Chipul ei angelic, încadrat de părul blond și garnisit cu două perle albastre nu trădează nicidecum forța care zace în Sonia Grindeanu. E triplă campioană mondială la Wushu. Zilele Soniei se împart între biroul de la bancă și sala de antrenament. La sală, Sonia nu vrea doar să se pregătească ca să rămână în top, ci vrea să transmită cele învățate de-a lungul anilor mai departe. Wushu nu e încă disciplină olimpică, însă Sonia spera ca într-o zi să participe activ la o medalie românească la Olimpiadă.

Laudă-te puțin, te rog.

Ah, dar nu mă pune să fac asta. Nu-mi place să vorbesc despre mine.

Bine, hai că te ajut eu. Deci, câte medalii? Câte europene, câte mondiale?

Trei titluri mondiale (zice Sonia cu o naturalețe care mă face să vreau să mă ascund), 15 europene și 26 naționale. Și mai sunt … de argint, de bronz.

Povestește-mi, te rog, despre Wushu. Ce e esențial de știut dacă nu ai pic de habar despre asta?

Păi, despre Wushu nu prea a auzit multă lume, dar despre Kung-Fu cu siguranță a auzit toată lumea.

Medaliile tale sunt la Wushu sau la Kung-Fu?

E același lucru. Sportul se cheamă, de fapt, Wushu, dar Kung-Fu a fost popularizat în filme, iar oamenii cu asta s-au obișnuit. Kung-Fu înseamnă, de fapt, măiestrie . Poți avea Kung-Fu și în bucătărie.

Citisem că Wushu ar însemna aplanarea conflictelor, greșesc?

Nu, are mai multe înțelesuri, în principiu e despre arta de a lupta și se împarte în modern și tradițional; partea modernă a rămas cu numele de Wushu, iar cea tradițională cu cea Kung-Fu.

Influența tatălui tău a fost decisivă în alegerea ta. Ai mai povestit cum te-ai apucat de sportul acesta pentru că dânsul era antrenor și te lua la sală.

Da, la început a fost ca o joacă. Mă lua tata la antrenamente când eram foarte mică. Eu alergam p-acolo, mă jucam, mă uitam la sportivi. Încă nu îmi doream să practic și eu, dar apoi, încet-încet, am început să merg la antrenamente și microbul m-a prins.

Tatăl tău când și cum s-a apucat de sportul acesta?

El s-a apucat prin anii ’70 de arte marțiale. Mai exact, ’78, dacă nu mă înșel. Dar nu de Wushu, ci de karate, judo, iar, ulterior, maestrul lui, cel care a și adus Wushu în România, i-a arătat această arta și i-a plăcut mai mult decât ce făcuse înainte.

Te-am văzut într-o emisiunea la TVR alături de președintele Federației de Wushu, Ion Benea. Dânsul povestea că erau anumite dificultăți înainte de Revoluție să practici arta. Tatăl tău ți-a povestit ceva despre asta?

Mulți spun acum că ar fi fost interzis. Practic, nu era chiar așa. Nu venea nimeni peste tine în sală să-ți facă ceva. Dar, într-adevăr, nu era așa accesibil ca azi.

Eu văd Wushu la granița dintre artă și sport.

Wushu reprezintă foarte multă în cultura chineză. Sunt multe spectacole de la Opera Chineză, unde să regăsesc elemente de Wushu.

Am văzut că exercițiile tale se aseamănă cu ce vedem în proba de sol de la gimnastică. Nu ai un adversar.

Exact. Sunt două părți din punct de vedere competițional: o dată partea de luptă, în sistem full-contact – seamănă cu K1 – și partea de taolu, cea demonstrativă. Inițial, mi-a plăcut partea de lupte, cu asta m-am apucat, tatăl meu pe asta e specializat, pe luptă. Asta am văzut, asta mi-a plăcut, nici nu voiam să aud de cealaltă ramură, cea demonstrativă.

Care a fost reacția tatăl lui tău?

El nu s-a opus, în schimb mama, da. Și mi-a zis că mă lasă să mă antrenez, dar nu aveam voie la competiții. Atunci, eu m-am supărat și am zis că nu mai vreau Wushu, așa că m-am apucat de baschet, și am făcut un an jumate’ de baschet, după care m-am întors la Wushu.  hahaha, nu! Tatal meu s-a intors din China cu mult material video de Taolu, m-a fermecat un exercitiu cu evantaiul și atunci am trecut la taolu, partea demonstrativă.

„AM ÎNVĂȚAT FOARTE MULTE ARBITRÂND”

Tu ești și arbitru și antrenor?

Da, în 2010 am început cursurile de arbitraj pentru că am vrut să înțeleg mai bine ce greșeam. La un Campionat Mondial din 2006, în Malaezia, am avut o evoluție foarte bună. Și nu e doar pentru că o zic eu. Și un ziar local m-a lăudat – se mirau că sunt din România.Totuși, am luat penultimul loc și nu am înțeles de ce, nici cei din jurul meu nu au reușit să-mi explice de ce. Atunci am decis să aprofundez regulamentul, să știu foarte bine ce efect are ce fac și de ce m-ar putea depuncta. Aveam 14 ani și am așteptat până la 18, în 2010, când am avut dreptul să fac cursurile internaționale de arbitri. Am început printr-un curs de o săptămână în China, iar de atunci am căutat ocaziile pentru a învăța mai multe din punct de vedere teoretic. Am învățat foarte mult arbitrând, rezultatele cu adevărat bune au apărut după ce am devenit și arbitru.

Care e programul tău când ai o competiție? Dar când vrei doar să te menții?

Când am o competiție, am două antrenamente pe zi. Primul, dimineață, înainte de job, mă duc să alerg, iar apoi mă duc la muncă, pentru că, din păcate, nu pot trăi numai din asta, iar după job fac antrenamente tehnice – asta se întâmpla cam cu două luni înainte de o competiție majoră. După competiții, merg cam de patru-cinci ori pe săptămână la antrenament.

Cum trăiești zilele de competiție?

Stau cam o săptămână la o competiție, uneori se prelungește perioada pentru că vin mai devreme ca să mă acomodez la diferența de fus orar. Din momentul în care ajung, uit de tot ce e acasă. Nu știu ce zi e. Mă concentrez 100% la concurs. Am învățat să mă adaptez bine la fusul orar. Foarte multe competiții sunt în Asia. Mulți (n.a. – non-asiatici) au problema asta. Încerc să mă odihnesc cât pot de bine. E foarte important să dorm bine.

Te gândești vreodată că ești pe scenă?

Nu mă gândesc la ceva anume, încerc să mă lupt cu cineva. E luptă cu adversar imaginar. Mă străduiesc să îl văd.

Ce exerciții speciale faci pentru asta?

În special înainte să adorm mă gândesc foarte mult la asta. Repet exercițiile pe care trebuie să le execut la campionat, în gând. Și e foarte greu să faci totul doar în cap, fără să îti folosesti si corpul pentru a executa ceea ce iti imaginezi.

Ce ai învățat prin sport și aplici în viața de zi cu zi?

M-a ajutat să am răbdare. Sunt o fire  destul de impulsivă și artele marțiale m-au calmat foarte mult. Te face să fii disciplinat, organizat, să-ți împarți timpul foarte bine.

Ești și antrenor.

Da, lucrez și cu copii, lucrez și cu adulți. Cel mai mult îmi place să lucrez cu copiii.

Ce vârste au?

Cel mai mic cu care am lucrat avea trei ani. Au fost lecții particulare pentru că e foarte greu să integrezi un copil atât de mic într-o grupă. Dar, așa, lucrat individual, se poate. Patru ani jumate’-cinci ani, cam asta e vârsta minimă.

De când e bine să te apuci dacă vrei performață?

Cam pe la șase-șapte ani e bine să începi. Te poți apuca și mai târziu, dar cu cât mai devreme, cu atât mai bine.

„NU M-A TENTAT NICIODATĂ SĂ MĂ MUT ÎN ALTĂ ȚARĂ”

Te poți susține din sportul acesta?

Poți preda și așa să-ți asiguri traiul, dar eu am ales munca de birou, la bancă. Am terminat o facultate (n.a. – ASE Cibernetică) și am vrut să pun în practică ce am studiat. Mi-a plăcut ce am studiat, îmi place statistica. Dezavantajul de a fi antrenor e că depinzi foarte mult de corpul tău și m-am gândit la viitor. Acum, ar fi OK, dar la 45 de ani nu prea, mai ales în cazul unei femei. Pot să le fac pe amândouă bine și nu vreau să aleg.

Altă țară te-a tentat?

Nu, aici am tot ce îmi trebuie, familia e lângă mine și mă susține, iar asta mă face să mă simt bine. Dacă ar fi mai curat în București, ar fi perfect. Mi-a plăcut foarte mult cât de organizat și curat era totul în Singapore, e în antiteză cu restul Asiei. Asia e … (face o pauză și zice răzând) colorată. Vibrează.

Sportul pe care îl practici e sport olimpic, însă nu e încă probă olimpică.

E sport recunoscut olimpic încă din 1999, a fost pe lista scurtă pentru Tokyo 2020, dar n-a intrat, au fost turnee demonstrative la Beijing 2008 și la JO de Tineret de la Nanjing, din 2014, unde am și fost ca arbitru. E acolo, dar deocamdată încă nu e probă olimpică. Nu se știe (Sonia oftează). Așteptăm dacă în 2024, la Paris, avem vreo șansă. Vom vedea. Din păcate, procedura prin care un sport devine recunoscut olimpic pentru ca ulterior să poată intra în programa olimpică nu prea se cunoaște la noi. Și mă refer la autoritățile oficiale, cele de la Ministerul Sportului. Ani de zile „ne-am luptat” să le aducem la cunostinta aceasta notiune de „sport recunoscut olimpic” si de amploarea si dezvoltarea la nivel international a unui astfel de sport. Am senzația că ei nu prea urmăresc ce se întâmplă la nivelul Comitetului Olimpic Internațional sau nu vor sa urmareasca. Se promovează și sunt susținute alte sporturi cu impact mult mai mic decât Wushu , chiar și din alte arte marțiale. Din ce motive?… Nu știu.

