O arhitectă româncă, masterandă bursieră la Oxford, modernizează patrimoniul universităţii la care studiază

Scris de Andrei Militaru 10-05-2016 68,170

Irina Moţ, o tânără de 28 de ani, este arhitect şi masterand bursier la prestigioasa universitate britanică Oxford. A făcut şcoala generală în oraşul Balș, județul Olt, a urmat studiile liceale la Colegiul Naţional  “Fraţii Buzeşti” din Craiova, iar ulterior a devenit studentă la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism din Bucureşti.

În perioada studenţiei a făcut parte dintr-un grup de voluntari care a creat şi coordonat un proiect unic la acea vreme, proiectarea şi construirea primei case solare din România. Pentru Irina a fost o experienţă definitorie în cariera ei de arhitect, care a ajutat-o să-şi vadă visul de-o viaţă împlinit, acela de a studia la Oxford. Însă nu i-a fost deloc uşor să ajungă la celebra universitate britanică, date fiind taxele exorbitante. Dar asta n-a descurajat-o să se gândească că poate obţine singura bursă integrală oferită de universitate pentru acest master. Şi a reuşit, impresionându-i pe evaluatori cu parcursul său profesional şi academic.

Însă faptul că a primit privilegiul de a nu-şi plăti studiile masterale nu a fost suficient pentru ca tânăra arhitectă să ducă o viaţă tihnită în Oxford. Cum nu a vrut să apeleze la părinţi, a fost nevoită să se angajeze pentru a-şi câștiga existenţa. Iar ambiţia ei a propulsat-o pe un post intangibil la prima vedere, acela de arhitect chiar la universitatea la care studiază. În prezent, Irina se ocupă de întreţinerea şi modernizarea clădirilor de patrimoniu care aparţin Universităţii Oxford.

Vă invităm să faceţi cunoştinţă cu Irina Moţ, o fată caldă şi jovială, exagerat de modestă pentru nenumăratele sale calităţi, din ai cărei ochi se oglindeşte o bunătate suavă. Ea este tiparul perfect pentru omul care, vorba cântecului, a plecat cândva de jos, dintr-un oraş uitat de lume şi a ajuns departe doar prin propriile forţe.

irina mot9

Povestea Irinei începe într-un mic oraşel de provincie din judeţul Olt. Provenită dintr-o familie modestă, cu trei fete, Irina a descoperit în gimnaziu pasiunea pentru ştiinţele exacte, îndrumată de doi profesori cu har, cum îi place ei să-i numească. Cei doi dascăli i-au insuflat dragostea pentru fizică şi matematică, două ştiinţe care aveau să-i definească viitorul.

“În gimnaziu am participat la olimpiade naţionale de fizică şi matematică. Am avut noroc de profesori care m-au îndrumat şi m-au făcut să îndrăgesc aceste două materii. Sunt anumite persoane care prin simpla lor prezenţă îţi cresc motivaţia şi interesul faţă de materia pe care o predau. Aşa s-a întâmplat pentru mine cu matematica şi fizica”, spune Irina.

În acelaşi timp, influenţată de sora mai mare, studentă pe atunci la Liceul de Artă “Marin Sorescu” din Craiova, actualmente artist în Londra, în sufletul Irinei a încolţit deopotrivă pasiunea pentru artă. Părinţii ei au sesizat aplecarea fiicei lor către ştiinţele exacte şi au decis să facă tot ce le stă în putinţă pentru a-i asigura Irinei viitorul. “Ai mei au mers la Craiova să se intereseze care este oferta educaţională a liceelor şi au ajuns la concluzia că secţia de matematică-informatică, bilingv engleză, de la Colegiul “Fraţii Buzeşti” era cea mai potrivită. S-au întors acasă şi m-au întrebat dacă m-ar interesa să merg la liceu, la Craiova. Am acceptat imediat, am susţinut un examen de engleză şi am intrat prima. La început mi-a fost destul de greu, pentru că toţi prietenii mei rămaseseră acasă. Stăteam în gazdă, iar părinţii erau încontinuu îngrijoraţi. Pe de altă parte, am întâlnit oameni extraordinari şi încet- încet am reuşit să transform acea situaţie destul de încordată de la început într-una confortabilă pentru mine”, îşi aminteşte Irina.

După liceu tânără a încercat să combine într-o manieră cât mai eficientă matematica, fizica şi arta, iar toate aceste discipline, combinate, au împins-o către arhitectură. Examenul de admitere l-a susţinut în două centre universitare mari, Bucureşti şi Timişoara. A fost admisă la ambele facultăţi de profil, dar a ales Bucureştiul în cele din urmă, unde avea să urmeze şase ani intenşi de studii pentru a deveni arhitect.

