„Mama? Am un opțional nou la școală. Ne gândim cum am vrea să arate o bucățică din orașul nostru. Îl desenăm, apoi îl construim. Și la finalul anului punem la un loc, într-o sală maaaare, toate-toate căsuțele și drumurile noastre, șosele, autostrăzi, mama!, și vă arătăm orașul nostru.”

Arhitectură, la nici nouă ani? Într-o primă fracțiune de secundă, te-ai gândi că nu-și bate nimeni capul să-i învețe „pe ăștia mici” ceva atât de complex. Dai însă gândul la o parte, căci realizezi rapid că orașul tău mai merită o șansă să se ridice; iar șansa asta ar putea răsări chiar din interiorul generației care se coace acum în școala primară. Potențial există; avem copii buni, curioși, accesul lor la informație e nemaivăzut. Așa că ideea cursurilor pentru micii arhitecți wannabe a încolțit în mintea unor doamne arhitecte – și mame – care căutau soluții pentru a colora programa școlară a copiilor lor.

Cu ajutorul voluntarilor care s-au adunat în jurul acestei idei, au și transformat-o în realitate, cu zero costuri pentru elevi și părinții lor, iar astăzi, o grămadă de copii și voluntari se joacă „De-a Arhitectura”. Cu Miruna Grigorescu, arhitect și membru fondator, mamă, voluntar și iubitoare a poveștilor care devin realitate, am aflat istoria proiectului și câte ceva despre drumul care a condus-o aici.

Miruna Grigorescu. Foto: Lucian Călugărescu

O formă de libertate creativă

Putem spune că Miruna a avut un noroc pe care acum îl fructifică mai departe pentru copiii creativi, hotărâți, muncitori: familia, dar și școala, i-au oferit toate modelele de care ai nevoie când îți alegi o meserie ce leagă laolaltă și oameni, și știință; și artă, și precizie.

Și-a petrecut o bună parte din copilărie în casa străbunicilor, cu povești nesfârșite și adevărate despre furtuni cu pești zburători, despre mare și război, despre pension, etichetă și baluri interbelice, despre bombardamente și fuga în Ardeal, despre cei șapte frați ai străbunicii, despre muncă și responsabilitate, despre felul simplu în care au fost oameni indiferent ce a trecut peste ei. Iubește în continuare poveștile și spune că noi înșine, de fapt, suntem povești.

Întâmplarea face că, pentru ea, a deveni arhitect a fost, în momentul zero, o simplă sugestie. Căutând mai mult sau mai puțin conștient o libertate creativă, a întâlnit, în perioada liceului, câțiva arhitecți în carne și oase, pe care a avut curajul să îi întrebe despre profesie. Și fiecare interacțiune a adus câte puțin în devenirea sa în meserie.

„Au fost întâlniri bune, iată. Au contat cel mai mult întâlnirile și comunitățile. Iar școlile mele au fost locurile în care mi-am găsit modelele, mentorii, prietenii. Nu am proiectat vreodată ceea ce fac acum. Balansez un job de corporație – în care contează într-un fel destul de discret faptul că sunt arhitect de profesie – cu rolurile mele actuale din Asociația De-a Arhitectura, acela de membru în board și coordonator de comunicare.”

Muncește mult la corporație, la asociație și acasă. Dar lucrurile sunt fluide, inegale, sunt perioade și perioade. C-așa-i în Arhitectură.

Șase-arhitecte-și-mame

Proiectul De-a Arhitectura intră el însuși „la școală”, are aproape șase ani. Primii cinci s-au serbat în aprilie 2017, cu o Gală a Voluntarilor – „fiindcă fără ei nu s-ar fi putut”, spune Miruna Grigorescu.

„Ideea arhitecturii ca subiect de studiu în școli a avut șansa să apară în conversația a două doamne foarte deștepte, care au și trecut la fapte. Au scris proiectul, au convins Ordinul Arhitecților și au primit finanțare din taxa de timbru, au adunat echipa și, în decembrie 2011, de Moș Nicolae, ne-am întâlnit în formula «fondatoare» prima dată.

Eram șase arhitecte și mame, cum ne prezentam noi ca echipă la început: Corina Croitoru (arhitect, membru OAR B), Vera Marin (arhitect cu specializare în urbanism, lector universitar, preşedinte ATU, arhitect asociat SQUARE BAU, membru RUR, APUR, UAR şi OAR), Claudia Pamfil (arhitect cu specializare în urbanism, trainer, director Grupul pentru Dezvoltare Locală – GDL), Mina Sava (arhitect asociat A STIL, membru OAR B, preşedinte Asociaţia De-a Arhitectura), Eliza Yokina (arhitect asociat SYAA, membru OAR B) și subsemnata, Miruna Grigorescu (arhitect, MA management urban, project manager AFI Europe, membru OAR B).

