a

De la o copilărie într-un centru de plasament la o carieră în învățământ. Povestea lui Petrea Ionel, tânărul ajuns directorul  Școlii Gimnaziale din Fârdea

- - 448- 232 vizualizari

Petrea Ionel aparține României ca noi toți. Diferența este că el este mai mult al României decât noi ceilalți, pentru că a fost crescut de mai mulți educatori într-un centru de plasament. Din nefericire, a fost beneficiarul protecției copilului Lugoj. Știm din auzite că sistemul este unul stricat și nedrept, dar pentru Petrea Ionel a fost „acasă” până la 18 ani.

În pofida faptului că viața i s-a arătat ca fiind precum o competiție de atletism, nu s-a lăsat învins și poate a făcut mai multe față de alții care au avut totul de la naștere. El nu a avut nimic. A fost copilul statului român și nu a simțit nici dragoste de la părinți, nu a avut nici dreptul la o educație bună primită în sânul unei familii, nu a avut parte nici de mângâieri, încurajări sau respect. A făcut cunoștință cu abuzurile, cu suferința, cu umilința, cu lipsuri multe. Toate acestea nu au făcut decât să-l motiveze în timp să ajungă om mare, pe picioarele lui, învățat, disciplinat, cu credință în Dumnezeu și cu bun simț.  A studiat, s-a încăpățânat să arate că se poate, deși i se repeta des că este al nimănui, că nu are mamă.

Am terminat două facultăți. Am absolvit la Universitatea de Vest din Timișoara- Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor, Specializarea Contabilitate și Informatică de Gestiunea, apoi am urmat cursuri la Universitatea ”Aurel Vlaicu” din Arad- Facultatea de Științele Educației, Sociologiei, Psihologiei și Asistența Socială, Specializarea Asistența Socială.

În prezent, Petrea Ionel este directorul școlii din Fârdea. A fost premiat de către Casa Regală a României pentru eforturile și determinarea sa. Se simte responsabil și întinde mâna copiilor care provin din rândurile cărora provine și el.

Cum ai putea să îți descrii perioada copilăriei? Ai amintirile prețioase?

Am venit pe lume în anul 1985 la maternitatea din Făget, loc în care am petrecut primele nouă luni din viață. Nu pentru că aș fi fost bolnav, ci pentru că mama mea, fără niciun fel de remușcare, m-a abandonat în maternitate imediat ce m-a născut. Apoi, am ajuns la  centrul de plasament din Lugoj, în care se aflau zeci de alți copii părăsiți. Îmi aduc aminte că dormeam 50 în cameră, nu a fost ușor. Mi se tot repeta „tu ești al nimănui, nu ai mamă”. Mă durea foarte tare atunci când vedeam că pe unii colegi îi vizitau mamele, îi luau în weekend-uri acasă, iar pe mine, nu. Mai târziu, mă mai lua câte o familie în weekend acasă, a contat mult asta, am ieșit și eu în lume, am cunoscut alt mediu.

Și-mi aduc aminte  că nici la școală nu mi-a fost foarte ușor. Asta pentru că, nu de puține ori, eram ironizat de ceilalți colegi pentru că sunt  de la casa de copii. Eram vreo 30 de copii din orfelinat, care eram împărțiți în două clase ca să fim în sală cu alți copii normali. Aveam colegi care ne marginalizau, știu că mi se spunea «tu nu te joci cu mine, nu te joci fotbal, pentru că ești din orfelinat».

Din cauza acelui lucru urăsc și acum să joc fotbal.

Care a fost primul lucru pe care l-ai învățat la orfelinat?

Primul lucru care l-am învățat la orfelinat este că suntem ai nimănui și să nu mai plângem că părinții nu ne mai iubesc.

Adult acum, ce ți-ai luat frumos pentru suflet din acea perioadă?

