Cristi Scutariu este un personaj aparte în presa sportivă din România, unul pe care nu ai cum să-l ignori sau să-ţi fie indiferent. Nu se fereşte de cuvinte, fapt ce l-a scos în evidenţă în peisajul media, dar nici de pericole, care chiar îl atrag. De la drumuri cu motocicleta în Siberia, pe o autostradă numită sugestiv „Drumul Oaselor”, până la meciuri în cartierele rău famate din Buenos Aires, pare că destinul i-a fost marcat de afişe, oricât de ciudat ar suna. Vă puteţi lămuri citindu-i povestea în cele ce urmează.

Cum ai intrat în presă şi ce te-a atras spre presa sportivă?

Eram spre finalul şcolii generale şi profesorul de educaţie civică, Dogaru, de la şcoala 102 din Berceni, mă tot scotea în evidenţă pentru că zicea el că ştiu să scriu. Nu ştiu dacă atunci chiar ştiam să scriu foarte bine, dar mi-a rămas chestia asta în cap. Ştii cum e, când cineva îţi repetă ceva de destule ori, începi să o crezi. A urmat capacitatea, am intrat la Liceul C. A. Rosetti, că acolo m-au repartizat după medie, la clasă de chimie-biologie, deci nicio treabă cu filologia, dar eu am continuat să scriu chestii minore şi în timpul liceului am şi hotărât să dau la Jurnalism. Ceea ce a fost o tâmpenie colosală, pentru că am constatat că nimic din ce am făcut în ăia trei ani nu se aplică în ceea ce înseamnă practicarea meseriei. De fapt nici n-am terminat-o, în sensul că nu mi-am dat licenţa. În fine, prin anul doi am chiulit o dată singur de la un curs şi, când am ajuns la lift, pe uşă era proapăt lipit un afiş de la Gazeta Sporturilor, căutau studenţi pentru practică. Era un numă r de telefon pe afiş, că pe vremea aia mai moale cu mailurile, era 2006. Am rupt anunţurile, erau trei, ca să nu am contracandidaţi, şi m-am dus. Cred că totuşi lipiseră prin mai multe locuri, că tot au fost mai mulţi oameni, a fost un soi de preselecţie. Cătălin Ţepelin s-a ocupat de noi şi ne-a păstrat pe doi. Au urmat doi ani, 2006 şi 2007, în care făceam naveta Berceni-Băneasa, neplătit, ocupându-ne de Liga a 3-a, când prindeam ceva de Liga a 2-a era Champions League pentru noi. Dar îmi plăcea foarte mult, aşa că am rezistat, îmi ajungea dacă aveam bani de cola şi sendviş.  În 2007 m-au angajat, primul salariu a fost 1400 de lei, ceea ce era foarte puţin chiar şi pentru vremea aia, dar aveam legitimaţie de presă. Sincer să fiu, era şi singura variantă pentru mine, pentru că altceva nici nu ştiam şi nici nu voiam să fac. A contat foarte mult şi că era pe sport, că dacă era de la Adevărul, Ziua, sau ce ziare mai erau pe vremea aia, nu m-aş fi dus.

Ai avut, după plecarea de la Gazetă, o ascensiune spectaculoasă în presa sportivă – cum o explici şi cât crezi că a contat schimbarea locului de muncă?

E, spectaculoasă în sensul că sunt vizibil. Cred că am speculat faptul că în presă, în general, nimeni nu vrea să-şi asume nimic. Ştim toţi problemele din presa sportivă: relaţii găunoase, prietenii neproductive sau productive , dar nu în sensul în care ar trebui etc.  În contextul ăsta, eu neavând niciodată prietenii peste o anumită limită cu oamenii din fotbal, nu am lăsat relaţiile să-mi afecteze munca şi am avut şi un pic mai dur. N-am menajat fotbalişti, antrenori, conducători, din dorinţa de a-mi păstra relaţiile, am semnalat chiar şi derapajele presei, iar lumea se vede treaba că a apreciat treaba asta.

Din experienţa ta, există locuri unde îţi poţi desfăşura activitatea de jurnalist într-o mai mare libertate decât în altele?