Au urmat câteva luni de discuții despre concept, scrieri, rescrieri și restructurări, consultări serioase cu specialiști în pedagogie. Am făcut un ghid pentru profesor și un caiet de lucru pentru elevii săi. Totul, gândit pentru a fi predat în tandem de învățător și o persoană-resursă – un arhitect, un urbanist.

Cu binecuvântarea Inspectoratului Şcolar București, cursul a intrat în anul școlar pilot în șapte clase din București în septembrie 2012. Opt sau nouă arhitecți mergeau să predea, pentru prima dată în școlile din România, De-a Arhitectura în orașul meu.

Noi nu am predat; ne duceam fiecare, pe parcursul lecțiilor scrise de fiecare din noi, și ajutam, observam, rescriam din mers.

În ianuarie 2013, cu sprijinul unor prieteni juriști, am înființat asociația. Lucrurile luau avânt, veneau din ce în ce mai mulți oameni spre noi – să se implice, să finanțeze, să colaboreze. De atunci tot așa au mers lucrurile, am crescut.”

Acum, De-a Arhitectura are trei cursuri mari, iar voluntarii ajung la 2 500 de copii în fiecare an, acoperind toate clasele primare, plus gimnaziu și puțin liceu. Arhitecții construiesc povești împreună cu cei mici, ghidând copii de clasa a III-a – a IV-a în descifrarea alfabetului spațial al orașului. Iar rezultatele sunt fantastice: niciunul dintre copiii cu care am vorbit despre „opționalul” lor neobișnuit nu ar rata vreo oră de curs, iar participarea la expoziția de final de curs este o mare mândrie.

Care e rețeta? Auto-selecția voluntarilor: nu se înhamă oricine la un întreg an școlar de muncă. „În tot acest timp au venit încontinuu spre noi oamenii potriviți, oameni buni, cu valori asemănătoare, cu aceeași etică a muncii și respect pentru educație. Voluntarii se autoselectează, în primul rând, pentru că noi le cerem ceva greu: să se angajeze că timp de un an școlar vor veni săptămână de săptămână în clasă, să predea. Fie toamnă, iarnă sau primăvară. Fie sănătoși sau răciți sau cu propriii copii răciți. Cu predări la serviciu. Fără să știe dacă chimia cu doamna învățătoare e sau nu acolo…

Şi ei vin. Unii sunt în al cincilea an de predat. Unii se opresc la noi doar un an și apoi continuă alte proiecte incredibile. Energia pe care le-o dă lucrul cu copiii, bucuria de a-i vedea schimbați și a ști că e sufletul lor acolo: astea sunt motivațiile pe care le auzim cel mai des.

Noi îi sărbătorim mereu, ne sunt dragi voluntarii noștri. Iată este o serie de interviuri în care îi prezentăm pe minunații care s-au jucat o vreme De-a Arhitectura cu noi.”

Prima mare reușită

… a fost scalarea proiectului de la 7 la 60 de clase în cel de-al doilea an școlar, apoi la 100 de clase în anul următor, alături de aprobarea cursului ca opțional prin Ordin al Ministrului Educației Naționale în 2014. Ceea ce înseamnă că primul curs De-a Arhitectura poate fi predat fără formalități prea complicate și aprobări de la Inspectoratul Școlar, oriunde în țară.

„Arhitecții din țară auziseră de cursul nostru și au cutreierat școlile pentru a face prezentări directorilor, învățătoarelor și lecții demonstrative cu copiii. Învățătoarele prindeau drag de ce se întâmplă în clase și prezentau la cercurile metodice cursul. Şi așa am crescut organic. Natural, dar strategic. Exact așa cum trebuie. Oamenii care predau cursul au început să treacă printr-un program de formare. S-au creionat centrele regionale pentru coordonarea voluntarilor și organizarea claselor, a evenimentelor de sfârșit de an, a participării la tot felul de evenimente despre oraș. Am învățat mult în zona comunicării, am căpătat experiență în strângerea de fonduri prin tot felul de mijloace accesibile unui ONG. Totul cu muncă titanică, pe care și-au asumat-o full-time câteva dintre colegele mele din asociație.”

