Allex Trușcă este autorul romanului I PUT A SPELL ON YOU…, recent publicat la Editura Litera, în noua colecție coordonată de scriitoarea Doina Ruști – Biblioteca de proză contemporană. Romanul valorifică o legendă din zona Olteniei, aceea a miresei din pădurea Radovan, care se suprapune peste un plan cât se poate de realist, reprezentat de cotidianul unui tânăr corporatist, ceea ce îl face o lectură extrem de interesantă pentru cititorul de azi. În rândurile care urmează, Allex Trușcă vorbește despre cum a început să scrie (este absolvent de Automatică și chiar lucrează într-o corporație!), despre Oltenia în care a crescut și cât de ofertant este acest spațiu pentru un tânăr scriitor, despre cum a apărut I PUT A SPELL ON YOU… și despre cum a arătat pentru el această perioadă de pandemie.

ID. Cine este Allex Trușcă? Ai absolvit Facultatea de Automatică și un master în business management, cum și când ai început să scrii literatură?

Îmi e din ce în ce mai greu să răspund la întrebarea asta, dar o să mă străduiesc. Allex Trușcă, în viața de zi cu zi, este un om obișnuit, căruia îi place să treacă neobservat printre oameni și încearcă să fie atent la ce se întâmplă în jur. Uneori este extrem de analitic, probabil un defect profesional, acumulat în munca în domeniul IT, alteori este visător, pornește de la o replică sau situație banală și dezvoltă un întreg scenariu în jurul ei. Din păcate, îl uită destul de repede.

Îi place să călătorească și să asculte povești, să se piardă în muzee, să viziteze orașe medievale și catedrale gotice, să colecționeze replici de arme medievale, magneți de frigider, îi plac pisicile, în special cele negre. Vânează în permanență idei, caută constant personaje, le pune în situații aparent normale și, când nu se așteaptă, le complică existența cu ceva ieșit din comun.

Mi-a fost mai ușor să vorbesc la persoana a III-a despre mine. Cum și când am început să scriu? Având părinți foarte grijulii, nu interacționam mult cu ceilalți copii, așa că-mi petreceam timpul citind. Despre scris, am început cu poezii, prin clasa a VI-a, pentru că eram foarte timid și era un mod mult mai facil de a interacționa cu fetele (pe vremea aia mergea!). Prin liceu am scris niște povestiri fantastice, iar în urmă cu vreo trei-patru ani am început să mă preocup serios, urmând cursuri de scriere creativă, scenaristică, participând la diferite evenimente și interacționând cu oameni implicați în lumea literară. Știu că pare ciudat, se prespune că cei din lumea corporațiilor sunt mai rigizi, însă încerc să împac cât mai bine partea profesională cu cea artistică și asta îmi consumă o groază de resurse. Sunt ambițios, nu mă las ușor.

I PUT A SPELL ON YOU… Cum a apărut cel mai nou roman al tău, publicat recent la Editura Litera, în colecția Biblioteca de proză contemporană, coordonată de Doina Ruști? Cum și când ai scris cartea, de la ce ai pornit, care este povestea din spatele poveștii?

La început a fost o povestire pe care plănuiam să o introduc într-o colecție (sau culegere, că am văzut câteva dezbateri despre care ar fi termenul potrivit) de proză scurtă inspirată din folclor, mitologie și legende rurale din zona Olteniei. Apoi, într-o zi, mă întreabă Doina Ruști, care îmi apreciase o altă povestire la un atelier de scriere creativă acum vreo trei ani, dacă n-am un roman prin sertar, eu i-am spus cu jumătate de gură că nu prea, i-am trimis câteva exemple de povestiri, apoi mi-a lansat o provocare, să încerc să transform una în roman, să vedem unde ajungem.

Și timp de vreo câteva luni, după ce veneam de la birou, mă așezam în fața calculatorului să scriu, în drum spre și dinspre serviciu, prin pauze mă gândeam cum aș putea să dezvolt povestea în jurul personajului principal. Am spus că a fost o provocare și prin prisma faptului că în ultimii doi ani experimentasem doar proză scurtă, dar și pentru că am încercat să scriu altfel decât cum am făcut-o până atunci. Am vrut să renunț de vreo două-trei ori, dar mă bucur că am dus-o la sfârșit, aproape că m-am îndrăgostit de unul dintre personaje. Am fost foarte încântat când a fost selecționată pentru a fi inclusă în Biblioteca de proză contemporană.

