Partea întâi. Lui Răzvan Exarhu îi place să se joace. O face deștept, cu umor, cu generozitate și cu sens. Se juca la radio, când punea ritm în ceva ce nu avea ritm. Face asta în continuare în bucătărie sau pe blogul lui – exarhu.ro. Pofta asta de joacă i se trage din copilăria petrecută, în bună parte, prin Teatrul de păpuși din Brăila, unde tatăl său era actor-păpușar. A vrut să se facă și el păpușar, dar n-a fost să fie. A lucrat, în schimb, într-o fabrică.

Am stat de vorbă vreo trei ore dintr-o dimineață de august despre Brăila, cu „sacojele” și mirosurile sale, despre revoluționari beți, despre pauzele în copac din studenție, despre radio, Facebook și alte chestii serioase, iar pe alocuri ne-am prăpădit de râs. După aia ne-am urat toate cele bune, Răzvan Exarhu a încălecat pe bicicletă, eu m-am dus în treaba mea, dar Bucureștiul a fost mai suportabil, lumea din jur mai simpatică, și încă mai e.

Reporter: Chiar ești din Brăila?

Răzvan Exarhu: Da, chiar din oraș. Asta era o chestie din tren: mergeam acasă, eram student, aveam părul lung și mă consideram foarte special. Și colegii de compartiment mă întrebau de unde sunt. Le ziceam că din Brăila. „Chiar din oraș?”. Am rămas cu această frustrare eternă, că pare că nu arăt ca și cum aș fi din oraș. Nu înțelegeam cum e posibil, de ce aș putea părea din afara orașului, fiind clar hippie. Hippioți de la țară nu văzusem foarte mulți, nu îndrăznea nimeni să fie hippiot la țară. Pe urmă mi-am dat seama că ăia erau de fapt de la țară și încercau să stabilească o comunicare cu mine, sperau că sunt și eu de la țară și poate aveam rude comune sau eram din același sat.

R.: Am așa o bănuială că nu ai origini sănătoase.

R.E.: Nu.

R.: Ai un fotoliu de la bunicul tău cu suport de partituri.

R.E.: Da, e bunicul din partea mamei. S-a născut la Izmail și este refugiat politic: a fugit când a fost anexată Basarabia. Bunicul meu se numea Ivanov, făcuse studii muzicale în Rusia, la Sankt Petersburg, după aceea le-a reluat aici, la București. Acela e un fotoliu de citit, de fapt, dar el îl folosea pentru partituri. Exersa la vioară în fotoliul ăla.

R.: Mai ai și vioara?

R.E.: Da, dar nu știu să cânt la vioară. El știa să cânte la toate instrumentele. Avea și o orchestră de chitare în Brăila, unde avea de toate, de la ukulele la balalaici. El cânta la chitară clasică spaniolă și la chitară rusească, care are șapte coarde. Știa să cânte în ambele limbi, ca să zic așa. Avea lutierul lui, care făcea instrumente special pentru el. Era o lume interesantă în Brăila.

R.: Spune-mi puțin despre tatăl tău. Una dintre ultimele chestii pe care le-am citit la tine pe blog a fost cea despre cum ai fost cu el la Rolling Stones.

R.E.: În casa veche în care m-am născut eu exista o cameră pentru bibliotecă, un fel de cameră de studiu. Tatăl meu avea acolo un birou moștenit de la bunicul. Biroul era din acela clasic, din lemn sculptat, cu sertare, dădea o aparență masivă. Avea o suprafață îmbrăcată în pluș, din catifea, și deasupra un geam. Sub geamul ăla taică-meu ținea – că asta era, n-avea Facebook – fotografii cu artiștii lui preferați. Printre ăștia evident că erau Beatles, Rolling Stones, artiști de jazz, artiști italieni. Aveam un unchi care a plecat în Grecia după naționalizare, pentru că cineva din familia noastră avusese o fabrică de cuie în Brăila și, pe linia aia, toți au fost considerați exploatatori ai poporului. Unchiul meu, vărul tatălui, a fost dat afară din toate liceele din România, și așa au fost nevoiți să plece. Ei reprezentau ramura grecească a familiei tatălui meu: jumătate e formată din aromâni, jumătate din greci. Și tatăl meu primea discuri, viniluri, de la acest unchi din Grecia. Era foarte updatat pe muzică, și dădea niște petreceri faimoase în Brăila, pentru că avea muzica la zi, avea și o casă frumoasă, avea și pianină. Se cânta, se dansa: el punea la dispoziție casa și muzica, iar restul aduceau băutura și mâncarea. Muzica de la el am învățat-o, s-a chinuit foarte tare cu mine ca să mă facă să iubesc muzica clasică. Îmi plăcea, dar mă enerva caracterul didactico-pedagogic al apucăturilor lui taică-meu, care era și cam tiranic pe linia asta. Trebuia să facă băiat deștept din mine și mă enerva. Mă târa la concerte, în fine… Pe jumătate îmi plăcea, pe jumătate mă plictisea, și nu eram tot timpul pe fază. Dar a prins. Și atunci când a venit Rolling Stones, m-am gândit că lui îi datorez pasiunea pentru muzică.

R.: Cum a reacționat?

R.E.: A plâns de bucurie, a fost foarte emoționat. Și eu am fost foarte emoționat, mi s-a părut ceva ireal. Avea totuși 70 de ani atunci. Mick Jagger e totuși cam de aceeași vârstă cu el. Să-l vezi pe Mick Jagger țopăind în halul ăla pe scenă…

R.: În afară de pasiunea asta pentru muzică, ce ai mai preluat de la ei?

R.E.: Taică-meu fiind actor-păpușar, am vrut să mă fac și eu păpușar. Am trăit mare parte din copilărie în Teatrul de păpuși din Brăila, îmi plăcea foarte tare mediul ăla și inevitabil am preluat bucuria asta de a mă juca și în alt fel, de a improviza. Dar la un nivel inconștient, e ceva ce am preluat din mers. Am vrut să mă fac actor pentru că mi se părea ceva simpatic și probabil părea și o soluție la îndemână atunci pentru mine. Dar el s-a opus vehement. Inițial a vrut să mă facă preot: mi-a spus că am voce frumoasă, că nu sunt tâmpit, deci… Într-o vreme s-au prăpădit mulți la noi în familie, erau așa, înmormântări-parastase-înmormântări-parastase. Știam slujbele alea pe de rost. Taică-meu are o doză masivă de umor negru. La un moment dat, ne plictiseam să ascultăm aceeași slujbă de o mie de ori, și începeam și noi să cântăm în același timp cu preotul. Le știam pe toate pe dinafară și ne uitam unul la altul, ne mai ajutam dacă vedeam că unul dintre noi se poticnește. Asta era adolescența mea cu taică-meu. Erau și lupte masive, dar și momente în care ne distram împreună destul de tare. 

„Mitul fliselor, al cornizelor, a căzut”

R.: În afară de Teatrul de păpuși, pe unde mai umblai prin Brăila?

R.E.: În adolescență aveam niște prieteni cu care stăteam foarte mult pe la Dunăre în timpul verii. Aveam un șezlong pe care-l moștenisem de la bunicul ăsta al meu muzician, era foarte frumos, avea un cadru vopsit verde stins, Cote d’Azur, cu niște dungi vișină putredă cu verde praz și crem, și mergeam cu șezlongul ăsta de la mine de-acasă, pe strada fostă Regală din Brăila, strada cu salcâmi a lui Mihail Sebastian. Dacă voiai să te vadă cineva, puteai să mergi pe acolo. Ei, asta voiam și eu. Târam pe umăr șezlongul ăla, pentru că-mi plăcea să stau comod. Coboram la plajă, printre vapoare, în portul vechi. Nu mergeam la plaja din Brăila. Aveam un petec de plajă pe care mă întâlneam de obicei cu unul dintre prietenii mei, citeam și beam apă. Nu făceam mare lucru.

R.: Îți imaginezi o viață paralelă în care ai fi rămas acolo?

R.E.: Nu am cum să-mi imaginez. Nu-mi place Brăila. Nici atunci nu-mi plăcea, dar acum mi se pare mai rău ca oricând. Sigur că, trecând timpul, inevitabil ți se pare că e mult mai rău, deși ar putea să fie mai bine. Locul s-a degradat, și felul în care merge economia acolo îi face pe oameni să fie într-un anumit fel, și nu-i poți judeca pentru asta.

R.: Pe mine m-a fascinat Brăila de când am ajuns pe-acolo. E impresia asta că Brăila a fost sărită de comunism, dar nici nu s-a întâmplat altceva în loc. Arată foarte atipic orașul.

R.E.: Asta îmi plăcea. Având șansa să întâlnesc destul de mulți bătrâni de toate neamurile, și care prinseseră viața din Brăila și dinainte de comunism, îi vedeam trăind după tipicul lor. Grecoaicele de la mine din familie – care arătau toate la fel, și erau aproape toate mustăcioase – n-aveau nicio treabă cu România. Le puteai vedea oricând în nordul Greciei, sau oriunde altundeva. Oamenii își vedeau de treaba lor nestingheriți. Că în timpul liber erau muncitori la Combinatul de Celuloză din Brăila, sau pensionari ieșiți de-acolo, nu contează. Acolo poți să simți, de fapt, profunzimea orașului, și cât de mult avea el de oferit într-o perioadă. În felul în care miroseau străzile: când treceai pe o stradă din asta cu case vechi, unde trăiau bătrânii și erau cât de cât în putere cât să gătească, să îngrijească casa, să simți că e o mână care vine din altă vreme, din altă cultură, mirosea altfel, înnebuneai. Bame, toate astea. Astea-s memoriile mele olfactive.

R.: E vreo expresie, ceva, pe care s-o asociezi doar cu Brăila?

R.E.: Sunt niște cuvinte din astea pe care brăilenii le schimbă între ei, dar am aflat cu durere în suflet că ele sunt folosite și în Constanța. Deci mitul fliselor, al cornizelor, a căzut.

R.: Ce-s alea?

R.E.: Flisele sunt plăcile de faianță. Corniza e galeria pe care atârni perdeaua, dar este cea care are marginile drepte. Și mai sunt unele care-s la limita indecenței lingvistice, și care sunt deformări ale unor cuvinte existente, dar care mi se par mult mai savuroase. Cum ar fi „sacojă” sau „șacosă”. Se mai folosește și „șacoșă”. De asemenea, „iaurd”.

“Erau unii beți, cu coase, cocoțați pe niște TAB-uri”

R.: Tu ai ajuns în București în preajma Revoluției. Ai rămas cumva vreun an acasă după liceu?

R.E.: Am rămas mai mulți ani, că nu învățam. Am intrat, cred, la a treia încercare.

R.: A trebuit să faci armata sau să muncești în timpul ăla?

R.E.: A trebuit să muncesc. Am fost angajat o lună.

R.: În 1989?

R.E.: Da, pe 1 decembrie 1989 mi-am dat demisia. De fapt, să-ți spun de ce m-am angajat, c-am mai avut niște încercări, dar n-a mers niciuna, cred că în bună parte pentru că aveam părul lung, și nu voiau să mă angajeze cu părul lung. Aveam un prieten care ne-a vândut mie și unui prieten foarte bun din perioada aia pontul că se fac angajări la o secție experimentală de la Combinatul de celuloză și hârtie din Brăila. Când am auzit de „experimental” a fost cu totul altceva. Și am zis că e cazul să ne angajăm acolo. În fine, eu m-am mișcat puțin mai greu, nu mai țin minte ce hârtii n-am reușit să fac la timp, și prietenul meu s-a certat cu inginerul-șef și a fost dat afară până să apuc eu să mă angajez. Cam într-o săptămână l-au rezolvat. Dar avantajul lui a fost că a obținut legitimația de serviciu. De fapt noi asta ne doream: să avem o legitimație de serviciu, ca să nu ne mai ia miliția, că se făceau razii în Brăila. Și dacă te prindeau fără legitimație de serviciu și cu părul lung, te trimiteau la mină. La Rovinari și Uricani era nevoie de forță de muncă. Erai considerat parazit social și asta se întâmpla.

R.: Li s-a întâmplat asta unor prieteni de-ai tăi?

R.E.: Da. Erau cunoscuți, oameni care terminaseră liceul în același timp cu mine.Unii dădeau la facultate și nu intrau, alții pur și simplu nu se angajau și o ardeau așa, semi-vagabonzi. Și dacă aveai legitimația aia, era OK. Am lucrat o lună, m-am convins în luna aia că e foarte bine să învăț și să intru la facultate, ca să terminăm cu glumele astea proaste. M-am distrat, și am acumulat câteva povești foarte simpatice. Pe 30 noiembrie a venit Ceaușescu în vizită în secția asta. Eu n-am avut voie să particip.

R.: Pentru că aveai părul lung.

