Costin Ștucan e jurnalist sportiv de peste 20 de ani. A trecut pe la Sportul Românesc și ProSport iar în prezent lucrează la Gazeta Sporturilor. Nu este străin nici de televiziune, moderând diferite emisiuni la GSP TV, Sport.ro sau Realitatea. A participat de asemenea la investigații de amploare din lumea sportului și a fost cooptat de o rețea internațională de investigație – European Investigative Collaborations.

Am vorbit cu el despre începutul carierei de jurnalist, cât știe lumea de fapt despre ce se întâmplă în culisele sportului românesc, presa din România și altele.

Povestește-ne un pic despre începutul tău în presă. De ce ai vrut să devii jurnalist?

Motivul este destul de simplu. Am intrat în presă pentru că îmi plăcea fotbalul foarte mult. Eu citeam pe vremea aia Sportul Românesc, tatăl meu era abonat. De multe ori eram cu ziarul pe bancă în liceu. Eram dinamovist de mic și frustrat că Steaua avea mari performanțe în anii 80 și Dinamo abia își construia o echipă care s-a destrămat chiar înainte să se creeze – este vorba de echipa lui Mircea Lucescu din 1990.

Revenind totuși, am ajuns la 18 ani în redacția Sportului Românesc. Găsisem un anunț în care ei căutau un colaborator pentru Divizia B și Divizia C. Mie nu prea îmi plăcea fotbalul românesc mic, de diviziile inferioare. Eu eram cu Anglia, țineam cu Liverpool. Dar m-am dus totuși să văd ce e pe acolo. Când am ajuns, la Palatul Universul la etajul patru, unde avea sediul ziarul pe atunci, erau acolo cred că vreo 200 de oameni. O aglomerație teribilă. Instantaneu, mi-am spus: „Eu nu am ce căuta aici, oamenii ăștia mănâncă fotbal pe pâine!”. Îi auzeam cum vorbeau între ei, de meciuri din 70, eu nici nu eram născut atunci.

Evident, am vrut să plec. Nu eram neapărat un tip cu o ambiție teribilă, nu eram genul care dacă își propunea ceva, mergea până la capăt. Dar după ce am ajuns la lift, m-am gândit: „Băi, dar unde mă duc eu? Dacă tot am venit până aici, hai să stau să vedem ce se întâmplă”.

Și am rămas și am participat la un interviu, era faza de preselecție. Am fost selectat și peste o săptămână m-au trimis, ca probă, la un meci din Divizia C, prin București. Trebuia doar să dau rezultatul și marcatorii, prin telefon. Aveam niște emoții teribile. Iar după meci, nu am reușit să găsesc un telefon public – totul avea loc pe undeva departe, cam prin capătul Pantelimonului. Am alergat ca un disperat și am luat metroul spre Unirii, de unde am sunat și am dat rapid rezultatul și marcatorii.

A doua zi, o să îmi amintesc mereu, am luat ziarul foarte entuziasmat. Pentru că pe vremea aia în ziar apăreau rezultatele din Divizia C și la final scria „Mulțumim colaboratorilor x,y,z” . Și am fost așa mândru când am văzut că eram și eu printre printre ei, chiar dacă doar cu „Ș. Constantin”. Rudele nici nu știau că sunt eu, dar era îndeajuns că știam eu. A fost un moment tare fericit.

Și ce a urmat? Cum a fost evoluția ta ca jurnalist?

Până la urmă, din cei 200 prezenți la selecție, am rămas vreo 10 persoane care se ocupau de diviziile inferioare din fotbalul românesc. Nu era ceva care îmi plăcea. Eu eram cu Anglia, cu Premier League. Numai că Mihai Ciucă, șeful secției de fotbal internațional, cobora mereu – ei aveau birourile în podul clădirii. Redacția Sportul Românesc avea sediul la etajul patru al clădirii, dar departamentele foto, extrafotbal și fotbal internațional ocupau câteva camere din pod.  Și Mihai Ciucă, șeful secției de fotbal internațional, cobora mereu și stăteam la discuții cu el. Îl întrebam întotdeauna de Liverpool. Ca idee, secția de fotbal internațional număra vreo șapte oameni. Astăzi avem redacții întregi formate din șapte persoane. Și cum Mihai m-a văzut așa interesat, mi-a zis să vin la ei și să fac o încercare iar după câteva luni am fost angajat permanent pe fotbal internațional. În 1997 ne-am dat toți demisia – bine, eu mai mult urmând turma – și am ajuns la Prosport tot la fotbal internațional. În 1999, Alin Buzărin a trecut la funcția de editorialist și am avut oportunitatea de a trece și eu ca reporter special, practic cea mai prestigioasă funcție din ziar.