Federația primește subvenții?

Da, se primesc bani pentru deplasări, dar vin greu și trebuie să ai banii deja ca să fii sigur că ajungi la competiții. De exemplu, anu’ ăsta, am fost la Europene în Moscova, am participat cu o echipă de 70 de persoane. Foarte mulți și-au susținut ei deplasarea, iar banii de la Minister, au venit la câteva săptămâni după ce ne-am întors.

„NU ÎI LAS PE PĂRINȚI LA ANTRENAMENT”

Orice statistician dezvoltă o tendință spre prognoze. Sunt convins că și tu ai dezvoltat reflexul acesta. Cum crezi că va evolua Wushu-ul în România? Tot sportul românesc chiar.

Cred că e foarte important să ne axăm pe sportul de masă. Chestia asta s-a cam neglijat în România, atât în Wushu, cât și în celelalte sporturi; ne-am concentrat pe rezultate, pe loturi de elită și nu ne-am îngrijit să formăm copii ca să avem de unde alege. În ultimii doi-trei ani parcă lucrurile s-au mai îmbunătățit. Am început să conștientizăm că e nevoie de sport de masă.

Cum ți se par copiii cu care lucrezi din toate punctele de vedere?

Generațiile de acum se descurcă puțin mai greu, din punct de vedere fizic, sunt puțin amotrici – le spui stânga, înțeleg dreapta, le spui piciorul, ei înțeleg mâna. Nu sunt foarte mulți copii talentați și nu e ușor să lucrezi cu ei, dar, dacă ești perseverent, îi poți aduce pe calea cea bună pe toți. Problema cred că pleacă din școală, pentru că ora de educație fizică și sport nu se face așa cum trebuie/ foarte multi copii sunt scutiti de ora de sport fara un motiv intemeiat, unii ofesori nu-și dau interesul si nu le aratacopiilor nici macar  cateva exercitii pentru pregatirea corpului inainte de efort (încălzirea) si asa mai departe.

O vezi pe viitoarea Sonia printre copiii cu care lucrezi?

Da, sigur, am câteva candidate. Sunt câteva fetițe cu care lucrez. Mă rog, fetițe… Au crescut destul de mult. S-au apucat de șapte ani și ma uit la ele cum au crescut. Acum au 16 ani două dintre ele. Erau mult mai mici când s-au apucat, iar acum m-au depășit, în înălțime, deocamdată. Dar cine știe? Sunt foarte serioase, mă ascultă, își fac programul conștiincios. Una dintre ele a luat argint la Europene și pot să zic că m-am bucurat pentru medalia ei mai mult decât mă bucuram pentru ale mele.

Și cu ăștia leneși ce faci?

 Îi pun la muncă, nu-mi plac copiii leneși. Și dacă îi văd că nu vor să muncească, nu-i mai primesc. Nu-i țin acolo doar că îi obligă părinții. În general, îi conving. Nu am fost nevoită de multe ori să-i dau afară, dar sunt destul de răsfățați cei mici azi.

Aștepți cu interes verdictul pentru 2024?

Eu nu îmi fac vreun gând că aș putea participa la Olimpiadă, dar sper foarte mult că cei pe care îi antrenez vor avea ocazia aceasta. Mi-ar plăcea foarte mult să iau un copil de mic și să-l duc sus de tot si, de fapt, asta incerc sa fac cu cei care isi doresc acest lucru. E foarte important ca părinții să-l sprijine pe cel mic și să nu-i spună, de exemplu: „Ești clasa a opta, ai examen, un an nu te mai duci la sport! “ Eu nu sunt de acord cu acest lucru , dar fiecare părinte face ce crede că e mai bine pentru copilul lui. Eu am trecut și de clasa a opta și de a doișpea și de Cibernetica si de master in Statistica, avand bursa de studiu de multe ori si, desigur, făcând sport de performanta in tot acest timp.

Ce relație ai cu părinții celor pe care îi antrenezi?

Nu îi las la antrenamente decât dacă practică și ei. De altfel, avem multi parinti care isi insotesc copiii la antrenamente si in loc sa ii astepte pe banca sau pe afara, practica si ei o ora si jumatate de Wushu, in grupa pentru adulti.

Și protestează?

Uneori, dar sunt fermă, pentru că au tendința să dea indicații nesolicitate daca ii las sa priveaca antrenamentele.În primele câteva luni e greu pentru copil. Progresul apare oricum destul de încet, iar părinții nu au răbdare si au tendinta sa ii certe pe cei mici de fata cu ceilalti copii, in timpul antrenamentului, lucru cu care nu sunt deloc de acord.

Te consideri un model pentru copii?

Ei așa îmi spun si ma bucur sa aud acest lucru. Acum, de când copiii pe care îi antrenez concurează la aceleași competiții cu mine, la alte categorii, dar călătorim împreună, simt o responsabilitate în plus.