R.E.: Da, și m-au închis în vestiar cu cheia când erau pregătirile pentru vizită. De la un punct încolo, când se apropia momentul vizitei – combinatul ăsta e în afara orașului și accesul se făcea, în general, cu tramvaiul pentru lumea care muncea acolo – tramvaiele nu mai plecau. Eu am reușit să ies de acolo, l-am convins pe inginer să-mi dea drumul, că n-avea sens să mă țină închis în vestiar, sau am fugit, nu mai țin minte. Cert e că am plecat cu ultimul tramvai și a doua zi am venit și mi-am depus demisia și am lăsat-o dracu’.

R.: Din cauza lui Ceaușescu, practic.

R.E.: Da. După aia am venit la București, pentru meditații, și m-a prins Revoluția aici, și nu mai știu când am ajuns acasă, cred că după Anul Nou.

R.: Eu continui să mă uit la ore de înregistrări din timpul Revoluției E o lume ciudată, dincolo de nenorocirile de atunci. Ce imagini ți-au rămas ție din zilele alea?

R.E.: Am ajuns la Televiziune atunci, și era Sergiu Nicolaescu care vorbea la o tribună, și mai era cineva, care vorbea în altă parte. Și erau unii beți, cu coase, cocoțați pe niște TAB-uri, era unul beat pe un soclu fără statuie, care era în curtea Televiziunii, unde trebuia să se întâmple ceva. Arăta chiar ca o statuie. Se bea șampanie. Era obsesia aia că era apa otrăvită, „nu beți apă!”.Bun, și gloanțe. Locuiam la Teo Trandafir, în Drumul Taberei, adică foarte aproape de MApN, și a fost puțină agitație acolo. În rest, se întâmplau niște lucruri la televizor și la radio de un comic și de un patetism nebun. Așa ceva nu cred că s-a mai spus vreodată la radio, era minunat. Era lupta asta între două lumi, plus șocul ăsta că cineva a spus „Jos comunismul!”. Asta a apărut destul de târziu, și în momentul în care cineva a spus „Jos comunismul!” a fost o revelație, clopoțelul ăla care sună și te iluminează. Nu îndrăznea nimeni să meargă atât de departe. „Jos comunismul!”, cum adică? Ți se făcea și frică, ce se întâmplă după aia, noi cui rămânem? Foarte dur din punct de vedere psihologic saltul.

R.: A urmat o perioadă ciudată, anii ’90, pe care nu i-am înțeles niciodată…

R.E.: Cred că nimeni nu i-a înțeles. Toată lumea se ocupa cu lupta împotriva lui Iliescu, mai mult nu-mi aduc aminte nici eu. Nu prea exista viață socială: restaurantele rămăseseră în general cam aceleași, cârciumi nu prea erau, lucrurile rămăseseră destul de tare pe loc. Erau dozatoare de suc și Panipat, pizza și pateuri și hotdogi. Erau niște dughene dintr-astea rotunde pe stradă, „American hotdog”, ceva îngrozitor.

“Am băut în copac și am adormit”

R.: Ai reușit să intri la facultate până la urmă. Mi-ai povestit la un moment dat că ți-ai petrecut mult timp pe-atunci într-un copac.

R.E.: Da, cred că e în parcul Nichita Stănescu, pe Calea Victoriei, aproape vizavi de Casa Vernescu.

R.: Cum ai descoperit copacul?

R.E.: Era aproape de radio, care funcționa în fostul minister al Industriilor sau ceva de genul ăsta. În drumul zilnic către radio am descoperit parcul ăsta. Făceam știri atunci și îmi era foarte greu, cam un an am prezentat știri. Mă enerva foarte tare și mă deprima îngrozitor. Mă relaxam, fie înainte, fie după ce ieșeam de la radio, pe o cracă în copacul ăsta, care avea o înclinație suficientă pentru a sta întins pe ea. Mă rog, trebuia să fii atent să nu cazi. Era să cad odată, când am băut în copac și am adormit.

R.: Nu te-a întrebat nimeni ce cauți acolo?

R.E.: Nu, lumea era pașnică. Oricum, era suficient de neamenajat, era sălbăticuț, așa, fiecare își vedea de treabă. Erau niște bănci, erau bunicuțe cu copii. Nu făceam nimic special: mâncam brânză, ridichi, îmi luam prânzul acolo și mă duceam la lucru.

R.: Primeai pachet de acasă?