OLTENIA. În invitația la lectură cu care se deschide cartea, scrii: „Am crescut într-un sat din Oltenia, așezat între două dealuri, privind în depărtare conturul întunecat al pădurii de dincolo de râul Motru”. Cât de ofertant este acest spațiu, al Olteniei, cu legendele lui, pentru un scriitor tânăr de azi, cum l-ai descrie? Și, bineînțeles, cum ai ales să te oprești la legenda miresei din pădurea Radovan și să o aduci astfel în ficțiune?

Este foarte ofertant, crede-mă. Auzeam de mic tot felul de povești, unele întâmplate persoanelor apropiate, altele auzite la mâna a doua sau a treia despre ființe supranaturale, blesteme, descântece, farmece, iar aceste lucruri erau atât de împământenite în acea zonă încât nu cred că vreunul dintre oamenii de acolo, mai ales vârstnicii, le punea veridicitatea la îndoială. De ce am ales legenda miresei de la Radovan? Cred că e emblematică pentru zona Olteniei, mulți au auzit de ea și au emoții când trec noaptea cu mașina prin pădurea respectivă, dar nu știu întreaga poveste a Ilenei. Am considerat că le pot îmbunătăți cunoștințele și o pot prezenta și celor din alte regiuni. Chiar au fost cititori care mi-au spus că datorită cărții mele au căutat mai multe informații, au fost persoane care au fost încântate că au găsit ceva cunoscut, ceea ce mă bucură mult. În plus, are și un potențial hollywoodian, e și un pretext ideal pentru ceea ce se întâmplă mai departe, pentru „drama” personajului Cristian. Și dacă-mi permiți, o să mă îndepărtez puțin de acest roman și să-ți vorbesc o întâmplare de acum câțiva ani, eram într-o delegație, într-un mic orășel de lângă Atlanta, la cină, într-un restaurant, cu un coleg român și cu unul italian. Cele două domnișoare angajate ale restaurantului au venit la noi la masă, s-au prezentat, ne-au întrebat de unde suntem și, când au aflat că venim din România, au fost foarte entuziasmate, ne-au spus că au auzit de Dracula și de Transilvania. Nu ne-am supărat, nici noi nu știam mare lucru despre Guatemala, de unde erau ele, dar mi-am zis că, dacă voi avea posibilitatea, voi încerca să scot poveștile și ființele mitologice care bântuie spațiul carpato-danubiano-pontic și să le fac cunoscute întâi printre conaționali și ulterior și celor din afară. Și, de ce nu, poate folosindu-ne de legendele noastre, cu un marketing potrivit, vom stimula și turismul și cinematografia, cum fac alte țări.

ROMANUL împletește această zonă a fantasticului, ținând de magie și pornind de la o legendă locală, cu una a realității cotidiene, desprinsă din viața de zi cu zi a omului modern (tânărul corporatist) confruntat cu înstrăinarea care își face loc între parteneri în familiile tinere, urbane, de azi. Cum a fost, pentru tine, să suprapui aceste două planuri? Cât de important este să scrii despre lumea de azi, care este cititorul ideal pe care l-ai avut în minte scriind romanul?

Ca să mă folosesc de un reper al generației noastre, e un fel de război al lumilor, două universuri care n-au nimic în comun. Însă m-am gândit că e mai ușor de atras atenția publicului pentru mitologia noastră dacă o transpun într-un context pe care cititorii din ziua de azi îl înțeleg: munca într-un birou, deplasările și consecințele pe care le pot avea asupra vieții personale, impactul tehnologiei asupra relațiilor, înstrăinarea și singurătatea în doi. Am observat că tinerii din ziua de azi, în special cei din marii poli industriali, trăiesc în bulele lor, nu mai înțeleg lumea exterioară. Asta se vede cu ușurință când apare o dezbatere în societate, se observă și la vot. În același timp, cei din mediul rural sau din micile orașe au o viziune distorsionată asupra multinaționalelor, asupra corporatiștilor văzuți ca niște roboței gri care fac doar ei știu ce în fața calculatorului și par să fi uitat limba română. Încerc să-i aduc la un numitor comun, iar în acest roman, personajul Cristian este un exponent al celor două universuri. La fel, titlul ar trebui de asemenea să fie reprezentativ în primul rând pentru lumea contemporană, dar să trimită și la cea atemporală a ruralului.