Tot parte din reușită e faptul că cursurile ajung în clase cu zero costuri pentru copii și părinții lor. Arhitecții sunt voluntari, echipa de predare trece printr-un training intensiv, toți copiii primesc manuale noi în fiecare an și, în general, întregul mecanism stă pe umerii coordonatorilor centrali și locali și pe ai rețelei de sprijin. Iar expoziția de fiecare final de an școlar este publică.

În Lumea mare: prieteni și organizații partenere în Europa, America de Sud, Africa și Asia

În afara bulei de breaslă, vorba s-a dus fulger prin România, mulțumită copiilor. Sigur, există Facebook, unde lumea vorbește mai în absența copiilor, există newslettere, cercuri metodice, dar cel mai mult, reputația cursului a crescut „din vorbă în vorbă”, pentru că unul dintre lucrurile pe care și le propuseseră le-a reușit de minune: părinții învață despre oraș de la copiii lor și sunt încântați de entuziasmul celor mici.

Și între arhitecți, o comunitate destul de (re)strânsă, vestea s-a răspândit destul de repede în toată țara, iar vestea bună e că mulți dintre ei își doresc să predea. Sigur, mai mulți decât se încumetă. „Dar vin constant, e o bucurie!”, spune Miruna.

„Nu mai puțin important, a auzit de noi Lumea, cu L mare. Avem prieteni și organizații partenere în Europa, în America de Sud, în Africa și Asia. Participăm la conferințe și grupuri de lucru dedicate educației de arhitectură pentru copii pe toate continentele, suntem un exemplu bun. Arhitectura predată în școlile de stat, la scara la care se întâmplă în România, e un exemplu pe care și-l doresc mulți.”

De unde bani? O bună parte din bugetul asociației este asigurat prin parteneriatele strategice cu cele două organizații ale breslei arhitecților, Ordinul Arhitecților și Uniunea Arhitecților din România. E un exemplu bun, spune arhitecta, punctând aspectul financiar al pregătirii universitare de la noi. „Ne bucurăm foarte mult că aceste organizații confirmă astfel că educația de mediu construit e importantă de la vârste mici și nu e doar pentru elite. Între timp, însă, ne-am specializat în a jongla cu tot felul de alte surse de finanțare – aplicăm la tot felul de granturi pe teme culturale sau de educație, abordăm și construim parteneriate bazate pe valori cu finanțatori privați, organizăm evenimente speciale («Case Ciripite» e o expoziție – silent auction care a avut două ediții foarte elegante), participăm la evenimente sportive destinate strângerii de fonduri – alergăm, înotăm, pedalăm.

De fapt, energia fantastică a oamenilor din De-a Arhitectura inventează și concretizează mereu câte ceva. Cel mai recent proiect, de exemplu, este UrbanUp!, ateliere gratuite pentru liceeni. În șapte orașe din țară, liceenii sunt invitați acum în toamnă la ateliere de o zi cu denumiri precum «Harta anti-plictiseală» sau «Monument cine ești», susținute de arhitecți. Nu știu dacă vreunii vor alege să devină arhitecți, dar sigur tuturor le va folosi să învețe să se uite altfel în jur.”

Lucrurile astea arată că, „de fapt, suntem OK”

Pentru Miruna, copiii care fac cunoștință cu arhitectura și orașul sunt „garanția că vom fi din ce în ce mai mulți cei care știu să se uite în jur, cei care știu că ei pot și au și instrumentele pentru a-și îmbunătăți viața”. „Nu cred că e nevoie de mult mai mult ca să avem încredere într-un viitor bun. Iar toți oamenii minunați implicați în diverse feluri în ceea ce face De-a Arhitectura sunt tot atâtea motive de a continua cu încrederea că, de fapt, suntem OK.”

Copiii Mirunei desenează povești. Sergiu construiește din cartoane costume, vehicule și cetăți, iar Lucreția compune muzică și scrie romane. Copiii surorii ei, Petru și Smaranda, tocmai și-au lansat prima carte, scrisă și ilustrată de ei.

„Cred că părinții mei nu și-au prea îngăduit să se exprime. Oameni cu formație tehnică, amândoi, deștepți, conștiincioși, responsabili. Cred că sora mea și cu mine am căutat ceva mai multă libertate creativă, fără să vrem să părăsim complet siguranța modelului părintesc. Așa am ales amândouă arhitectura, cumva în necunoștință de cauză. Şi probabil tot pentru balans ne încurajăm copiii să lucreze pentru a stăpâni mijloace de exprimare artistică.

