Dăruitorul de speranță este ziua la școală, noaptea face gărzi la Ambulanță, la final de săptămână organizează evenimente sociale caritabile, iar în în vacanțe face expediții umanitare în alte țări
Donatorul de speranță are o poveste impresionantă de viață
„Dintre toate religiile cea mai frumoasă este mama”, afirmă Grigore Vieru și noi la unison. Cui mai spunem <mamă> acum este o chestiune relativă. Mama este doar una, fără dar sau poate, însă acest statut a fost preluat, din păcate, în societatea noastră fie de mătuși, fie de bunici, fie de bone, fie de asistenți maternali.
Subiectul acesta de discuție este atât de sensibil și de apăsător, încât poate uneori este mai bine să rămână tabu. Manifestăm reală milă pentru cei care nu mai au cui spune <mamă>, desi nu milă ar trebui să le oferim. Sunt zeci de copii pentru care acest apelativ nu exisstă. Fie au fost abandonați încă de la naștere în orfelinate, fie plasați în tutela rudelor pentru că părinții caută un trai mai bun în Diaspora.
Ne întrebăm care este rata de izbândă în viață a celor care nu au lângă ei acel sprijin necondiționat oferit de cea care i-a adus pe lume.
A crescut în case de copii, părăsit de familie, iar de la orfan la erou a ajuns prin doza de nebunie care l-a ținut în viață. Despre el ar putea apărea documentare sau chiar scenarii de film, însă nouă ne-a permis să scrie un capitol în secțiunea noastră de social care va însufleți cândva un roman.
A copilărit printre copii abandonați de familie, de rude, dar nu și de Dumnezeu, și acolo, în urâțenia unui cămin în care nu se auzeau râsete puerile, ci țipetele asistentelor, printre miile de amintiri urâte, Ionuț a ajuns să-și găsească un rost.
Pentru noi el este Ionuț Ursu. Pentru doamnele de la orfelinat a fost doar un copil care crea probleme, pentru copiii mai mici instituționalizați a fost un erou, pentru bucureșteni un voluntar care salvează vieți, iar pentru cei din Irak și Nepal, un salvator. A sfidat soarta hărăzită înainte de anii 90 de propria mamă și s-a ridicat tot mai sus. Acum face parte din categoria românilor care au reușit să înfrângă sistemul și să bucure sute de alți copilași.
Ionuţ s-a născut pe 6 martie 1989 și a stat la sânul mamei lui foarte puțin timp. Femeia a decis să-l părăsească la maternitate după cinci zile de la naștere. A fost botezat de o doamnă doctor cu suflet mare și apoi a fost plimbat prin centre de plasament dintr-un lagăr într-altul, așa cum erau ele văzute în primii ani de după Revoluție. Sistemul românesc nu ocrotea orfanii, dar Ionuț al nostru a fost protejat de un înger păzitor. Câțiva ani mai târziu, el însuși a devenit un astfel de ocrotitor pentru mii de necunoscuți.
Câtă iubire poate încăpea într-un om atât de încercat?
Iubirea este totul. Nu poți face nimic fără iubire. În primul rând, iubirea față de tine se traduce automat prin iubire față de oamenii care te înconjoară. Și respect. Iubirea e atunci când faci lucruri fără să te aștepți la nimic. Și înseamnă acceptare, toleranță, respect. E combustibil pentru spirit. Așa cum nu poți rezista fără apă și mâncare, sufletul nu poate rezista fără iubire. Mi se pare că cine nu trăiește în iubire, e complet pierdut.
Viața n-a fost deloc blândă cu dumneavoastră. Ați crescut într-un orfelinat. Cum ați ajuns și cum a fost viața acolo?
M-am născut în Piatra Neamț. Am fost abandonat în spital, la câteva zile după naștere. Mama mea m-a lăsat acolo, în grija doctorilor. Am stat trei ani de zile acolo, apoi am ajuns într-un orfelinat. Am amintiri foarte negre de acolo, cu oameni agresivi, în halate albe. A fost o traumă. Se purtau foarte urât cu copiii, îi băteau și de multe ori copiii plângeau de foame. Am fost un copil cu probleme medicale, am făcut injecții cam șapte ani la rând, am trăit în spitale. Nu am avut o viață ușoară, dar am încercat mereu să ajut cu ce pot pe oricine a fost lângă mine. Oriunde vedeam că cineva are nevoie de ajutor, săream imediat. Fie că era vorba despre mâncare sau haine, făceam tot posibilul să ajut. Am fost la școala ajutătoare, deși nu aveam ce căuta acolo. Profesorii m-au trimis din cauza comportamentului meu. Mi-era greu să mă integrez printre copii care proveneau din familii normale. Eu nu aveam ce să mănânc la școală, mă simțeam diferit. Și făceam multe trăsnăi, eram obraznic. Am reușit apoi să intru la o școală profesională, dar mi-am dorit mult să merg la un liceu, așa că am dat diferențele și am reușit. Am reușit să iau și Bacalaureatul, m-am pregătit mult, am investit în meditații cu banii pe care îi câștigam de la firma de publicitate unde am reușit să mă angajez. Așa că am luat Bac-ul și am mers și la facultate. Viața a fost dură cu mine dacă mă refer la trecut, însă, viața pentru mine reprezintă tot traseul existenței mele, așa că pot spune că am avut o copilărie dificilă din multe puncte de vedere, dar asta a fost modalitatea prin care am reușit să înțeleg oamenii, să văd suferința altfel și să apreciez bucuria.
Ați fost curios să aflați de ce mama dumneavoastră v-a părăsit? Ce ați aflat?
Ca orice om mi-am pus întrebări… am aflat unele răspunsuri de la cei care au decis așa la acel moment, iar alte întrebări își mai așteaptă încă răspunsul. Poate voi afla, poate nu, dar ce contează pentru mine acum este ce decizii iau eu pentru mine și pentru cei din jurul meu și vreau să învăț să iert și să nu judec deciziile pe care le-au luat alții pentu mine așa cum au considerat ei la acel moment. Pe mama am cunoscut-o într-un final cu ajutorul doamnelor Irina Băltățescu, Asmarandei Steluța și Nuți Adăscăliței la vârsta de 18 ani, dar nu am păstrat o legătură foarte apropiată cu ea. În ziua în care urma să merg să o întâlnesc am fugit din cămin din cauza emoțiilor. În final m-am întors și am acceptat să merg să o cunosc. Momentul cunoașterii a fost unul dificil deoarece ea nu se aștepta. Nu am putut crea o legătură decât ulterior. Era nevoie de timp că să ne acceptăm fiecare în viața celuilat. Acum ea nu mai este printre noi. S-a dus la Ceruri, după o suferință galopantă de doar două săptămâni. Dumnezeu să o ierte!
Știm cu toții că viața la orfelinat poate deveni un coșmar. Ce amintire frumoasă aveți de aici? Dar urâtă?
