezolva, de asta am și pledat pentru o altă formă de organizare, care i-ar asigura acestui festival o anume flexibilitate, să spunem. Însă deocamdată ne aflăm în situația asta, pandemia înseamnă o imensă incertitudine și din acest punct de vedere, așa încât nu pot decât să repet ceea ce am spus deja: sperăm pentru 2021 la o ediție așa cum ne-am obișnuit, dar sperăm într-un mod realist.

Țara și lumea. Aș vrea, dacă se poate, să ne oferiți o profeție – ce-o să fie, ce-o să fie? Scăpăm sau, gata, vine Apocalipsa și asta a fost tot?

Pandemia asta mă ține permanent în incertitudine nu numai în privința FILIT, așa cum am arătat, dar și pe plan personal, normal. Sunt foarte precaut, port mască, mă asigur că respect toate recomandările și regulile, dar cu toate astea presiunea e aici zilnic, o simt și-mi deteriorează considerabil percepțiile. Habar n-am cât va ține, nu știu cum vom scăpa din ea. Știu doar că eu o consider o problemă serioasă, cu adevărat gravă, deci o tratez ca atare. Acum, la momentul la care discutăm, se vorbește despre un vaccin care ar începe să fie distribuit încă din decembrie. Nu știu ce înseamnă asta. Nu știu când va ajunge la un număr suficient de oameni. Nu știu cum vor reacționa oamenii: e foarte posibil să-l refuze mulți. Mă tem că nu se va ajunge la acel procent de 70% de imunizare despre care se spune că ar fi necesar ca să stopeze virusul. Dacă mai luăm în calcul și faptul că, la cum se respectă regulile în România, mă mir că mai avem curajul să pășim pe trecerea de pietoni, devine clar că orice „profeție”, cu atâtea necunoscute, riscă să pice în ridicol.

Ce mai citește Lucian Dan Teodorovici zilele astea? Ce cărți se află pe noptiera dumnealui, ca să spunem așa.

Pe noptieră, dar nu în sens simbolic, ci chiar pe noptiera mea, amân în momentul ăsta câteva cărți stivuite și, dacă tot m-ați întrebat, o să și spun care, deși observ cu coada ochiului că sunt cam multe: câteva cărți sunt pe teme care mă preocupă constant, precum Dumnezeu. O istorie umană de Reza Aslan, Epoca întunecării de Catherine Nixey, Sapiens de Silvana Condemi și Fr. Savatier sau Scurtă istorie a creației de Bill Mesler. Apoi, văd alături de ele romanul Copiii lui Marcel de Ema Stere, o carte foarte bună, pe care am citit-o deja, dar încă se mai află lângă mine. Am permanent pe noptieră, de vreo doi-trei ani, două cărți citite și răscitite, dar la care mă întorc deseori, anume Artele plastice în România 1945-1989 de Magda Cârneci și O istorie a artei moderne de Will Gompertz. Se mai află acolo o carte excepțională, dar care e atât de personală încât mă face să mă tot opresc din citit, căci îmi aduce prea multe povești proprii nu tocmai fericite în minte, anume Cartea Reghinei a Ioanei Nicolaie. Și urmează să li se adauge foarte curând o altă carte pe care o aștept cu interes, anume Prevestirea Ioanei Pârvulescu. N-o să mai amintesc titlurile celor șapte cărți despre Tonitza, care se găsesc tot pe noptiera mea, căci ar fi deja prea mult. Și, oricum, nu am apucat să citesc decât două dintre aceste șapte, abia răsfoindu-le pe celelalte.

Jocul Dragostei: Silvestru și Marele Dictator sau Mustaţa lui Dalí şi alte culori? E îngăduită o singură opțiune.

N-am cum să ezit aici: Mustaţa lui Dalí şi alte culori. Este poate chiar cea mai importantă carte scrisă de mine până acum. Pentru că, așa cum spuneam, e prima care mi-a oferit prilejul să strecor în ea măcar un pic din modul propriu de apropiere față de artă, față de literatură. Adică e, din plin, și o carte despre mine, despre ceea ce sunt și ceea ce mă construiește, să zic așa. Silvestru și Marele Dictator e și ea o carte la care țin, fără doar și poate, asta numai și fiindcă mă gândesc la cât de mult au contat pentru mine toate, absolut toate cărțile citite în copilărie. Și-apoi, țin la ea și pentru că e, cumva, o odă pentru Silvestru, motanul nostru care-i mult mai mult decât un motan, e întru totul membru al familiei. Însă, revenind, pictoromanul poate fi totuși un punct esențial, așa îl simt la momentul ăsta, în bio-bibliografia mea.

Cuvânt de încheiere, povață pentru tinerii scriitori, dar și pentru tinerii cititori.

Mă tot gândesc dacă e potrivit să-l parafrazez aici pe Lenin și să zic: „Citiți, citiți și iarăși citiți!”. Nu, nu e potrivit, chiar dacă am făcut-o deja. Așa încât zic doar atât: citiți. Dar nu ca povață, nu ca sfat, căci nu mă simt eu în poziția de a-mi permite așa ceva, ci mai degrabă ca o rugăminte spre conștientizare. Am mai spus-o în câteva rânduri: cei mai buni medici pe care-i cunosc, cei mai pregătiți profesori de matematică, cei mai ingenioși ingineri, cei mai profesioniști juriști pe care i-am întâlnit au un numitor comun: citesc. Cum oare s-a întâmplat ca tocmai cei care citesc cu patimă, cu care port discuții ample despre literatură, să ajungă printre cei cu adevărat buni din domeniile lor? Cititul nu e recomandat doar profesorilor de română (apropo: e însă foarte recomandat lor, căci din păcate cunosc destule cazuri, uneori înspăimântătoare, de profesori care abia reușesc să numească unul sau doi scriitori români contemporani). Cititul ne ajută, de fapt, pe toți să avem o viață mai bună. Căci calitatea vieții noastre nu depinde doar de ceea ce facem noi, ci depinde în mare măsură și de cum își construiește celălalt bucata sa de lume.

CITAT
Cei mai pregătiți profesori de matematică, cei mai ingenioși ingineri, cei mai profesioniști juriști pe care i-am întâlnit au un numitor comun: citesc. Cum oare s-a întâmplat ca tocmai cei care citesc cu patimă, cu care port discuții ample despre literatură, să ajungă printre cei cu adevărat buni din domeniile lor?
Lucian Dan Teodorovici, scriitor