Şef de şantier la 25 de ani

La începutul anului cinci, Irina a ales să devină voluntar şi astfel a intrat în proiectul denumit “Prispa”, al cărui scop era construirea de la zero a unei case alimentată 100% cu energie produsă de panouri fotovoltaice. S-a dedicat în totalitate acestui proiect în care a crezut cu toată puterea ei. A alocat timp şi energie pentru a-l finaliza, alături de alţi arhitecţi sau ingineri, cu toţii voluntari. Iar această alegere a fost extrem de oportună şi inspirată, deoarece avea să devină o piatră de temelie a carierei profesionale a Irinei.

“Prispa a constat în proiectarea, construirea şi testarea unei case solare în România, cu care ne-am înscris la un concurs internaţional de profil. Apoi am demontat şi mutat în Madrid această casă, unde se desfăşura concursul propriu-zis. Acolo am avut zece probe, iar unele le-am câştigat cu proiectul nostru. La un moment dat, am rămas fără bani şi am fost nevoiţi să vindem casa respectivă unui cetăţean din Bacău, care o deţine şi azi. A fost cel mai interesat program la care aş fi putut participa ca student.”

irina mot7

Deşi a fost un proiect la care au lucrat doar voluntari, selecţia acestora a fost extrem de riguroasă. În plus, a avut parte de provocări mai ceva ca un arhitect cu ani grei de experienţă în spate. Şi-a luat rolul în serios şi graţie pregătirii teoretice solide a devenit rapid liderul formal al grupului de voluntari. De aici şi până la a deveni şeful de şantier al proiectului n-a mai fost decât un singur pas, aşa că la 25 de ani, Irina coordona o echipă numeroasă de ingineri, arhitecţi şi alţi specialişti. “Pentru a face parte din echipă au fost selectaţi mai mulţi studenţi ai mai multor facultăţi din Bucureşti. Am început ca simplu voluntar, după care am avut o perioadă în care am fost project arhitect. Mai târziu am descoperit că mi-a plăcut mai mult să fiu şef de şantier, un post care m-a caracterizat mult mai bine. Cel mai provocator a fost să conving 30 de oameni să vină pe şantier în fiecare zi, să muncească de dimineaţă până seara, fără mâncare şi fără apă şi fără să-i plăteşti. Marea majoritate a oamenilor din echipa erau ingineri, era destul de dificil să le dau indicaţii şi să le spun ce să facă, deoarece unii era mai în vârstă decât mine. În echipa mea nu erau toţi ingineri, ci erau şi studenţi, doctoranzi sau arhitecţi care abia îşi începuseră cariera profesională. Faptul că vorbeam aceeaşi limbă a fost un lucru pozitiv care ne-a ajutat să ne apropiem foarte mult şi aşa am devenit prieteni”, crede Irina.

Pasiunea şi dedicarea cu care s-a implicat au ajutat-o să câştige ulterior respectul şi aprecierea managerului de proiect, care a avut încredere să-şi lase oamenii din subordine îndrumaţi de o adolescentă de 25 de ani.

“Cel mai greu am căpătat respectul managerului, am fost plăcut surprinsă la Madrid, când, pentru prima dată de când eram în proiect, nu mi-a contestat deciziile de pe şantier. Pentru mine a fost un mare avantaj că am făcut parte dintr-o echipă cu oameni ambiţioşi, inteligenţi, cu care am fost prietenă şi alături de care am creat ceva. Un avantaj pe care l-am avut ca şef de şantier a fost background-ul meu de matematică şi fizică şi modul în care discutam cu inginerii, dar m-a ajutat şi faptul că sunt o fire prietenoasă şi sociabilă. Practic, eram liantul dintre ingineri şi partea artistică. Mi-a plăcut enorm să coordonez echipa pe şantier, am avut ocazia să supervizez fiecare activitate, a fost o satisfacţie foarte mare.”

Oxford îi plăteşte integral studiile masterale

 

irina mot3

După finalizarea proiectului “Prispa”, Irina a pus capăt şi celor şase ani de studii, la finalul cărora a devenit arhitect cu acte în regulă. Însă certificarea obţinută la terminarea facultăţii nu a mulţumit-o pe deplin, deoarece visul ei din copilărie rămăsese neîmplinit. Îşi dorea să fie student la Universitatea din Oxford, “o dorinţă veche, cam din perioada liceului”.

“Voiam să studiez la această universitate pentru imaginea pe care o are Oxfordul. Era pentru mine şi încă este locul în care trebuie să ajungi dacă vrei să te simţi împlinit din punct de vedere educaţional.”

Şi-a luat inima în dinţi şi a aplicat pentru un program de masterat, însă avea o îndoială în suflet. Cum taxele la Oxford sunt prohibitive, aproximativ 35.000 de lire sterline pe an, Irinei nu-i era la îndemână să-şi plătească studiile, aşa că singura şansă era bursa integrală oferită de britanici unui singur student din sutele de aplicanţi. Concurenţa acerbă n-a descurajat-o, ba chiar a ambiţionat-o să arate de ce e capabilă. Şi evident că a reuşit să-i impresioneze pe evaluatori şi să-i convingă că ea este studenta care merită să beneficieze de această bursă integrală. Acum, când priveşte înapoi, rememorează momentele premergătoare admiterii şi atuurile care au cântărit decisiv în procesul de selecţie.