Viața în orfelinat este ca viața oriunde, cu bune și cu rele, cu oameni care sunt atenți la nevoile altor suflete și în același timp cu alți oameni care își fac profesia și atâta (așa cum știu ei, în funcție de rănile lor sufletești). Prefer să vorbesc despre amintirile frumoase. Recunosc, au fost și momente foarte grele, așa era sistemul la acel moment, cu hrană puțină, frig, condiții destul de austere, stăteam în aceeași cameră cu copii care sufereau de boli foarte grave, motiv pentru care am învățat foarte devreme să împart din puținul meu. Au fost situații în care am dat porția mea altor copii, au fost nopți friguroase în care i-am acoperit cu singurul meu așternut sau chiar cu haina mea, dar toate acestea le percepeam ca gesturi de iubire și compasiune. La acel moment nu cred că mă gândeam că ar putea fi altfel. Când faci anumite lucruri din suflet nu prea pui în balanță bune și rele, ci pur și simplu faci ce simți. Cu toate aceste situații, acolo și atunci am descoperit ce înseamnă să te simți util și iubit (oftează adânc): mânuțele copilașilor care se încolătăceau după gâtul meu în timp ce-mi mulțumeau pentru că au dormit mai bine datorită păturii pe care le-am dat-o, ochii calzi și uneori disperați de durere, mulțumirea copiilor din miez de noapte când le aduceam bucăți de pâine ascunsă de mine pentru ei. Sunt priviri pe care nu am cum să le uit. Din păcate, pe vremea aceea, în centru lucrurile nu erau tocmai roz, deoarece erau oameni care lucrau cu plăcere și oameni care nu lucrau cu plăcere, iar la acest lucru se adăuga faptul că erai mutat des dintr-un centru în altul și nu știai care este rostul tău. Un alt lucru urât era uniforma personalului: toți erau erau îmbrăcați în halate albe, lucru care îmi dădea senzația că sunt bolnav și urmează să fac injecții. Desigur, au fost și oameni de la care am avut de învățat lucruri frumoase, oameni care erau implicați și care ne-au fost alături.
Credeați că veți fi vreodată adoptat?
Da, deoarece în acea perioadă a copilăriei mele, mai mulți cetățeni străini veneau să înfieze copii. Visul meu de a avea o familie a fost spulberat într-o zi când am aflat că am HIV. Acest lucru mi l-au spus cei care aveau grijă de mine. Eram într-o cameră cu mulți copii care aveau această boală și mi-au spus că aveam și eu.
Vă doreați să mergeți la școală, la facultate?
Da, îmi doream să merg la școală și îmi plăcea acest lucru, însă pentru că ne bătea învățătoarea, mersul la școală devenise o corvoadă și un motiv de frică. Avea un băț pe care ne scria numele și ne bătea cu el dacă nu ne făceam temele. Ne mai prindea degetele în ușă și ne spunea că nu este de acord ca toată lumea să facă școală. Am avut noroc la oameni, aveam colegi care țineau la mine și împărțeau hrana cu mine. Nu mă feresc, uneori, din păcate mâncam și resturile de mâncare din bănci atunci când îmi era foarte foame.
Ce doreați să vă faceți când veți fi mare?
Voiam să mă fac doctor sau să lucrez pe Ambulanță, lucru pe care am și reușit să-l fac. Asta pentru că eram bolnav și dus des la spital. Acolo erau mulți doctori care aveau grijă de mine și cărora le păsa și îmi acordau atenție. Am mai simțit neputința celor bolnavi și fără ajutor din spitale. Așa am descoperit mai târziu de ce la rândul meu mi-am dorit să-i ajut și pe alții.
Ați dat examen pentru a lua carnetul de șofer și l-ați luat. Cum v-ați înscris?
Da, mi-am luat carnet. Lucrând la Ambulanță îmi plăceau șoferii care mergeau să ducă bolnavii la spital . Și m-am înscris pe ascuns, nu a știut nimeni. Am simțit că nu trebuie să spun acest lucru. Am muncit toată vara la o tabăra, am strâns bani și m-am înscris la școală.
Ați cochetat și cu bucătăria. Vă plăcea să faceți prăjituri?
Îmi amintesc de parcă a fost ieri. Aveam 14 ani și am fost într-o tabăra de copii. Aici am învățat primele lucruri despre gătit și am descoperit pasiunea mea pentru gastronomie. Apoi am urmat și liceu de Alimentație Publică unde am mai învățat lucruri specifice.
Ați fugit din orfelinat. De ce ați făcut-o? Cine v-a însoțit?
La 16 ani am simțit că nu mai puteam suporta mediul în care trăiam și am plecat timp de două săptămâni cu patru colegi. Andrei, Adrian, Vitan, Copot și eu descopeream orașe din țară. București, Tulcea, Buzău și Galați au fost vizitate de cinci moldoveni. Am luat trenul și ne-am ascuns la bagaje. Dormeam în gări, în tren. Mâncam din ce ne dădeau oamenii din tren sau acolo unde munceam. Uneori mergeam pe străzi, prin parc și descopeream lumea prin proprii ochi. Munceam cu ziua la săpat, în construcții.
Știm că tot de pe stradă ați reușit să aflați că nu sufereați de acea boală cruntă. Cum ați ajuns să aflați?
Am aflat la 17 ani de la doamna Irina Băltățescu, unul dintre oamenii care mi-au croit drumul în viață. În urma transferului de la un cămin la altul pe motiv că sunt bolnav, dumneaei a observat că sunt sănătos și a demarat procedura de refacere a analizelor. Le-am repetat chiar de mai multe ori pentru a fi siguri. Așa am descoperit că nu sufeream de boala despre care știam, respectiv HIV.
V-ați înscris la școală? Ce cicluri de învățământ ați urmat?
Am absolvit cele douăsprezece clase la Piatra Neamț, apoi la București am intrat la Facultatea de Geografie și un Master în Managementul Dezastrelor Nucleare.
De ce voluntariat? Ce înseamnă voluntariatul?
Pentru mine voluntariatul înseamnă un mod de viață, cu care trăiesc zi de zi. Înseamnă și modul în care încerc să evidențiez realitatea umană, iar cei săraci de lângă tine să primească sprijin. Înainte de toate, voluntariatul înseamnă viață!
E greu să fii voluntar în România?
Uneori e dificil și e nevoie de multă motivație și educație. În scoli ar trebui create programe de acest gen ca lucrurile să fie mai accesibile tinerilor doritori. Ar fi nevoie și de o legislație mai bună și mai multă implicare din partea autorităților.
Ați fost plecat și în afara țării. Vă rugăm să ne povestiți cum ați ajuns să fiți voluntar în Nepal.
În Nepal am ajuns să fiu voluntar datorită experienței de pe serviciul de Ambulanță, și aș menționa persoanele care m-au sprijinit în acest demers, respectiv domnii doctori Alis Grasu și Cristian Grasu. Lor le datorez și respectul pentru ceea ce am învățat în domeniul medicinei de urgență. Am ales Nepalul, după difuzările din mass-media despre cutremurul din anul 2015.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră Nepal și Irak?
Să ajut! Spitalele din Nepal sunt incredibil de sărace. Așa că orice ajutor e binevenit. A doua oară când m-am dus în Nepal, am transportat aparatură medicală, am renovat săli de operație, am reamanajat încăperi. Și a treia oară când am fost, am reușit să facem o clinică stomatologică cu sala de așteptare, aparatură, scaun stomatologic. Toate cu bani donați de oameni. Pentru oamenii din Nepal, oameni care au rămas fără nimic, oameni care văd copii murind și care sunt pe cale să își piardă ultima speranță. În Irak am ajuns din același motiv în care am fost și în Nepal. Am văzut ce se întâmplă și pur și simplu nu am putut să îmi văd în continuare de viață, știind că aș putea face ceva. Și am făcut. Acum sunt aici și mă pregătesc să termin ce am început: o clinică stomatologică cu toată aparatura necesară pentru refugiații din Mosul. În Irak situația este foarte gravă, cutremurele au devastat totul și oamenii au nevoie de îngrijiri medicale constant. Sunt oameni care nu au cu ce se îmbrăca, sunt cimitire de copii, lucruri îngrozitoare. De aceea am venit.
Cum arată acum o zi normală din viața lui Ionuț Ursu?
O zi din viața mea înseamnă multă muncă: ziua la școală, noaptea gărzi la Ambulanță, în weekend evenimente sociale umanitare, activități pentru gasirea sponsorilor, organizări de expediții umanitare în alte țări.
Aveți regrete?
Da, regret că nu am făcut Facultatea de Medicină, însă nu este încă târziu. Îmi pare rău, de asemenea, că nu mi-am cunoscut încă tatăl și nu știu nimic despre familia lui, mama mea ascunzând acest lucru.
Ce a făcut Ionuț Ursu în ultimii trei ani? După vizita în Nepal din anul 2017, cum s-a schimbat viața dumneavoastră?