Cum a fost tranziția de la a acoperi subiectul tău preferat la ceva complet nou?

A fost dificil. Inițial nici nu am vrut. Țin minte și acum. Eram foarte speriat pentru că îmi dădeam seama că fotbalul intern cere surse. Eu am crescut și încă sunt un tip foarte timid. Îmi era groază să sun oameni și să îi deranjez. Și mă gândeam „unde mă duc eu? Ce fac eu?”. Și o să țin minte toată viața vorbele pe care mi le-a spus Ioanițoaia când am refuzat inițial oferta lui: „Bă, eu îți dau ție cheile de la Mercedes și tu vrei să rămâi cu Dacia?”. Și atunci am zis bine, hai să încerc.

Contează să ai și noroc în viață. Eu consider că am avut noroc. Trebuie să prinzi o conjunctură. Eu nu cred că am fost cel mai muncitor dar nici cel mai leneș, însă am avut noroc. Și să fii pasionat, asta le spun tuturor tinerilor: dacă simți că nu poți sau nu îți place, nu o face. Oricât te-ai strădui, dacă nu ai pasiune, rutina te va omorî. Pasiunea te trezește în fiecare dimineață. Chiar dacă e devreme, chiar dacă plouă, te gândești: „Ok, dar îmi place. Fac ceva frumos, mă întâlnesc cu oameni, aflu lucruri noi”. Ca ziarist trebuie să fii mereu curios.

Fiind un jurnalist sportiv cu o experiență de peste 20 de ani în spate, cu siguranță ai aflat multe. Cât știe de fapt publicul despre ceea ce se întâmplă în culise?

Ideea este că toți jurnaliștii pe care îi știu au avut la un moment dat o pasiune pentru o echipă. Dar sunt foarte puțini care încă mai au aceeași pasiune vie, pentru că pasiunea asta se evaporă când intri în presă. Pentru că atunci afi multe lucruri pe care publicul nu le cunoaște.

Am vorbit cu foarte mulți oameni din sport și pe toți îi întreb: „Cam cât la sută știe publicul despre ce se întâmplă în culise?”. Și toți îmi răspund cam 5-10%. Cam asta este media. Și atunci întrebarea mea este: ok, ce se întâmplă de restul de 90%? Tu ca ziarist afli lucruri pe care nu le poți dovedi. Nu ai cum. Asta este treaba autorităților, lucrurile de genul acesta se dovedesc interceptând telefoane, filaje – lucruri pe care jurnaliștii nu le pot face. Dar procurorii nu sunt interesați de chestia asta în România.

Ai simțit vreodată că ai fost cenzurat?

 Pot să îți povestesc. În 2013, după meciul Steaua – Chelsea din Europa League am dat niște imagini video la Sport.ro. Ce se întâmplase? Un cameraman genial de la PRO TV a filmat niște imagini senzaționale: Gigi Becali nu avea semnal la telefon. Așa că i-a transmis lui Argăseală ce schimbare trebuia făcută. Argăseala se ridică, iese din lojă, dispare. Cameramanul se prinde ce se întâmplă și anticipează excelent că Argăseală va apărea cât de curând lângă banca Stelei, jos. Ceea ce s-a și întâmplat. Acolo, Argăseală îl cheamă pe Mache și îi transmite schimbarea. Mache îi zice lui Mihai Stoica și Mihai Stoica îi spune antrenorului Laurențiu Reghecampf. Patronul echipei – și nu antrenorul – dictează, iată, schimbările la Steaua. Totul filmat. Spectaculos.