N-aş şti ce să zic, eu sunt la ProSport de 7 ani, timp în care am scris despre ce şi cine am vrut, atâta timp cât nu ieşeam din rigorile jurnalismului şi subiectul era considerat de interes. Când ne-am asumat chestii împreună, ca redacţie, ne-am ţinut de ele până în prezent, cum ar fi mişcarea comună cu Gazeta, de interzicere a Anei Maria Prodan din 2013. A fost atunci un angajament luat de ambele publicaţii, pe prima pagină, în faţa cititorilor, în care nu ne-am ferit de cuvinte. Între timp Gazeta a revenit asupra deciziei, nu ştiu care au fost motivele. La ProSport s-a respectat acest angajament. Apoi speţa FCSB – Steaua, care sigur, comparativ cu problemele ţării ăsteia, pare superficială, dar noi am luat-o în serios, pentru că asta ne e treaba. Mie acum mi-e foarte greu să explic logic evidenţa şi normalitatea şi m-am cam şi plictisit, pentru că am fost nevoit să o fac de prea multe ori. Revenind la întrebare, pentru mine ProSport a însemnat un mediu curat, fără influenţe şi presiuni din afară. Nu ştiu cum e în alte părţi, ar însemna să speculez şi să vorbesc prostii.

Eşti un împătimit al motociclismului. Când a aprut pasiunea asta în viaţa ta?

Aveam o prietenă, prin 2009, care avea motocicletă şi permis, dar nici în condiţiile astea nu mă prinsese microbul. Adică îmi plăcea, dar nu cât să vreau să mă apuc. Apoi ţin minte că mă întorceam de undeva cu mama, nu mai ştiu de unde, dar eram pe Mihai Bravu în tramvaiul 34, coboram spre Berceni, şi iar am văzut un anunţ, de data asta pentru cursuri de categoria de permis A (pentru motociclete). I-am zis mamei că eu cobor şi mă duc să mă înscriu şi aşa am făcut. Dar fără un plan anume, nu am povestea aia cu “visam de când eram mic”. Prima motocicletă a fost una de oraş, naked, fără carene, iar după vreo trei ani şi vreo 30.000 de kilometri parcurşi, mi-am dat seama că nu cred că făcusem nici 10% în oraş, deci eu foloseam o motocicletă de oraş în mod total nepotrivit. La o lună sau două de când mi-am luat permisul am plecat cu cortul în Grecia.

Ai făcut mai multe călătorii mari dintre care cea mai cunoscută şi cea mai lungă până în Siberia. Cum ai ales Siberia ca destinaţie? Eşti rusofil?

Mă întreabă multă lume chestia asta, mai ales că am fost de două ori în Rusia. Nu sunt, eu de fapt nu sunt anti popoare, cred că asta e chestia. Am fost de două ori şi în America (SUA), tot cu motocicleta, dar nu sunt trumpist sau ceva. Să-ţi zic cum am început să mă dau cu adventure touring. În 2015 m-a invitat Ionuţ Bâtu, directorul BMW Motorrad România, la o tură prin Maroc, doar că motocicleta mea de atunci nu era potrivită pentru condiţiile de acolo, aşa că mi-a pus el una la dispoziţie. Aşa am descoperit că până atunci eu mă chinuisem făcând ture lungi cu motociclete de stradă şi mi-a plăcut peste măsură ieşirea de pe asfalt, mai ales în locuri de genul ăsta. Marocul, de exemplu, este foarte turistic, aşa că mergând doar pe asfalt practic mergi în locurile în care merge toată lumea şi pierzi foarte mult. Problema cu Ionuţ e că orice idee ai avea, niciodată nu-ţi zice “termină, mă, că nu se poate”, ci îţi dă apă la moară. Când ne-am întors din Maroc i-am zis că vreau să merg în Siberia, la Magadan, pe aşa numitul Drum al Oaselor. Ideea a fost inspirată jumătate din celebra serie (în lumea motocicliştilor) Long Way Round, cu Ewan McGregor şi Charlie Boorman, care au plecat din Londra, spre Asia, până la New York, iar cealaltă jumătate din experienţa fotografului şi motociclistului român Mihai Barbu, care a fost singur cu motocicleta până în Mongolia, trecând şi prin Rusia. Din ambele mie mi-a rămas în bibilică mica aia porţiune de Rusia. Plus povestea Drmului Oaselor, o porţiune de autostradă de 2000 de kilometri din Estul îndepărtat al Siberiei, care a fost construit (sau început) folosind prizonierii din Gulagul stalinist, milioane dintre ei murind acolo. E, acolo fiind foarte frig şi pământul mereu îngheţat, nu puteau fi îngropaţi, aşa că foloseau cadavrele la fundaţia şoselei. Deci era şi provocare moto, şi provocare de anduranţă, şi partea istorică dură, m-a atras combinaţia, i-am zis lui Ionuţ, el m-a încurajat şi m-am apucat de planificat. Gândindu-mă acum, am plecat în capătul celălalt al lumii cu o planificare nu foarte bine făcută, cu o motociletă cu foarte multă tehnologie pe ea, eu nepricepându-mă prea bine nici să strâng lanţul, care se mai lasă din când în când. Ştiam să umflu şi să dezumflu roţile şi să ung lanţul cu spray, cam atât.