Personal, am nevoie de certitudini, rutină, dar și de mici aventuri. Sunt vitează, zice fiul meu. Doar cât e nevoie, zic eu.”

A pleca sau a rămâne în România

Ajungem la discuția zilei, a pleca sau a nu pleca din țară; cu sinceritate, Miruna ne spune că dintotdeauna și-a dorit să plece și să se întoarcă – și cam asta i s-a și întâmplat. „Când au apărut copiii, am avut momente în care am vrut să fug, pur și simplu. Cumva, să îi pun la adăpost de aventura asta de-o avem trăind aici. Dar ei cresc frumos și capabili de viață. O să fim ok și aici. Cu multe șanse care apar din senin într-o societate «ne-așezată» încă, cum e a noastră. Cu norocul pe care ni-l facem. Cu comunitățile și rețelele pe care le țesem.

În bula mea sunt oameni rezonabili, curioși, care gândesc, oameni care își asumă ceea ce fac. Şi pisici, bineînțeles”.

Meseria și asociația sunt motive solide pentru a rămâne. „Sunt mândră atunci când o clădire la care am contribuit în vreun fel ajunge la final, după o muncă grea de echipă, nou-nouță și gata să își îndeplinească menirea. Iar dacă vorbim despre proiectele De-a Arhitectura, ele îmi sunt mai dragi pe parcurs, câtă vreme sunt locuite de oameni, decât la final, cand devin statistici și rapoarte.”

Dacă n-ar mai face arhitectură și De-a Arhitectura, ar rămâne în zona Educației. Iar dacă ar fi nevoită să creeze un suport de curs pentru copiii de vârstă școlară de azi, probabil că nu ar fi vorba despre un manual. „Mi-e puțin groază de dictatura (autoimpusă, de cele mai multe ori) a manualului și prefer să nu creez potențiale arme de distrugere în masă. Mie mi se pare ideală formula descoperită cu De-a Arhitectura – aceea de a oferi suport unor oameni vii și pasionați care să fie puși, consistent, în fața unor copii, cât mai democratic posibil, adică în formatul școlii. Subiecte? Cam așa: planificare (de la rețete de bucătărie, la carieră) și grădinărit / permacultură.

Iar tinerilor, oriunde ar merge, le-aș spune să nu înceteze niciodată să învețe și să muncească pentru a pune în practică ideile în care cred. Și cel mai important e că lucrurile astea două se fac simultan.”

Despre pragurile de maturizare ale arhitecturii în România

De la o întrebare pragmatică, aceea a banilor – „se mai câștigă bine în domeniul ăsta?”, intrăm cu discuția direct în responsabilitatea și responsabilizarea profesiei:

„Arhitectul care face proiectare a trecut în ultimii 10-15 ani prin extreme din acest punct de vedere. Boom-ul imobiliar și apoi criza au fost cutremure serioase în ordinea financiară a lucrurilor. Dar tot ele au fost și praguri de maturizare a profesiei. Birourile de arhitectură care au acum succes sunt cele care țin la calitatea procesului de creație, în contextul în care înțeleg și tratează toate aspectele afacerii.

Bucuria arhitecturii este că e un gest public, iar momentele de arhitectură admirabile care se pot întâlni astăzi educă indirect, dar profund, utilizatorul clădirii, al spațiului.

Dincolo de asta, se vede pe fața orașelor noastre dezechilibrul în care ne găsim de multe decenii. După 1989, orașele au continuat să sufere mult, cu consecințe pe termen lung în ceea ce privește calitatea vieții, din pricina faptului că interesul public este foarte slab reprezentat și, de multe ori, e răpus de interesul privat, clar articulat (înainte suferința venea din balanța înclinată fix invers). Stridențele, lucrurile neterminate sau făcute fără rost trădează lipsa de echilibru la nivel personal a autorului regăsit în tandemul client-arhitect.

Nu am soluții în pălărie, dar consider că școala este unul dintre cele mai importante repere în a contracara obișnuința urâtului și a neglijenței. Școala nu e doar pentru copii, ea are potențialul de a coagula comunități și a le ghida. Iar copiii le eliberează celor mai mari forța de a schimba ei înșiși mediul în care viețuiesc. Minunat ar fi să vedem asta întâmplându-se.”

CITAT: „Tinerilor, oriunde ar merge, le-aș spune să nu înceteze niciodată să învețe și să muncească pentru a pune în practică ideile în care cred.” Miruna Grigorescu, arhitect