A doua zi în emisiune am difuzat imaginile la Sport.ro. În acea după-amiază, președintele Stelei Mihai Stoica a postat pe Facebook următorul mesaj: „Ștucane, virginule mic, o să ne lipsești”. Și am fost foarte intrigat. Nu știam ce se întâmplă. De unde să lipsesc și de ce? Pe mine nu mă informase nimeni despre nimic.

Apoi am vorbit cu cei de la PRO, care m-au anunțat că sunt suspendat o lună, pentru că am difuzat imaginile respective de prea multe ori. Din o lună s-a transformat în definitiv. Eu doar îmi pun întrebarea: de unde știa Mihai Stoica?

Au mai fost cazuri de presiune și la GSP TV. Acolo aveam o emisiune – cea mai importantă de pe post – cu Decebal Rădulescu, invitat permanent. După ce noi criticam diverși conducători din fotbalul românesc, ne chema săptămânal directorul postului în birou și ne spunea că Mitică Dragomir – președintele Ligii de fotbal pe atunci – amenința că va pune meciurile sâmbăta la ora 12, ceea ce ar fi însemnat un eșec comercial pentru post. Noi nu ne-am oprit nicio secundă din ceea ce spuneam, nu am schimbat nimic. Dar la un moment dat, fix după ce l-am interzis pe Gigi Becali pe post, contractul lui Decebal Rădulescu a fost desfăcut subit.

Motivul a fost unul ridicol: cum că am fi făcut noi gălăgie în holul de protocol de la Antena și deranjam invitații. Era o invenție în totalitate. El avea contract pe drepturi de autor așa că au desfăcut contractul ușor, la mine era mai greu că aveam contract de muncă. Dar a doua zi mi-am dat demisia în semn de protest.

Au mai fost situații: tot la Sport.ro, în momentul în care Gigi Becali a trimis o ploaie de injurii către mine, mi se spunea în cască să rămân calm și să nu spun nimic. Mesajul era subtil dar clar: nu-i închide, lasă-l să vorbească. Iar tot la Sport.ro, imediat după cazul Valiza, în care a fost implicat tot Gigi Becali, am intrat live pe breaking news. Era vorba de cel mai grav caz de corupție din fotbalul românesc de după revoluție și mie mi s-a cerut să ies de pe post după 30 de minute pentru că trebuia difuzată reluarea meciului din 1986, finala Cupei Campionilor, Steaua – Barcelona.  Am refuzat inițial și după cele 30 de minute mi s-a cerut din nou să ies, în 10 minute de data asta. Am refuzat iar. Au trecut 10 minute și din nou din cască mi s-a transmis același lucru numai că de data asta am fost anunțat că se va tăia emisia.

Care este realizarea de care ești cel mai mândru?

Este o întrebare grea, pentru că te atașezi de toate articolele pe care le scrii. Dar sunt în mod special mândru de toate investigațiile pe care le-am făcut. Că am fost implicat în Dosarul Loteria, că am scris în detaliu despre mafia pariurilor – care există, apropo, este cât se poate de reală – în sport. Sunt mândru că am fost cooptat de o rețea internațională de investigații – European Investigative Collaborations – și am avut șansa să văd cum se face presa, de exemplu, la Der Spiegel. Este ceva magistral ce se întâmplă acolo. Te schimbă o astfel de experiență. Oamenii au 50 de persoane care sunt doar fact-checkeri. E alt nivel.

Dar să știi că jurnalismul din România nu e unul slab. Uită-te, de exemplu, la Cătălin Tolontan. El face o treabă, din punctul meu de vedere, fabuloasă. Chiar dacă nu e apreciată de toți, el face o treabă incredibilă, pe care am văzut-o la puțini jurnaliști, chiar și din afară.

Cătălin Tolontan este fără îndoială un jurnalist de calitate, dar cum împaci asta cu articolele clickbait care apăreau în GSP pe vremea când el era redactor-șef?