De ce faci astfel de lucruri, de călătorii extreme, ca să le zic aşa?

Dacă ar fi să răspund scurt, ar fi pentru că vreau să văd cât mai multe locuri. Ca să dezvolt, da, Europa e superbă, dar pot să o fac la 50 de ani fără probleme, la fel şi America de Sud. Drumul Oaselor e mai greu de făcut la 50 de ani, chiar dacă nu imposibil. Anul trecut am fost în Mongolia, ţi-am zis că şi asta mă atrăgea, aşa că am prioritizat-o tot pe considerentul ăsta, să profit că sunt tânăr şi încă mai pot. Am 32 de ani acum, cred că mai am cel puţin 10 ani buni în faţă.

Trecând un pic de partea de motociclism, pare că te atrag mult locurile cu grad ridicat de pericol, pentru că de curând ai fost în Argentina, şi nu în cele mai turistice părţi ale ei.

În Argentina am fost exclusiv pentru fotbal. De fapt, nu atât fotbalul argentinian în sine mă atrage, cât atmosfera. Am fost la două meciuri, unu la River Plate şi unul la San Lorenzo. Sigur că m-am uitat la meciuri, dar nefiind captivat de meci. Fotbalul slab, fotbal romantic, fără organizare, rigori tactice etc. Pe mine m-a atras mai mult modul de manifestare al spectatorilor şi, din punctul ăsta de vedere, cred că am ales şi foarte bine meciurile, pentru că sunt un soi de extreme. Mi-am dat seama că la nivel de pasiune şi implicare nu cred că există loc pe lume care să depăşească Argentina. Sigur, la nivel vizual nu sunt la fel de spectaculoşi cum sunt sârbii sau polonezii, nu sunt atâtea torţe, petarde etc, dar să vezi un stadion de 60.000 de locuri, cum e Monumentalul  (stadionul lui River Plate), plin ochi cu oameni îmbrăcaţi în tricoul echipei şi toată lumea activă, de la copii până la bătrâni, şi erau şi părinţi cu copii sugari, e ceva nemaipomenit. În ţările pe care le-am menţionat se întâmplă lucrurile spectaculoase în general în peluză. Aici toată lumea e activă şi participă din tot sufletul, cu bucuria aia pe care o aveam noi doar când eram copii, când nu conta cât de bun sau prost erai, te implicai total. Pe cei de la San Lorenzo îi apreciez şi mai mult, pentru că joacă pe un stadion construit la marginea unui cartier periculos peste orice ne putem imagina în România. Dacă dai o căutare pe google “cum ajung la meciurile lui San Lorenzo” o să îţi apară recomandări de la localnici “nu vă duceţi decât dacă se joacă pe zi, pentru că altfel riscaţi să muriţi”. La ieşirea de la meci sunt trupe de poliţie înarmate cu mitraliere şi nişte mini taburi care blochează toate străduţele laterale, iar oamenii ies în grupuri de cateva zeci şi o iau în pas alergător 1200 de metri până la o staţie de autobuz luminată şi păzită de poliţie, de unde pleacă spre celelalte părţi ale oraşului. Asta fiind, evident, regiunea din Buenos Aires cu cea mai mare rată a criminalităţii. E, eu n-am luat atât de în serios pe cât trebuia aceste avertismente şi am crezut că sunt eu deştept şi am ieşit cu câteva minute înainte de sfârşitul meciului, că am zis să evit mulţimea şi să apuc să chem un Uber sau un taxi. Bineînţeles că toţi refuzau comanda. Iar după cordonul de poliţişti sunt băieţii care se uită la tine ca leii înfometaţi când mergi în safari în Africa, se bagă pe sub maşini ca să ajungă la mulţime, sunt efectiv animale de pradă.