R.E.: Am primit, o vreme, când eram foarte student, înainte să am acest job. Și taică-meu îmi scria niște catrene, în care îmi dădea niște sfaturi de viață, mai ales când îmi trimitea și țigări.

R.: Ai respectat sfaturile alea?

R.E.: Da, cu sfințenie. Îndemnau la a consuma cu măsură conținutul pachetului, cu atât mai mult cu cât el nu era foarte consistent.

R.: Îți mai petreceai mult timp și în podul Universității.

R.E.: Da. Chiar și pe acoperișul Universității. Acolo era o chestie pe jumătate sentimentală, pe jumătate personală. Adică erau momente când pur și simplu stăteam pe acoperiș și citeam. Am mai încercat după aia să urc în pod, dar l-au închis. Era o cameră care avea o ușă dintr-asta, ca de seif, din metal gros. Și acolo am găsit urme de pământean, era o masă cu două scaune, cu niște flori proaspete într-o vază, era totul aranjat. Nu m-am întâlnit niciodată cu altcineva acolo, dar florile erau tot timpul proaspete când treceam.

R.: Ai cunoscut mai bine un profesor în vremea aia.

R.E.: Da. S-a și prăpădit de curând. Era Mircea Mihalevschi, profesor de literatură de sfârșit de secol XIX și avangardă. Era foarte aproape de studenți, un fel de rebel al cancelariei, și preda și genul ăsta de literatură care avea legătură cu dadaismul și toate lucrurile alea. Credea în ce preda, îi plăcea partea asta. Ne simțeam foarte în largul nostru alături de el, era un tip deschis, înțelegător.

R.: Foarte mulți din generația ta au plecat, odată cu mineriadele și alte cele.

R.E.: Nu prea mai țin legătura cu foștii mei colegi, dar e adevărat că mulți nu prea mai sunt pe-aici. Nu știu câți, cu atât mai mult cu cât eu am și pierdut un an. La un moment dat m-am separat de cei alături de care pornisem, iar pe ceilalți aproape că nu i-am cunoscut, pentru că nu prea ajungeam pe la școală.

“La proba pentru radio mi s-a spus că am accent maghiar”

R.: Ai pierdut un an din cauza radioului?

R.E.: Am pierdut un an pentru că m-am îndrăgostit. Adică l-am dat dracu’.

R.: Cu radioul ce-ți veni?

R.E.: Voiam să-i scutesc pe ai mei de efortul de a mă întreține. Cred că avusesem și o bursă la un moment dat, dar am reușit s-o pierd, mi se pare. Mi-era jenă, așa, și am zis să am și eu un job. Și așa am ajuns la radio prin anul doi. Avusesem și o colegă de facultate care intrase deja în echipa de la Pro FM și ea mi-a aranjat să vin să dau o probă. Și mi s-a spus că am accent maghiar, având mulți prieteni ardeleni.

R.: Deci chiar aveai accent.

R.E.: Da. Se vorbea mult cu accent ardelenesc în jurul meu atunci și e ușor de preluat. Îmi plăcea, toată lumea se alintă. Nu trebuie să fii ardelean ca să mai înmoi puțin vocalele sau să încetinești ritmul.

“Valoarea unui share este dată mai degrabă de impactul dramatic decât de conținut”

R.: Ziceai că ai făcut un an știri. Care-i știrea ta preferată pe care ai dat-o sau pe care ai auzit-o.

R.E.: Știrea mea preferată e una pe care am transcris-o pe blog. E o dovadă că Dumnezeu există.

R.: Ce presă mai citești? Știrile de genul ăsta au dispărut, pentru că nu le mai caută multă lume.

R.E.: Da, e adevărat, nici eu nu le-am mai văzut. Deși pe Reuters cred că e un flux din ăsta, există un mic spațiu de rezistență. Mie mi se păreau mai puțin importante din spectrul ăsta al coloraturii pur și simplu, cât pentru darul lor de a întreține sentimentul că pe lume se petrec și miracole și chestii uneori chiar poetice. Erau niște potriviri pe care numai un scriitor le-ar putea pune cap la cap.

R.: Cred că numai presa locală de la noi ar mai avea știri de genul ăsta.

R.E.: Da, dar în același timp am început și eu să mă îndoiesc că știrile alea sunt reale. Uneori sunt suspicios, am impresia că sunt oameni care le inventează tocmai pentru a ne întreține speranța că mai există totuși și altceva în afară de ceea ce citim.

R.: Ce citești acum?

R.E.: Am mai multe surse. Mi-am creat niște canale favorite pe care le urmăresc, în aplicații de genul Flipboard, bla-bla. În rest, primesc feed-uri de tot felul. Twitter e o sursă bună pentru mine, la nivelul ăsta de informație. Nu mi se mai pare la fel de interactiv sau nu-l mai folosesc la nivelul la care-l foloseam acum câțiva ani, când era canalul principal de comunicare pentru mine. Chiar și Instagram e o sursă bună de informații. Bine, mai sunt lucruri pe care mi le trimit prietenii mei.

R.: Insist pe asta pentru că mie mi-e foarte greu să găsesc lucruri de citit.

R.E.: Da, mie mi se pare că valoarea unui share este dată de impactul lui dramatic mai degrabă, decât de conținut. Conținutul e de obicei mult sub valoarea titlului. Dar titlul îți dă așa, o stare de angajament, și sentimentul că ești în posesia unui adevăr pe care fraierii ăilalți nu-l au. Și atunci tu ai dat prima oară linkul, și e o mare plăcere să fii sharuit și să fii în posesia adevărului pentru câteva minute. Calitatea scriiturii sau valabilitatea gândirii din spatele scriiturii sunt în bună măsură secundare. Importantă pare să fie judecata asta ultimă, categorică, pe care o implică orice adevăr enunțat. Mi se pare că lumea mai e foarte puțin dispusă să citească interviuri cu oameni, sau povești spuse de oameni. Trebuie să fie demascat un adevăr, să se spună verde-n față o chestie despre X subiecte și cam atât. Dacă n-ai zona asta dramatică, de adevăr ultim, mi se pare că nu prea merge. Trebuie să fie ceva care-ți schimbă viața, altfel nu merită să citești.

“Există o înțelepciune a naivilor”

R.: Am observat în ultima vreme că a devenit incorect politic să râzi de imbecili. De ce insiști?

R.E.: Să știi că eu sunt o persoană foarte înțelegătoare, de fapt. Și în niciun caz nu mai am apucăturile pe care le aveam acum câțiva ani. Privirea mea era mai plină de imbecili, lumea păstrează proporția. Nici nu mi se pare că e ceva ce trebuie sancționat tot timpul: sigur că prostiile pe care le fac oamenii pot fi amuzante la un moment dat, dar să trăiești doar pentru a-i taxa pe imbecili, mi se pare cam mult. Mult mai greu este să trăiești pe puterea ta, nu din ceea ce poți obține dând cu niște tâmpiți de pământ. E ușor să faci mișto de tâmpiți. E adevărat că și eu făceam o grămadă de glume proaste când făceam Rondul de noapte, făceam mișto de o grămadă de oameni. Trânteam telefoane, făceam chestii, încercam să pun ritm într-o chestie care nu are ritm. Prostia nu are ritm. În adâncul sufletului meu, încercam să fac din această interacțiune un spectacol, care nu avea scopul de a umili pe cineva, de a zdrobi un individ, ci de a transforma un dialog care altminteri n-ar avea niciun haz, oricum n-avea niciun sens, în ceva care eventual te poate face să râzi. Sau poate extrage de la persoana cu care stai de vorbă și care în alte condiții n-ar fi în stare să spună ceva interesant exact peștișorul ăla de aur pe care-l caută toată lumea. Și care poate avea grație, poate fi ceva realmente drăguț sau amuzant într-un context. Poate fi o replică pe care niciunul dintre ăștia cu facultate n-ar putea s-o dea. Există o înțelepciune a naivilor.

R.: Care-i cea mai mișto chestie dintr-asta, pe care nici tu nu te așteptai s-o faci, la Rondul de Noapte sau după?

R.E.: Am făcut o emisiune despre formația Genius, când s-a destrămat. A fost o dramă.

R.: S-au dedicat unor proiecte individuale sau cum se spune?

R.E.: Unor proiecte personale. Nu, chiar s-au bălăcărit, mi se pare. Înainte să se dedice unor proiecte personale s-au umplut de rahat. Mi s-a părut că e un subiect foarte mișto și am avut un ton foarte serios și sobru, gen Iosif Sava care deplângea moartea lui Johann Sebastian Bach, de exemplu: „Ce păcat că s-a dus Johann!„.Așa și cu Genius. Am zis că după lovitura primită de la Beatles sau Pink Floyd, să vină și meteoritul ăsta peste noi, exact când ne mai liniștiserăm un pic, e prea mult. Am pus Genius aproape în toată emisiunea, cât Genius era la radio atunci, erau vreo zece piese cred. Și au sunat copii, emisiunea mea era ascultată de foarte mulți copii care acum sunt ditamai găliganii: de la 13 ani în sus, chiar și mai mici. Și mame. A sunat mama unei fete care plângea de câteva zile, și a plâns și mama la telefon, și m-a rugat să fac ceva. I-am promis că o să încerc să-i aduc înapoi. A fost minunat, pentru că tonul a fost același de la un capăt la altul, și ascultătorii cu care vorbeam de obicei sunau și ei și intraseră în jocul ăsta. Pentru mine momentul ăsta a rămas o piedică în calea uitării. Și am mai făcut una, cu un preot securist.

Aveam pe atunci un coleg care era muzician în Orchestra Radio, pe Viorel. Cu el improvizam și râdeam foarte mult. Am venit eu seara și am văzut pe un colț de ziar o știre cum că s-a propus deschiderea dosarelor de securitate ale preoților. Și am zis: „Ce mișto ar fi să fac un interviu cu un preot securist, să am o mărturisire„. Și l-am văzut pe Viorel. Și zic: „Nu vrei tu să fii preot securist?” Și zice: „Ba da, am o Biblie aici„. A luat Biblia și am făcut această emisiune, „O mărturie tulburătoare: un preot rupe tăcerea, se spovedește în fața ascultătorilor Pro FM„. Eu eram un jurnalist intransigent, cu replici tăioase, precise, ca un bisturiu, iar ăsta spunea cele mai mari tâmpenii de pe lumea asta, dar locuri comune în imaginația celor care ar descrie tot ce ar fi putut face un preot securist: de la sac de box și frigider cu băuturi în altar, sex cu enoriașe, părinți băgați în pușcărie, n-a scăpat nimic. Sunau studenți la Teologie, sunau oameni cu facultate, care mușcaseră din gogoașa asta otrăvită și nu mai voiau să-i dea drumul. Și se băteau în citate din Evanghelie cu ăsta, și Viorel îi rupea, că avea cu Biblia pe masă, și le dădea așa, fără să respire. Am mai făcut o emisiune foarte mișto despre Revoluție, cu un tip pe care l-a prins Revoluția în Timișoara pe stradă. Era groaznică mărturisirea lui și foarte puțin eroică, față de ce-și imagina lumea că a fost Revoluția Română: alimentare sparte, oameni care au tras în oameni. Lui de aici i s-a tras: a refuzat să tragă și a făcut arest. El a văzut colegi de-ai lui care au omorât oameni și nu prea reușea să trăiască liniștit cu chestia asta. Aia a fost o emisiune la care am plâns amândoi.

R.: Se mai poate face radio de genul ăsta în România acum?

R.E.: Nu cred.

R.: De ce?

R.E.: Prima mea obiecție e legată de viața socială. În momentul în care făceam această emisiune, noaptea la Pro FM, nu prea exista viață socială în România. Oamenii erau încă aproape de acest mediu, pentru că nici nu prea aveau alternativă: studenții stăteau în camere și învățau sau beau sau se distrau. Internetul – subțire, mIRC cred că exista, și cârciumi nu prea. Deci nu prea aveau ce să facă. Radioul era Facebook-ul vremurilor de atunci, acolo se întâlneau oamenii, acolo se auzeau, așa vorbeau. Acum fiecare are emisiunea lui de radio, cum ar veni, pe Facebook. Asta îi face pe oameni foarte puțin disponibili să asculte ceva. Mie mi se părea că emisiunea aia avea legătură cu conversația, nu era atât de important ce spuneam eu, cât ce puteam extrage de la alții oferindu-le un subiect de care să se agațe și să spună ceva și încă ceva și încă ceva. De fapt, era un patchwork, nu era numai emisiunea mea: era o chestie care se construia fie cu un invitat, fie improvizând alături de ascultători, în fiecare seară.

-va urma-

CITAT: “Mi se pare că lumea mai e foarte puțin dispusă să citească interviuri cu oameni, sau povești spuse de oameni… Trebuie să fie ceva care-ți schimbă viața, altfel nu merită să citești.”, Răzvan Exarhu.

Foto: Vlad Odobescu