 E complicat. Gândește-te că trăim într-o lume marcată de o goană teribilă. Iar goana teribilă este îndreptată și către cifre. Nu doar către calitate. Un ziar pentru a supraviețui trebuie să aibă niște cifre, niște venituri, am trăit asta pe propria piele, am fost redactor-șef la ProSport. Este o presiune uriașă. Ok, poți să îți dai demisia, dar este oare decizia bună? Tolontan era util dacă își dădea demisia și se apuca de grădinărit sau dacă rămânea acolo și închega o echipă de investigație pe care altfel nu ar fi avut posibilitatea să o finanțeze? Cum e mai bine pentru societate? E un compromis, este adevărat, dar uneori nu ai de ales.

Sunt ziare serioase și în străinătate care fac compromisuri serioase pentru cifre. Pentru că acolo se duce societatea. Sigur că putem să ne întrebăm: cine este de vină? E o întrebare de tipul cine a fost primul: oul sau găină? E de vină publicul că cere sau presa că dă? Eu cred că este o chestiune bidirecțională, responsabilitatea este împărțită.

Ce ar avea de învățat presa din România de la presa internațională?

Îți spun ce am învățat eu. Am învățat că este esențial să îți verifici articolele la sânge. În România există încă tentația asta a jurnalistului de a nu-și verifica articolul. Ok, îl verifică din trei surse. Dar poate e mai bine din cinci. Pentru că în Româania e posibil ca acele trei surse să fie de fapt una singură.

Am învățat asta și când am fost dat în judecată de Laurențiu Reghecampf pentru defăimare pentru că am sugerat într-un articol că a participat la un blat. Am câștigat procesul, numai că am ajuns ca tot eu să plătesc pentru că judectăroul a estimat costurile de judecată, care au fost achitate de Reghecampf, în minus. Și atunci eu a trebuit să plătesc diferența. Nu este normal. Gândește-te dacă există un jurnalist freelancer de investigație și face 20 de investigații și e dat în judecată pentru toate. Să zicem că el câștigă toate procesele. Degeaba, tot ajunge să dea bani, chiar și în câștig. E o întrebare pe care jurnaliștii din România trebuie să și-o pună.

Ca jurnalist, e datoria ta să ridici semne de întrebare. Un jurnalist e dator să facă asta chiar dacă nu are dovada finală. Asta este datoria presei: să pună întrebări, să facă cititorul să își pună întrebări. Apoi va fi judecat jurnalistul, nu este asta o problemă. Dacă vei pune numai întrebări stupide și fără nicio bază, vei fi judecat și vei deveni irelevant. Important e să nu aperi interesele cuiva. Să nu iei bani, să nu iei șpagă, să nu lucrezi pentru nimeni în afară de public.

Există public pentru presa sportivă de calitate în România?

Da, există, cred că este loc de mai bine. La fel cum e loc și de mai bine pentru calitate în presă. Dar da, sunt oameni care citesc, oameni care apreciază ceva de calitate, dar niciodată nu o să poți compara o investigație cu traficul scos de o știre ușoară cu o prietenă de fotbalist care a făcut nu știu ce. Totuși, gândește-te cum este România: educația este la pământ iar lumea citește din ce în ce mai puțin. Oamenii sunt din ce în ce mai puțin interesați de.. orice, pentru că avem din ce în ce mai puțin timp pentru noi. Avem mai mult timp pentru Facebook și mai puțin pentru noi.

Cum vezi viitorul presei în România?

Îmi este foarte greu să îmi dau cu părerea. Aș bănui că jurnalismul de investigație va deveni, probabil, ceva periferic, din păcate. Mă uit în jur și mi se pare că sunt prea puține investigații față de câte ar putea fi.

Însă dacă tu ca jurnalist afli despre ceva și poți dovedi acest lucru și apoi scrii despre asta iar acest lucru marchează viața cuiva sau îl face pe om să vadă lucrurile altfel, vorbim deja de un mare câștig. Dacă faci un om să citească o carte, să vadă un film bun, iarăși, este un mare câștig. Pentru că ai influențat oamenii într-un mod benefic.

Ce sfaturi ai pentru un jurnalist aflat la început de carieră?

 Să nu accepte bani de la nimeni, niciodată și să nu fie prieten cu sursele lui. Poate să păstreze o relație decentă, să iasă la o cafea, dar să nu devină prieten. Eu nu am niciun prieten în lumea sportului.