Te-ai schimbat de când călătoreşti atât de mult şi mai ales în felul în care o faci?

Cred că da, în sensul în care am descoperit că lumea nu e atât de rea pe cât o crezi, pentru că aşa îţi e prezentată. Dacă facem un sondaj pe stradă, marea majoritate a oamenilor au o părere proastă despre Rusia, că e nenorocire, că te omoară , că sunt arme pe stradă, că conduc aiurea. Nici o legătură cu realitatea pe care am văzut-o eu. Oameni foarte civilizaţi, iar în locurile alea îndepărtate din Siberia am întâlnit cei mai mişto oameni. Dacă Putin are o imagine proastă, am face bine să îi aplicăm lui ştampila, nu întregii populaţii, pentru că de cele mai multe ori nu e cazul. Oamenii sunt în esenţă buni şi cred că bunătatea omului e accentuată cu cât posibilităţile materiale sunt mai reduse. Mai degrabă te ajută şi te susţine ăla din Siberia îndepărtată decât ăia de pe coasta americană a Pacificului, dintre Los Angeles şi San Francisco.

Comparând cu românii, care au eticheta de oameni primitori şi săritori, cum e?

Dacă ne comparăm cu ce e în vestul Europei, cred că suntem ok, suntem mişto. Bine, perspectiva mea e puţin relevantă, pentru că nu am avut aici niciodată nevoile unui turist. Nu am fost pierdut, dezorientat, speriat. Aici, ca român, oriunde în ţară te descurci, cunoşti pe cineva care cunoaşte pe cineva şi rezolvi orice. Surprinzător, mi se pare că faţă de est nu suntem ok, faţă de Republica Moldova, Ucraina, Rusia. Cred că depinde şi de nevoile fiecăruia. Eu nu sunt un om foarte sociabil, dar mai simt câteodată nevoia de interacţiune umană. E, pentru mine România e perfectă, îmi poate satisface ambele nevoi. Românii nu sunt expansivi, băgăcioşi, dar ştiu că dacă vreau să ies din pensiune şi să merg la o terasă, pot foarte uşor să socializez cu cineva. Din experienţele mele, lucrul ăsta e mai puţin valabil în Europa de vest. Cred că d-aia nici nu mă văd locuind în altă parte pe termen lung, pentru că România, pentru mine, e combinaţia perfectă, îmi oferă oricând ce am nevoie.

Ai scris şi o carte despre aventura ta în Siberia. Spune-mi câte ceva despre ea.

Da, Est spre Siberia se numeşte, i-am dat titlul înainte să plec. NU ca să o fac pe modestul, că nu-mi stă în fire, dar încerc să evit formularea “am scris o carte”, că nu sunt scriitor. Am scris un jurnal de călătorie, mi se pare că sună mai potrivit. Pentru mine carte înseamnă o operă de o valoare literară recunoascută pe plan larg. Principalul meu scop a fost ca poate acest jurnal să-i îndemne şi pe alţii să facă ceva de genul ăsta, la fel cum pe mine m-a inspirat lectura cărţii lui Mihai Barbu, despre care spuneam mai devreme. Dacă din câteva mii sau câţi or fi, unul este îndemnat să iasă din rutina vara Grecia, iarna Alpi, city break la Roma, city break la Barcelona şi două zile să fumăm ceva în Amsterdam, eu sunt fericit. Nu că ar fi ceva rău în cele enumerate, că şi mie îmi plac, dar nu strică să vezi şi dincolo de ele.