Are doar 24 de ani, vede doar 1 la sută din ceea ce se întâmplă în jurul lui, însă Răzvan Nedu este căpitan al Lotului de Paraclimbing român, antrenor de cățărat și probabil cea mai importantă voce ce militează pentru independența copiilor cu dizabilități.

Potrivit Life.ro, Răzvan Nedu s-a cățărat pentru prima dată la 19 ani, iar de atunci nu s-a oprit. fost crescut într-o familie care i-a spus de mic că el are șanse egale cu ceilalți, ceea ce i-a insuflat încredere. Când a descoperit însă înălțimile pereților de cățărat a realizat că acest sport a reprezentat cea mai bună terapie pentru el, dovadă fiind rezultatele. Are o soră care are aceeași dizabilitate, dar care, la fel ca și el, e independentă.

Răzvan, vorbește-mi despre Climb Again. Cum a apărut această sală de cățărat?

Nu pot să spun că sala aceasta e a cuiva, e sala Climb Again, a noastră, a tuturor celor care facem terapie prin escaladare pentru persoanele cu dizabilități, e cumva sala beneficiarilor. Noi suntem doar cei o administrăm și avem grijă de ea. Administratorul principal și omul care a inițiat proiectul Climb Again este Claudiu Miu, cel care îmi este și antrenor. El se ocupă cel mai mult de managementul organizației și de strângerile de fonduri.

Sala aceasta e cumva acel „acasă” unde vin foarte mulți oameni și unde toți învață lucruri noi.

Tu când te-ai alăturat acestui proiect?

ONG-ul există de vreo șase ani, iar eu m-am alăturat organizației de vreo patru ani și jumătate. Inițial am fost beneficiar, iar apoi am devenit parte din proiect.

Când am cunoscut Climb Againe, asociația a organizat o caravană mobilă cu care a mers prin școlile speciale. Caravana a ajuns și la mine la școală și astfel am descoperit sportul acesta. Am fost invitat de Claudiu și de alți membri ai echipei să văd cum e la cățărat și de atunci nu am mai plecat.

Câți ani aveai?

Aveam vreo 19 ani și învățam la Liceul tehnologic Regina Elisabeta, o școală pentru copii nevăzători. Acolo am făcut și o postliceală de asistent de balneo-fizio-kinetoterapie, am profesat și în acest domeniu, iar în prezent sunt instructor de cățărat.

În numai patru ani și jumătate tu ai devenit și campion și antrenor?

Fiecare evoluează în ritmul lui ?. Asta cu campionul e greu de zis. Colegul meu, Cosmin Candoi este campion mondial, eu sunt doar căpitanul lotului și am anumite medalii obținute. Încă nu sunt campion mondial, îmi doresc asta și mă antrenez pentru acest lucru, dar mai am de muncă. Nu mă înspăimântă, îmi place, mă antrenez de cinci ori pe săptămână și fac progrese.

Ce au spus ai tăi când ai venit prima dată la sală? Nu li s-a părut periculos?

Nici nu mai știu dacă le-am zis că mă duc. Le-am spus că m-am cățărat pe panou în curte, dar nu mai știu dacă le-am zis că mă duc la o sală de cățărat să văd cum e la o înălțime mai mare. Ce știu e că mi-au spus: „ai grijă”, expresie pe care o folosesc de fiecare dată când ies pe ușă, mai ales când știu că fac ceva mai ieșit din comun față de activitatea mea de zi cu zi. Acest „ai grijă” apare când mă văd și cu julituri sau alte lucruri, inevitabile în viața de sportiv. Toată lumea se mai lovește, se mai julește în timpul antrenamentelor, iar eu cum nu văd, apar mai des accidentele.

Află întreaga poveste a lui Răzvan, aici!