Cât despre importanța de a scrie despre lumea de azi, unul dintre lucrurile învățate la serviciu e că prima regulă a comunicării este să mă asigur că interlocutorul înțelege despre ceea ce se vorbește. Îmi amintesc o întâmplare de la birou de acum câțiva ani, un coleg glumeț i-a arătat unei colege cu vreo zece-doisprezece ani mai tânără o poză cu o casetă și un creion și a întrebat-o care este legătura dintre ele, iar ea n-a știut să răspundă. La fel cred că ar fi dacă i-ai arăta unui adolescent din ziua de azi o dischetă, nu îndrăznesc să mă duc cu mintea la lucruri mult mai vechi. Îmi doresc ca scrierile mele, dacă reușesc să îmbin magia, superstițiile și legendele vechi cu provocările contemporane, încercând să păstrez un limbaj simplu și natural, să atragă cititori de toate vârstele, atât iubitorii de fantastic și mitologie, cât și pe cei care preferă ceva mai realist.

CĂRȚI. Aceasta este a treia carte pe care o publici în trei ani, după Cealaltă regină (2018) și Nebunul alb (2019). Care sunt principalele satisfacții și principalele provocări pe care ți le-au adus cărțile tale până acum?

Sunt foarte norocos pentru că am avut ocazia să cunosc oameni extraordinari, pe care nu știu dacă aș fi avut ocazia să-i întâlnesc altfel. Cu unii am legat prietenii și ne vedem la bere, ce-i drept, mai rar în contextul actual. Am întâlnit scriitori cu experiență de la care am avut de învățat, care m-au motivat să studiez mai mult, să scriu mai mult și să-mi îmbunătățesc scriitura. Mă bucur atunci când descopăr pe rețelele de socializare poze cu cărțile mele și opinii ale cititorilor, iar asta mă ambiționează să continui și să mă perfecționez în continuare, să caut idei și povești noi.

COTIDIAN. Cum arată cotidianul tău, ce altceva faci dincolo de literatură și cum îți împarți timpul pentru a putea scrie?

Anul ăsta e ciudat rău. M-am mutat acum patru ani și jumătate în București, din Craiova. Atunci mă bucuram că merg cu metroul și pot să citesc până la birou. Chiar și îngrămădit ca într-o cutie de sardine, aveam mereu o carte cu mine și reușeam să fac abstracție de tot ce era în jurul meu. În weekenduri, ieșeam cu câțiva prieteni să scriem la Seneca Anticaffe sau la terasa Lente Arcului, reușeam să încropim una-două pagini de text, iar restul timpului îl petreceam vorbind despre cărți sau criticându-ne textele printre câteva sticle de bere. O dată la două săptămâni, ne întâlneam cu scriitori consacrați la atelierele Creative Sundays organizate de Revista de povestiri, tot la Lente Arcului, iar serile se prelungeau, evident, tot cu bere și socializare. Eh, vremurile bune… Acum, încă din martie, lucrez de acasă. Timpul a luat-o și el razna, nu mai am aceleași ore de trezire, nu mai am pauzele de masă și orele regulate de citit în metrou. Mi se pare mai obositor. Am perioade în care citesc mult, urmate de perioade în care abia reușesc să trec de două pagini. Încerc să scriu constant, iar participarea la atelierele Creative Sundays, chiar dacă online, mă ține în priză, mă obligă să respect niște termene și astfel reușesc să scriu o povestire la fiecare două săptămâni. În plus, e o comunitate foarte frumoasă, de abia aștept să-i reîntâlnesc în vremuri mai bune.

Ca să fiu sincer, nu am foarte mult timp pentru scris, după nouă-zece ore de muncă, de cele mai multe ori sunt prea obosit ca să leg două idei coerente. Recunosc, uneori în timpul ședințelor de serviciu îmi așez ideile, îmi fac planul unei povestiri, în weekend procrastinez cât pot de mult, duminică după amiază intru în panică, devin insuportabil, apoi stau până noaptea târziu, termin povestirea de regulă cu vreo 10 minute înainte de expirarea termenului, iar luni prima jumătate de zi îmi promit că e ultima dată când fac așa ceva, că o să fiu mai ordonat. Paradoxal, atunci când lucrez la romane, sunt total opusul, îmi aloc zilnic una-două ore și, indiferent cât de obosit aș fi, respect programul, tratez asta ca pe un proiect de serviciu. Să știi că mă ajută abordarea aceasta corporatistă.

GENERAȚII. Ești născut în 1982, la Motru. Cum vezi generația ta în literatura autohtonă?

Nu am studii de specialitate și nu cred că pot avea o părere clară despre acest subiect, dar sunt câțiva autori de vârstă apropiată care-mi plac mult și pe care-i citesc. Unii dintre ei au reușit să iasă și pe piața externă și îi admir pentru asta. Câteodată mi-e ciudă că nu am cultivat mai devreme această pasiune, că am niște sincope și mă străduiesc să recuperez din mers. Pot să-ți spun și sunt mândru de asta, că din Motru avem câțiva scriitori și poeți buni, publicați la edituri de top. Sunt convins că peste zece ani voi avea un răspuns mult mai competent la această întrebare.