În ultimii ani am fost plecat în Nepal unde am reușit să amenajez și să construiesc o clinică stomatologică destinată copiilor din școlile din satele nepaleze. De asemenea am amenajat și în România la casa de copii unde eu am crescut la Centrul școlar pentru educație Incluzivă „Alexandru Roșca” o clinică stomatologică perfect utilată cu absolut tot ce trebuie unde am început și un proiect de voluntariat pentru medicii care vor să-i ajute pe copii în privința tratamentelor stomatologice cu titlu gratuit. Am creat un program de voluntariat unde avem patru doctori care efectuează șase sau șapte ore pe săptămână voluntariat pentru copiii din sistemul de protecție socială. Menționez că această clinica a fost făcută exclusiv din banii din sponsorizări și este avizată și autorizată. Cel mai frumos lucru este că sunt cel puțin opt luni de când s-a dat drumul la clinică și s-au tratat peste 200 de copii. Fac în special tratamente de canal, carii dar și tot felul de lucrări complexe. Toate sunt absolut gratuite. După care iar am fost plecat în Nepal unde am mai făcut încă o clinică stomatologică într-un alt sat unde sărăcia este foarte mare, iar copiii nu au acces la servicii stomatologice. După vizita mea în Nepal viața s-a îmbunătățit din ce în ce mai mult. Sunt mult mai încrezător, consider că am tot ce îmi trebuie: sunt sănător și iubesc viața. Oamenii în Nepal nu au absolut nimic. Cel mai important lucru la nepalezi este sănătatea și copiii după care vin toate. Ca un aspect atât de important este că după venirea mea din Nepal m-am apucat de făcut în România un proiect umanitar privind înființarea unui cabinet stomatologic de chirurgie Maxilo-Facială destinat copiilor cu autism din casele de copii și din familiile defavorizate de pe tot teritoriul județului Neamț. Asta mi-a dat putere să merg mai departe și să m-am ambiționat cu proiecte mult mai mari.
Despre Ionuț putem spune acum că are o familie? Cât de împlinit sunteți?
Legat de viața personală, sunt cel mai împlinit om deoarece am o iubită deosebit de frumoasă, respectuoasă și foarte inteligentă. În trei ani și jumătate de când trăiesc o frumoasă poveste de dragoste alături de iubita mea, am reușit să construiesc proiecte pentru copii, proiecte mult mai solide și mult mai frumoase. Pe acest om minunat l-am cerut în căsătorie. A fost un moment special și deosebit, numai bun de pus în cămara sufletului. În momentul în care vom fi căsătoriți, voi fi împlinit pe deplin. Iubirea…
Ce ați schimba la evoluția dumneavoastră? Ce nu ați mai face sau ce ați face mai devreme?
Nu aș schimba absolut nimic. Consider că viața este așa cum ești tu, iar tu nu poți schimba cursul ei. Încerc de multe ori să am mai multă răbdare cu mine și să înțeleg că pot mai mult. De aceea sunt convins că nu mă pot schimba într-un altfel. E foarte important să fiu același om cum sunt acum.
Ce planuri de viitor aveți?
Planurile mele pentru viitor este să-mi fac o familie dar și să reușesc să fac o caravana stomatologică și de medicină generală cu care să umblu și să tratez persoane fără venituri din zona Moldovei. Îmi doresc foarte mult acest lucru deoarece m-am specializat în acest domeniu.
Un mesaj pentru tineri.
Să nu renunțe la nimic în viață și să-și îndeplinească tot ceea ce își doresc. Încă un lucru pe care îl transmit tinerilor este să facă cât mai mult voluntariat și să se implice în proiectele sociale sau de educație. Este oportun să ne implicăm în societate pentru a dezvolta comunitatea în care trăim.
După ce motto vă ghidați în viață?
Motto-ul vieții mele este: „Învață să-i crești pe cei din jurul tău prin felul tău de a fi, iar prin asta te vei crește și pe tine, prin puterea lor”.