În episoadele precedente în care ne-am aplecat asupra perioadei comuniste a Bucureștilor, în această rubrică, ne-am concentrat mai mult asupra triștilor ani ’80.

Se cuvine să spunem că, până la momentul celebrei decizii de ”a se plăti datoria externă”, măsură care avea să aducă populația României într-o sărăcie lucie, București era o capitală neașteptat de deschisă și de modernă pentru un oraș din spațiul sovietic.

Cu precădere anii ’70 au fost unii de care cei trecuți prin ei își amintesc cu multă nostalgie.

Înainte de cluburi ori restaurante, cofetăriile erau principalele locuri de socializare și cimentare a unor relații ce puteau dura și o viață.

Într-un interviu dat în 2012 pentru rtv.net, istoricul Dan Falcan chiar stabilește un hotar dulce-acrișor al trecerii de la perioada de deschidere comunistă la cea de suferință, hotar reprezentat de apariția ”prăjiturii cu varză, ceva absolut grețos” la cofetăria Scala.

Apariția verzei în lista de ingrediente pentru prăjituri se datora dispariției câtorva produse cheie – zahărul și frișca, de pildă – care în anii ’80 vor fi devenit adevărate luxuri.

Până atunci, însă, anii ’70 au fost anii dulciurilor care, în bună măsură, înlocuiau alcoolul sau tutunul, pe post de substanțe care să dărâme zidurile dintre oameni. Au fost anii profiterolului, ai amandinelor, ai diplomatelor, ai lămâițelor și-ai „Doinelor”, așa că locurile încărcate cu magie ale capitalei nu puteau fi decât cofetăriie.

Pentru titlul neoficial de ”cea mai bună cofetărie a anilor ‘70” se bat patru branduri de seamă de acum jumătate de veac: Capșa, Nestor (ulterior Republica), Scala și Casata. Parcă pentru a face trecerea de la perioada suportabilă a comunismului la cea de chin, trei dintre aceste cofetării celebre au fost distruse de cutremurul din 1977.

Dar despre destinul fiecăreia dintre ele vom vorbi în episodul viitor.

Material realizat în cadrul „București-Centenar”- Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic