Cristina Andone m-a provocat prin faptele sale să o cunosc. Mie îmi plac oamenii de modă veche, în special cei care au bun simț, educație și convingeri după care se ghidează permanent. Cred cu tărie că valoarea unui om constă în mintea, sufletul și lucrurile făcute de mâna lui temeinic. Ea este unul dintre oamenii care nu au stat pe loc, drept dovadă și-a pus amprenta pe fiecare dintre noi prin cărțile pe care ni le lasă la îndemână sau le plimbă prin toată țara, pe la sate și prin orașe. Nu e doar părerea mea, dar oamenii vorbesc, împărtășesc, întorc mulțumirea atunci când o întâlnesc prin librării, biblioteci, școli, chiar și grădinițe. De scris s-a apucat târziu, deși terminase folilogia, nu cochetase nici măcar cu jurnalismul. Cele 120.000 de exemplare vândute la prima ediție a celor 8 povești muzicale au convins-o că trebuie să devină un scriitor profesionist.

Invitata mea de azi apreciază oamenii mici și mari, arta și vede frumusețea în lucrurile mărunte.  Prețuiește viața. Rar întâlnim persoane care nu fac comparație între valoarea unui obiect și valoarea unui sentiment. Cristina este unul dintre ei. Știe că schimbarea vine de la noi din proprie experiență și oferă mai departe din învățămintele primite de la viață.  Cartea Plec, roman cu publicitari, măgar și umbre  este lăsată drept mărturie.

           Scriitor de povești muzicale de copii, trainer de creativitate, dar și autoarea cărții Școala banilor bine-crescuți, un ghid pentru un trai bun și un îndemn chiar în format fizic pe limbajul copiilor care se găsește la Editura Univers din 2019. Este cea care ne trimite din nou pe băncile școlii, pentru că a găsit la rându-i cele mai bune răspunsuri la întrebarea fiului ei: Câți bani faci pe an, mami? Scoate și ceva nou din sertar, doar răbdare s-avem.  A dat din casă și ne-a mărturisit că are contracte semnate pentru alte 20 de cărți de povești în următorii cinci ani. Cristina are idei prospete pe care le împarte mereu cu bucurie cu publicul pe care și l-a format încă din 2011, de la apariția primei cărți. Și nu doar cu copiii, întrucât adulții cu care colaborează sunt la fel de încântați precum cei mici.  a dat din casa și ne-a mărturisit că are contracte semnate pentru alte 20 de cărți de povești în următorii cinci ani.

            Este omul care are lipici, nu doar pentru că știe să povestească frumos și își alege cuvintele fără prea mare efort, dar și pentru că se menține vie prin ceea ce face. O ajută mult și poezia, mărturisește chiar ea. Dar, și toate turneele pe care le face prin țară pentru a ne trimite la școala banilor bine-crescuți, dar și pentru a dărâma prejudecățile cum că cei mici nu citesc povești cu muzică.

Să o descoperim în rândurile de mai jos.

Să facem un exercițiu: Cum era fetița Cristina? Cum e  azi Cristina Andone omul? Cum e Cristina Andone scriitorul?

Am fost un copil crescut mai ales de tată, așadar mai degrabă sportivă și neînfricată. Cu tatăl meu hoinăream pe străzile din București, ascultam seara concertele de muzică clasică de la Radio România Muzical, exploram parcuri, câmpuri, mergeam cu bicicletele pe coclauri. Ne

întoarceam acasă cu corcodușe, câte o roată de floarea-soarelui și mereu cu o mână de flori pentru mama. De mușețel. Eram pragmatici, normal, tata e inginer, iar mie îmi plăcea ceaiul. Astăzi, în privința celor enumerate mai sus, nu s-a schimbat mare lucru: ascult seara concertele de la Radio România Muzical, plec cu bicicleta unde văd cu ochii, mă întorc mereu cu niște flori de câmp frumoase și….numai bune de ceai. Încă îmi place ceaiul, în detrimentul cafelei. Diferit e că sunt mamă. Și că scriu, nu compuneri, ci cărți. Acestea sunt, de altfel, cele două note de baza ale esenței mele ca om: sunt mamă și scriitor.

Cum sunt ca scriitor? O bună întrebare. Cred că mai ales cititorii mei ar ști să-ți răspundă cu justețe. Îți pot spune că nu mă simt doar scriitor. Mai sunt  și povestitor. Și mai ales misionar în educație. Când pun punct de final de carte știu că pentru mine va începe o călătorie. Voi lua acea carte și o voi duce în țară, în orașe mici și mari, la sate. Voi merge în librării, școli, grădinițe, facultăți, biblioteci, dar și în iaurtării, în catedrale, în stații de metrou. Și voi povesti. Ca acum câteva mii de ani. Adică îi voi strânge pe oameni în cercul de încredere al poveștii, ne vom privi în ochi și ne vom promite că lumea are sens. Acesta e rostul prim al poveștii: de vindecare de non-sens, de vindecare de plictis și de teamă. Pentru că merg cu poveștile mele în locuri greu de ajuns, în spitale, orfelinate sau în sate îndepărtate, îmi place să mă consider și un misionar în educație. Anul acesta am fost în 12 sate din județele Brăila, Vrancea, Bacău și Ilfov. Câteva experiențe au devenit deja poveste. Altele se pregătesc să devină.

Când ai cochetat prima dată cu scrisul și ți-ai dat seama că-l iubești?

Târziu. La 33 de ani, la vârsta cristică ( nu critică, da?). Desigur, mama păstreaza un petic de hârtie de la 7 ani, prima mea compoziție. Avea un singur rând: întunericul străbate încet. Habar n-am ce-a vrut să spună autorul. Abia la 33 de ani m-am hotărât să scriu. A fost dintr-o dată, nu mă bântuise gândul mai devreme. Deși terminasem filologia, nu am cochetat nici macăr cu jurnalismul, ca majoritatea colegilor mei. M-am îndreptat către publicitate, mai exact către strategie. Apoi foarte repede am ajuns să conduc o mare agenție de publicitate. Nu aveam timp de reverii. Doar că într-o vară din 2009, un an complicat pentru mine, am plecat dintr-o dată la Harvard la un curs de două luni de scriere creativă. Am lăsat tot în urmă: doi copii foarte mici (erau în grija mamei mele, doctor de profesie), job, obișnuințe. Această experiență s-a făcut, șapte ani mai târziu, un roman publicat la Univers: Plec, roman cu publicitari, măgar și umbre. L-am rescris de trei ori, iar în paralel am scris 8 cărți pentru copii despre…muzica clasică. Acestea s-au vândut în 120.000 de exemplare în prima ediție și mi-au dat încredere să devin scriitor profesionist.

Te-ai dedicat scrisului acum ceva ani. Ce sentiment te-a învăluit în momentul când ai ținut prima ta carte în mână în format fizic?

Prima mea carte apărută a fost una pentru copii, din colecția Povești din Pădurea Muzicală. Țin minte că mi-era teamă ă o deschid singură, așa că i-am chemat pe cei doi ilustratori cu care am lucrat: Adriana Gheorghe și Sebastian Opriță. Am ieșit la o ceinărie, oamenii se pregăteau de Crăciun, iar noi răsfoiam cartea noastră și ne simțeam ca și când ne-am primit deja cadoul.

Care crezi că sunt ingredientele potrivite pe care trebuie să le aibă un scriitor în accepțiunea ta?

Un scriitor ar trebui să aibă o bună rezistență, inclusiv fizică: să poată sta nemișcat, singur, câteva ore în șir în fața mesei de scris. Desigur, reziliența psihică ar ajuta, ca să poată trece de șirul de uși închise înainte de prima publicare. Apoi, curiozitatea. Fără curiozitate un scriitor este un vânturător de cuvinte. În fine, instinctul pentru poveste. Un bun scriitor este un detectiv de povești.

Scrii pentru adulți, dar și pentru copii. Care este cea mai mare diferență?

Am scris Plec, roman cu publicitari, măgar și umbre– o carte despre despărțirile de tot felul: de o slujbă, de un om preaiubit, de un om neiubit, de o etapă de viață. De asemenea antologiile Cum e să fii fata și Nesupusele, volumul 1 și 2. Pe de altă parte, am scris Povești din pădurea muzicală și Școala banilor bine-crescuȚi.

În fond, nu este nicio diferență între a scrie pentru adulți și pentru copii. De altfel, Nesupusele e o carte citită atât de femei de peste 30 de ani cât și fetițe de…13. Povestea bună, autentică, mișcă în egală măsură la orice vârstă. Ar putea fi o diferență tehnică, de cantitate. Și mai este ceva: modul de redare al poveștii este mult mai simplu, mai autentic în cazul literaturii pentru copii. Adulții sunt mai răbdători. Îți mai dau o șansă, ție, ca scriitor. Copiii, nu. Dacă nu îi prinzi de la prima pagină, închid cartea și gata. Așadar, am mult mai multe emoții ( și, în consecință sunt mult mai atentă) când scriu povești pentru copii. Copiii sunt un public atât de exigent.

Pregătești să scoți ceva nou din sertar?

Oh, da. Chiar acum a ieșit din tipar ”Cartea bunătății” cu povești inspirate din lumea satelor. Mi-am dat seama că de mii de ani poveștile vin de la sat spre oraș, ca sursă de valori și înțelepciune. Doar relativ recent aceste povești au amuțit, copleșite fiind de variantele mult mai bine promovate de la ”centru”, narațiuni tip Marvel, Disney sau…MiniMax. Nu mai știm ce visează copiii de la sat, care sunt temerile lor, care sunt dorințele lor. Mai am în lucru în roman, Carusel. M-am gândit că, după cartea Plec, roman cu publicitari, măgar și umbre ar merge bine o carte despre revenire. Mai exact, o carte despre revenirea care ne ține suspendați în poveste, acolo unde nu mai simțim timpul, nu mai contează anii, suntem în caruselul nevoii de cel iubit, al nevoii de emoție. Altfel, am contracte semnate pentru alte 20 de cărți de povești în următorii cinci ani.

Copiii tăi sunt singura sursă de inspirație pentru ale tale povești muzicale, cât și pentru cartea Școala banilor bine-crescuți?

Copiii mei sunt doar una dintre sursele de inspirație. Una esențiala, firește. Ei mai sunt baza de testare pentru poveștile finite, critica de întâmpinare, asistenți în spectacolele de poveste pe care le țin la atelierele pentru copii. Iată, îi exploatez…

Pentru Școala banilor bine-crescuți m-a ajutat nu atât inspirația, cât informația. Și m-a ajutat enorm parteneriatul cu nițte specialiști în economie și în banking, mă refer acum la parteneriatul cu Școala de Bani. Am pornit de la informații, pe acestea le-am cernut prin prisma valorilor și am ajuns la șapte povești cu sens despre banii ca bilete de călătorie către visele noastre, despre generozitate și cumpătare, de fapt, despre echilibru. Așadar, pentru cartea de educație financiară pot spune că am avut o sursă primară de inspirație, copiii, și una de informație, Școala de Bani.

Te ajută inspirația să ieși din cotidian? Care este momentul cel mai prielnic din zi care te conduce către creativitate?

Momentul În care Thea Și Sasha se duc la culcare e pentru mine echivalentul răsăritului pentru călugării tibetani. Mă liniștesc, închid luminile lumii exterioare, mă pot apuca de scris. E adevărat, când încep o carte sau când sunt la ultimele pagini, lucrez de dimineața până seara. Iar atunci mă izolez pentru o săptămână sau două pentru că am nevoie să nu mai simt nimic decât ritmul cărții. Tot ca ritual, în ianuarie și în august nu-mi programez nici traininguri de creativitate, nici turnee în țară tocmai pentru că acestea sunt lunile mele bune, lunile în care scriu la foc continuu.

Care sunt valorile pe care le-ai primit de la familie și dorești să le insufli și copiilor tăi?

Îmi place mult întrebarea aceasta! De la tata am învățat răbdarea și perseverența. De la mama am învățat respectul pentru corpul meu, pentru sănătate.

Ce te-au învățat ai tăi copii la rândul lor?

Copiii mei îmi predau materii diferite. Thea a fost un copil bolnăvios. Când era bebeluș m-am temut de câteva ori să nu o pierd, de aceea de la ea am învățat cât de valoroasă este viața. Pur și simplu. A fi în viață, a avea copilul sănătos, a-ți privi copilul care doarme și care…respiră, toate acestea par lucruri banale. Și poate că sunt. Pentru că viața are un mod simplu de a ne prezenta lucurile cele mai importante: a respira, a vedea, a cunoaște, a iubi. Viața e atât de generoasă cu noi pentru că ne lasă să respirm, să vedem, să cunoaștem, să iubim. Și o face într-un mod nepompos. Dar tocmai lipsa asta de emfază a lucrurilor minunat-obișnuite, cum le numesc eu, ne duce prea adesea la nerecunoștință. Nu ne dăm seama cât de norocoși suntem. Thea, pentru că a trăit și pentru că acum e un copil perfect normal și sănătos, m-a învățat să prețuiesc viața. Iar fiul meu, Alexandru, alintat Sasha, este pentru mine un reper de seninăte. Când era mic îi spuneam puișorul moțat sau puiul gălbior pentru că era blond, zâmbitor și mereu senin.

