Relativ proaspăt absolvent al Facultăţii de Arhitectură şi antreprenor în domeniul marketingului digital, Vlad este unul dintre primii practicanţi din România al nui sport foarte spectaculos, care atrage din ce în ce mai mulţi tineri: kiteboarding.
Cine este Vlad Postelnicu, cum te-ai descrie?
Sunt Vlad, am 26 de ani, am terminat de curând facultatea de arhitectură și între timp am pus bazele, împreună cu prieteni, unui birou de Digital Marketing şi a experienţei KiteFest. În timpul liber, unele dintre pasiunile cărora le acord cel mai mult timp sunt kite-ul și wake-ul. Am pus prima dată mâna pe kite la 12 ani şi de atunci viața mea s-a schimbat cu totul. A devenit o identitate separată cea de kiter. Lumea în general mă cunoaşte ori ca şi profesionist în ceea ce fac, ori ca sportiv de performanţă.
Ce rezultate ai avut în lumea sportului?
Probabil aveam 15-16 ani când am câștigat primul concurs la noi la mare. Este vorba de un concurs de tip “race”, la care trebuia să ocolești puncte marcate prin balize și să termini primul un număr de ture. Deși eram puțini care știam să ne dăm, erau şi atunci câtiva care se dădeau (și încă se dau ) foarte bine. Mai apoi, am câstigat în România concursuri de toate tipurile: “big air”, “best trick”, “best photo” și chiar și “best crash” (în mod ironic ăsta a presupus cel mai puțin efort şi a fost singurul premiu la care mi-au dat cu adevărat lacrimile). În afară de cele din România, am câştigat un concurs de Highest Jump în Paros, Grecia, şi am luat locul 6 la etapa mondială PKRA 2009 din Paros, Grecia. Şi la wake am câştigat două concursuri, la Zumbaala Wake Park din București. De asemenea, am reuşit să adun 1.7 milioane de view-uri pe canalul meu de youtube, cu tutoriale despre kite, făcute împreună cu tatăl meu. Sportul m-a învățat multe lucruri. M-a învăţat să lupt pentru ce-mi doresc şi să nu mă dau bătut prea ușor. M-a ambiționat și mi-a dat încredere în mine.
Ce poţi să-mi spui despre cariera ta profesională?
Am o personalitate complexă, sau doar complicată? – nici nu știu. Lucrez mult și mă motivează să activez în domenii diverse. Mă stimulează şi mă ține în gardă. Ăsta-i unul dintre motivele care m-au determinat să încep sa lucrez în Digital Marketing încă din timpul facultății. Un alt motiv este şi faptul că probabil tot timpul m-a fascinat antreprenoriatul, deși mult timp nici măcar n-am fost conștient de acest lucru. De asemenea, domeniul îmi permite și chiar mă stimulează să devin creativ. Noi provocari apar constant, când încerci să rezolvi problemele clienţilor și să le construiești o imagine online remarcabilă.
În ceea ce priveşte KiteFest, este un proiect ambițios care, după părerea mea, are un potențial de creștere mare. Îl văd ajungând pe viitor un festival care să implice mii sau chiar zeci de mii de oameni, pasionați ai sportului și nu doar. Conceptul care stă la bază sună în felul următor: viața pe plajă este mai frumoasă. Împreună ne bucurăm de condiții grozave de kite, ne distrăm, socializăm, explorăm și petrecem. Cei care încă nu știu, au șansa să învețe kite într-un mediu controlat şi să se integreze în comunitate chiar dacă nu cunosc pe nimeni care practică. Iar cei care nu se dau (încă) cu kiteul nu se vor plictisi – deoarece gândim activități pentru toată lumea. În momentul de față, am dat deja drumul la înscrierile pentru KiteFest El Gouna, Egipt. Perioada pe care se va desfășura este de o săptămână, de pe 16 Octombrie pana pe 23.
Am observat că au apărut şi apar destul de mulţi practicanţi de kiteboarding în România – e şi o comunitate închegată sau fiecare e pe cont propriu şi cu gaşca lui?