LUMEA LITERARĂ. Ce îți place și ce nu la lumea literară din România? Ce ar fi de făcut pentru a sta mai bine pe plan literar?

E fix ca lumea reală, aș putea spune, are o parte frumoasă, dar are și reversul medaliei. Nu vreau să intru în detalii despre partea neplăcută, dar mi se pare că ni se potrivește perfect bancul cu dracii, cazanele și românii. Poate că asemenea discuții ar trebui să aibă loc într-o cârciumă, să poți da vina pe alcool și să nu-ți amintești nimic a doua zi. Ce-mi place? Îmi place să cunosc oameni noi, să interacționez cu ei, să cunosc scriitori cu experiență, să învăț din feedbackul pe care-l oferă, unii sunt niște mentori extraordinari. Mă bucur când scriitorii români sunt publicați în afară, fie în volum propriu, fie în antologii sau reviste online sau tipărite.

Despre piața de carte din România, s-a tot vorbit, știm cât de mică este, știm că 2019 a fost (cel puțin declarativ, că doar hârtia suportă orice) Anul Cărții în România, dar nu s-a întâmplat mare lucru. Ce-ar fi de făcut pentru a sta mai bine? Ușor de zis, nu știu dacă la fel de făcut, iar cele ce urmează sunt doar părerile mele, un pic subiective. Cumva, ar trebui crescut procentul consumatorilor de carte, poate prin stimularea cititului în școli și prin motivarea în primul rând a profesorilor, prin înnoirea fondului bibliotecilor, prin coborârea unor autori români din sferele lor înalte în realitatea înconjurătoare. Am vorbit ca un politician, știu.

Cât despre literatura noastră, aș spune că ne aflăm într-un cerc vicios: cititorii s-au fript cu cărți mult-lăudate care au văzut lumina tiparului prea devreme (sau care n-ar fi trebuit publicate niciodată) și nu mai au răbdare să încerce și alți autori, sunt și mulți cititori cu idei preconcepute că toți românii scriu prost. Din păcate, există și autori care nu înțeleg că n-au scris opera perfectă și nu știu să reacționeze la critici și stârnesc tot felul de furtuni în bulele lor de pe rețelele sociale. Iar despre edituri, cu toții ne-am dori să investească mai mult în promovarea autorilor români, dar nu putem să le spunem noi cum să-și conducă afacerea. Ceea ce am spus aici, repet, este părerea mea umilă și subiectivă formată în câțiva ani de când am intrat în această lume literară, nu știu dacă autorii consacrați sunt de acord.

Ceea ce e de remarcat e faptul că în ultimii ani au apărut mai multe cursuri de scriere creativă, mai multe reviste literare unde doritorii pot să atragă atenția publicului, tot mai multe edituri sunt dispuse să dea o șansă debutanților, se organizează întâlniri între elevi, studenți, profesori și autori. Îndrăznesc să sper că se vor îmbunătăți lucrurile. Avem scriitori buni, care dacă ar avea șansa unei promovări intense ar putea fi comparabili cu cei din străinătate.

Ultimul an a fost unul neobișnuit pentru noi toți, cum a fost pentru tine?

La fel ca pentru toată lumea, mi-a dat toate planurile peste cap. Îmi lipsesc călătoriile, ieșirile la cinema și la teatru, însă compensez citind, vizionând documentare, seriale și filme, scriind proză scurtă, petrecând timpul cu cei dragi. Mi-aș dori ca o parte din semenii noștri să fie mai responsabili în aceste vremuri atipice, să putem reveni mai repede la normal, deși bănuiesc că nici normalitatea nu o să mai fie ce-a fost. Totuși, trăgând linie, anul ăsta n-a fost deloc rău. Este important să nu uităm că există și o parte bună în orice situație. Dacă n-o vedem din prima, trebuie să căutăm mai adânc. Uite, exemplu de gândire pozitivă.

„Mi-am zis că, dacă voi avea posibilitatea, voi încerca să scot poveștile și ființele mitologice care bântuie spațiul carpato-danubiano-pontic și să le fac cunoscute întâi printre conaționali și ulterior și celor din afară. Și, de ce nu, poate folosindu-ne de legendele noastre, cu un marketing potrivit, vom stimula și turismul și cinematografia, cum fac alte țări.”
Allex Trușcă, scriitor