Care este mesajul cel mai profund ce ți-a ajuns la inimă primit de la unul dintre cei mici  pe care îi întâlnești la atelierele desfășurate foarte des prin toată țara?

Un copil de 7 ani din Sibiu mi-a spus că atunci când vrea să-și ceară iertare de la mama, ascultă mai întâi Bach. Iar când vrea să-și ceară iertare de la el însuși, când vrea să se ierte, să se simtă senin, ascultă Mozart. Seamănă izbitor de mult cu fraza aceea celebră: când ingerii îl slăvesc pe D-zeu, îi cânt Bach, când sunt între ei, cântă Mozart.

Susții ca freelancer traininguri de creativitate și Comunicare Vie pentru corporatiști. Cum poți descrie relația pe care o închegi cu adulții la astfel de cursuri? Pe ce considerente se bazează?

Lucrez ca trainer de comunicare vie pentru corporatți din domeniul bancar, farma, construcții și telecom. Nu sunt un antrenor care importă formule din afara, ci mai degrabă un povestitor. Gândesc fiecare training ca pe o poveste în care intrăm împreună ca personaje și ieșim schimbați. Pentru că acesta e rostul poveștii, nu-i așa? De a-ți oferi o experiență transformatoare. La fel sesiunile de coaching, le desenez ca pe o poveste cu un unic personaj principal care primește un portret și cele mai bune linii de acțiune, de…narațiune.

Adulții de la trainingurile mele nu sunt mult diferiți de copiii de la atelierele de poveste. Cel puțin nu la nivel de curiozitate, ceea ce este minunat! Plecăm apoi prieteni, mulți îmi scriu ca să-mi povestească despre cum au aplicat tehnicile de detox în comunicare, de exemplu, în email-urile lor. Sau mă sună să-mi aducă, așa cum s-a întâmplat zilele trecute, niște…mere. Îmi plac mult merele, v-am spus? Pe cartea mea de vizită ar trebui să scrie: recuperator de frumusețe, ronțăitor de mere.

Îți scriu părinții? Dacă da, care sunt mesajele cele mai des întâlnite?

Primesc multe mesaje pe Facebook, da. Mai ales fotografii cu copii care de ziua lor au cerut un tort cu Mozart sau cu…Bach. Asta mi se pare foarte amuzant! Sau mai primesc poze cu primul cuvânt scris de un prichindel: nu, nu era mama, nici tata ci…Vivaldi! Mai sunt educatori care mă întreabă cum să predea la școală ateliere pe baza cărților mele. Sau sunt invitații la școli și grădinițe. Pe aceste le pun într-un calendar și, pentru că mă consider un povestitor misionar, în fiecare lună am cel puțin 5 ateliere, mereu gratuite, în școli, grădinițe, biblioteci. Au fost luni în care am avut 20 de ateliere. Dar acestea sunt perioadele de misionariat intens. Ca scriitor, mai am nevoie și de ceva răgaz ca să creez povești. Și desigur, mai am nevoie de timp ca să-mi susțin trainingurile, fără de care nu aș putea să trăiesc decent.

Unele persoane consideră că succesul înseamnă să ai o carieră interesantă, altele cred că viața de familie și banii mulți formează împreună succesului adevărat. Care este definiția succesului signifiantă pentru tine?

Pentru mine succesul ca scriitor înseamnă să scriu câte o poveste pentru fiecare om pe care l-am iubit. Așadar, succesul este recuperare din calea uitării prin ceea ce știu eu mai bine: să spun povești. Altfel, succesul e un cuvânt simplu: împreună. Cât timp sunt împreună cu ai mei, cât timp îi văd stâând la soare, cerându-mi să le fac supă, întrebându-mă unde le sunt ochelarii sau papucii sau caietele, cât timp stăm culcușiți pe o canapea și rontăim un măr, toate aceste lucruri pentru mine sunt succes. A fi în viață. A fi împreună. A respira. A fi unul în zâmbetul celuilalt. Asta e pentru mine reușită.

Un gând de final pentru toți cititorii.

      Pentru că povestea este cea care ne vindecă de teamă și de debusolare, ne încarcă de fiecare dată cu sens și cu emoție bună, ne este antrenor de imaginație, vă urez….

drum bun în poveste, drum bun către sufletul vostru!