Ca idee, eu m-am apucat la puţin timp de când a apărut sportul în România, mă dau din 2004, atunci am pus prima dată mâna pe kite. Deci de 15 ani am văzut cam tot ce s-a întâmplat şi cum s-a dezvoltat. La început era o comunitate foarte restrânsă, eram vreo 10 oameni. Desigur, ne ştiam toţi. Mai ales că mergeam toţi în acelaşi loc, la capătul statiunii Mamaia, unde la acel moment aveam în vecinătate doar nişte boscheţi. Între timp s-a construit masiv acolo şi au aparut și alte locuri. Din fericire, H2O a rămas şi un alt spot care-mi place este WeGo Kite Spot . Între timp comunitatea s-a dezvoltat foarte mult şi a devenit un trend classy, atât la noi cât şi în afară. Leonardo DiCaprio s-a apucat de kite, Richard Branson, preşedintele Virgin, și lista continuă. În România, în momentul de faţă, aş zice că suntem mai mult pe bisericuţe. Sunt oameni care îşi adună prieteni, cunoştinţe, şi se formează nişte grupuri. În general sunt instructori sau persoane care au plaje de kite. Noi chiar asta încercăm prin KiteFest, să aducem la un loc cât mai mulţi practicanţi, și să facem să fie uşor pentru nou veniti să se integreze. Mai sunt diferende între grupuri, e adevărat, dar eu am o atitudine pozitivă, lucru pe care îl transpun şi în business.
Având în vedere amploarea pe care au luat-o sporturile nautice în România, crezi că se simte nevoia unei federaţii sportive care să ajute la dezvoltarea lor în continuare?
Da, nu ar fi rău. În primul rând, aceste sporturi sunt foarte scumpe, ceea ce restricţionează destul de mult accesul. Un echipament complet pleacă de la 1500€ si poate depăși 5000 €. La asta se adaugă şi timpul şi costul deplasărilor plus momentele destul de numeroase fără vânt… În același timp, deplasările astea presupun ca domeniul de activitate să-ţi permită să lucrezi remote, ceea ce, iarăşi, nu e la îndemâna oricui. Uite, de exemplu în Brazilia se practică popularizarea kitingului. Anumiți producători de echipament ofereau unor tineri fără posibilităţi materiale echipament, iar ei progresau foarte repede, având acolo vânt câteva luni pe an.
Călătorind oricum foarte mult şi având şi având un business în marketing, care îţi oferă destulă mobilitate, te-ai gândit sau ai în plan să emigrezi?
Măi, mie îmi place foarte mult să călătoresc, chiar aş putea spune că este o pasiune a mea, şi nu aş putea spune că nu mi s-a ivit gândul, dar n-am simţit niciodată “vreau să mă mut acolo”. Deși am călătorit mult, nu am găsit un loc care să-mi ofere atâtea facilităţi câte îmi oferă România. Avem munţi cu zăpadă pentru snowboarding, avem mare şi lacuri pentru kite şi wakeboarding, oameni care petrec foarte frumos, care se dezvoltă, atât pe plan profesional, cât şi spiritual. Simt că plaiurile astea româneşti au ceva special ce n-am găsit până acum în altă parte. Cred că scopul nu ar trebui să fie să te muţi undeva, ceea ce presupune să pleci de lângă familie şi prieteni, ci să te pui în poziţia care să-ţi permită să călătoreşti cât mai mult, aşa o văd eu. Deci, pe scurt, mă atrage mai mult ideea de a face treaba să meargă bine aici şi să pot călători.
Apropos de făcut treaba să meargă aici, urmăreşti viaţa politică, eşti interesat de aspectul ăsta?
Nu, deloc. Ştiu că nu prea e privită cu ochi buni chestia asta, dar chiar nu am timp. Am două businessuri pe rol şi un al treilea în fază de proiect, fac foarte mult sport, dacă adaugi aici şi o viaţă socială, nu-mi mai rămâne timp, efectiv. Nu urmăresc media, la filme sportive mă uit doar când vreau să învăţ ceva. În plus observ o încrâncenare care pe mine nu mă caracterizează, prefer să observ lucruri care se fac decât să mă concentrez pe cine ce nu face şi să-i judec pentru asta.
Revenind la sport, spune-mi cum te-ai îndreptat spre ramura asta a sporturilor acvatice şi extreme?