Îmi aduc aminte că au venit în anul 1995 tineri voluntari de la Biserica Harul din Lugoj, care ne învățau melodii creștine, poezii și ne citea din Biblie. Astfel primeam și sămânța Cuvântului Lui Dumnezeu în inimă. Am învățat să iubesc aproapele să cinstesc pe mama și pe tata chiar dacă m-au părăsit. Să fiu filantrop și să îmi ajut aproapele meu.

Unde este acasă pentru tine? Când spui acasă, la ce te gândești?

Pentru mine acasă înseamnă de fapt case, deoarece mergeam la mai multe familii creștine Baptiste din Lugoj și acolo simțeam că sunt acasă, deoarece primeam acea caldură, iubire și dragostea pe care toți copiii din lume au dreptul, la fam. Fartala, Muscan, Cristinoiu, Indru din Lugoj. Acum când spun casă mă gândesc la FAMILIA pe care Dumnezeu mi-a dat-o și anume o soție credincioasă și cu frică de Dumnezeu, frumoasa mea soție Rahela.

Ce ai studiat și încotro te-ai îndreptat atunci când ai plecat din casa de copii?

Am terminat două facultăți. Am absolvit la Universitatea de Vest din Timișoara- Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor, Specializarea Contabilitate și Informatică de Gestiunea, apoi am urmat cursuri la Universitatea ”Aurel Vlaicu” din Arad- Facultatea de Științele Educației, Sociologiei, Psihologiei și Asistența Socială, Specializarea Asistența Socială.

Ai întâlnit voci care ți-au spus că nu vei reuși? Cum le-ai depășit?

Da, de la educatori și unii profesori din gimnaziu. Le-am depășit cu ajutorul lui Dumnezeu prin unii educatori de la Centru de Plasament,  familii de plasament și unii dascăli de la gimnaziu , liceu și facultate.

Ce înseamnă Casa Speranței pentru tine?

O rază de speranță care ne-a ajutat să ieșim din casa de copii la familii dornice să ofere afecțiunea care mi-a lipsit. Am fost plasați la familii din Lugoj la persoane care au dorit voluntar să aibă grijă în weekend și sărbători.

Cum ți-ai descrie traseul profesional?

Cu suișuri si coborișuri, am muncit, perseverat și sperat că voi avea un loc de muncă demn și stabil. Și Slavă lui Dumnezeu le am.

Cum ai ajuns să fii cadru didactic?

Am urmat cursuri de psihopedagogie modulul I și II la Universitatea de Vest Timișoara, am făcut practică pedagogică la Colegiul Economic ”F.S.Nitti” Timișoara. Așa m-am îndrăgostit de această frumoasă meserie de a fi profesor. Am dat examen de titularizare și din anul 2012 cu ajutorul lui Dumnezeu sunt titular cu a doua notă la examen la discipline economice.

Ce înseamnă pentru tine funcția de director educațional?

Pentru mine funcția de director este o provocare, dar și o plăcere de a ajuta familiile sărace. Consider că îmi stârnește rolul meu de Asistent Social, prin implicarea copiilor mai avuți să își respecte și să își ajute semenii care au lipsuri, dar să și implic instituțiile care ar putea să ajute ca elevii din familii defavorizate să meargă la școală. Totodată, consider că pot să fiu un exemplu pentru mulți tineri prin viața care am trăit-o și care o trăiesc acum.

Cui îi mulțumești pentru ceea ce ești azi?

Lui Dumnezeu si oamenilor de bine.

Ce sentimente porți atunci când ești în fața copiilor?

Consider că sunt părintele lor și sunt dornic să le ofer educație atât de etică și comportament cât și de specialitate.

Ce vis porți cu tine?

Principalul vis este de a înființa un orfelinat și spațiu în care să ajut familiile sărace prin oferirea de servicii sociale, masă caldă, haine, educație, etc.

Care este tristețea ta cea mai mare? Dar mulțumirea care te satisface total?

Tristețea mea este că mama nu comunică cu mine, dar încă sper să își revizuiască comportamentul. Mulțumirea mea este că am familie, adica sunt căsătorit și mă rog lui Dumnezeu să ne dea și copii.

 

448 recommended
232 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Tanase Emma