Am avut norocul ca tata să fie sportiv de performanţă, a făcut karate, şi fiind din Braşov se dădea de mic cu schiurile, încă de pe vremea când erau de fapt doar două scânduri. Aşa că el m-a pus şi pe mine pe schiuri, tot de mic. Apoi la 11 ani am trecut la snowboard şi la 12 ani am pus mâna prima dată pe kite, aşa a început aventura. Eram cu tata pe plajă, cineva avea un kite, tata a luat câteva lecţii, apoi a progresat singur, m-a învătat şi pe mine şi am progresat împreună. Kite-ul ne-a arătat, mie şi familiei mele, o altă faţă a plajei. Până atunci mersul la mare era destul de monoton; stai pe plajă, te bronzezi şi cam atât. Aşa am început şi să călătorim mai mult, căutand plaje de kite noi, iar pe parcurs mi s-a dezvoltat gustul pentru călătorii în sine, nu neapărat legate de sport. În plus, de când am şi o viaţă profesională am înţeles şi că sportul mă ajută foarte mult să-mi golesc mintea de lucrurile legate de muncă, să mă eliberez de stres şi să-mi creez un echilibru, ceea ce mă ajută să-mi păstrez concentrarea.
Fiind foarte tânăr, ai nişte targeturi de performanţă sportivă?
În momentul de faţă văd sportul ca o parte complementară antreprenoriatului, ceva ce mă relaxează şi mă echilibrează. Până acum nu a fost o sursă de venit şi nici nu am încercat să îl fac să devină. KiteFest, de exemplu, nu a fost un target în sine, ci a apărut pur organic, ca o consecinţă a ceea ce eu oricum făceam. În ceea ce priveşte performanţa, concurența este în primul rând cu mine. Da, îmi doresc să câstig din nou concursuri anul acesta, atât la wake cât şi la kite. Pentru cele internaţionale este nevoie de o implicare mult mai mare şi este foarte greu să te poţi susţine financiar din asta. În România sunt puțini profesionişti dedicaţi exclusiv kite-ului. Există totuși mulți rideri de valoare, foarte pasionați, care se dau cu stil.
Wakeboardingul este de asemenea un sport foarte nişat, mai puţin răspândit decât kiteul, dar foarte frumos şi mai la îndemână. Îţi oferă avantajul că poate fi practicat pe lacuri/plaje de la marginea oraşului, cum e aici, la Zumbaala – nu necesită deplasări lungi şi costisitoare, şi îl poţi practica constant. Eu asta fac; după ce termin munca dau o fugă aici şi mă dau pe apă. Apa este un element care purifică şi revigorează. Deși wakeul este mai mult un sport complementar oraşului şi vizual poate mai puţin spectaculos decât kiteul, unde zmeul te ridică mult mai sus, iar altitudinea şi trickurile pe care le poţi executa sunt mai atractive pentru privitori.
În călătoriile tale ţi s-a întâmplat să te simţi mai apropiat de un loc anume sau de oamenii de acolo?
Aş spune fără urmă de îndoială că cei mai frumoşi oameni pe care i-am întâlnit au fost în Bali. Am fost în Ubud, un oraş cu un vibe foarte mişto, cu mâncare foarte bună pentru mine, care nu prea mănânc carne şi nici peşte. Am găsit acolo o varietate foarte mare de mâncăruri interesante, de locuri spectaculoase, oamenii se distrau şi se simţeau foarte bine fără să facă excese. Petreceri care erau efectiv o celebrare a vieţii, fără nevoia de, să zicem, aditivi.
Ca arhitect, cum vezi Bucureştiul, ţi se pare că există soluţii care să-l facă mai puţin sufocant?
Nu (râde). Glumesc, eu nu sunt adeptul lui “nu se poate”. De acord, este relativ greu şi clar necesită participarea cât mai multor oameni și în primul rând conștientizarea. Una din principalele probleme, pe lângă aglomeraţie, care nu e doar la noi, cred că este temperatura. Oraşele mari sunt, în general, centre calde, din cauza betonului care se încinge foarte tare. În mod clar în Bucureşti trebuie mult mai multă verdeaţă şi mai multă apă. Uite, d-aia ne şi refugiem în locuri ca ăsta, la marginea oraşului. Cred că trebuie să fim foarte creativi şi mult mai responsabili.