“Admiterea se face preponderent pe bază de recomandări. O mare provocare pentru mine a fost de a explica în 400 de cuvinte de ce vreau să aplic, de ce cred că merită să fiu acceptată şi care este planul meu după ce voi termina. Poate părea uşor, dar să spui atât de multe lucruri despre tine în 400 de cuvinte nu este chiar atât de uşor. A fost unul dintre cele mai grele texte pe care le-am scris vreodată şi totuşi am fost printre primii admişi la acest master. Ceea ce a contat pentru ei foarte mult a fost nivel academic foarte bun şi proiectele extracuriculare în care m-am implicat, prin activitatea profesională şi academică, dar şi prin experienţa mea profesională. A fost un proces de recrutare destul de ciudat, pentru că întâi aplici pentru master, dacă eşti admis poţi aplica pentru bursă, iar dacă nu primeşti bursa, chiar dacă eşti admis, eşti pus în situaţia de a renunţa pentru că nu îţi poţi plăti studiile. Din fericire pentru mine, unul dintre motivele pentru care azi sunt la Oxford este că am primit bursa totală pentru studii, fără de care nu aş fi putut niciodată să plătesc taxa. Probabil nu aş fi reuşit nici măcar să cer banii unei bănci. A fost singura bursa totală oferită de universitate. A fost o şansă uriaşă, şansa de a mă bucura de acest master, de a învăţa cât mai mult şi de a descoperi lumea incredibilă de aici”, mai spune Irina.

Renovează şi modernizează clădirile de patrimoniu ale universităţii

irina mot8

Grantul pentru studii primit de la Oxford nu a acoperit şi costurile traiului în celebrul oraş britanic. Astfel, Irina a fost nevoită să-şi găsească un job pentru că “viaţa aici este la fel de scumpă ca la Londra, iar proprietăţile şi chiriile sunt chiar mai scumpe decât în Londra”. A aplicat la un internship chiar la universitatea la care studiază şi în scurt timp a fost cooptată în departamentul care se ocupă de mentenanţa şi întreţinerea clădirilor care aparţin Universităţii Oxford.

“M-au întrebat care este planul meu, le-am răspuns că mi-ar plăcea foarte mult să petrec mai mult timp în oraş. Apoi mi-au oferit un contract până la finalizarea studiilor de masterat. Cred că au fost impresionaţi de entuziasmul meu, de faptul că îmi doream atât de mult şi să locuiesc acolo, nu doar să studiez. Au simţit că aş face orice să mă bucur mai mult de oraş, să-l cunosc mai bine din punct de vedere architectural şi istoric. Masterul fiind part-time, majoritatea colegilor nu locuiesc aici, vin doar când avem cursuri.”, spune tânăra.

Şi cum această instituţie are un mileniu de existenţă, majoritatea clădirilor au o importanţă istorică extraordinară, astfel încât “orice proiect, orice modificare, orice mentenanţă, orice renovare sau demolare trece prin biroul nostru”. Irina şi colegii ei se ocupă de un număr de aproximativ 500 de clădiri de importanţă naţională: “îmi place la nebunie ce fac, ţi se dă o responsabilitate foarte mare, care la început te ameţeşte, dar te şi mobilizează. Am început cu câteva proiecte micuţe, iar acum lucrez la 11 proiecte în paralel.”

“Diferenţa dintre joburile din România şi cele de aici constă în faptul că în România, ca student architect, după ce termini facultatea ajungi într-o companie de arhitectură în care ţi se dă un task şi devii bun pe acel task, însă aici ţi se dau mai multe responsabilităţi. Eu mă întâlnesc cu clientul, negociez cu el, desenez, ajungem împreună la o concluzie, facem calcule, ştiu de unde să cumpăar materialele, ştiu care va fi compania care va construi ceea ce eu desenez. Am trebuit să mă asigur că muncitorii respectă ceea ce am stabilit cu clientul şi că lucrarea finală este conformă cu cerinţele. Nu cred că poţi avea un job mai bun la început de carieră”, mai spune tânără cu o urmă de satisfacţie în glas.

Dincolo de satisfacţia profesională, Irina are şi satisfacţii pecuniare oferite de jobul ei. Cu salariul câştigat ca arhitect la Oxford “îmi plătesc tot ce am de plătit şi îmi şi rămân bani pentru diverse alte cheltuieli. Nu sunt genul care să cheltuiască foarte mult sau să se bucure de lucruri scumpe, pentru mine faptul că acest job îmi oferă şansa de a sta în Oxford, de a cunoaşte  oamenii de aici, acest lucru reprezintă mai mult decât salariul în sine.”

irina mot

Ajută elevii şi studenţii să-şi urmeze visurile

Acum, când masterul se apropie de sfârşit, domnişoara arhitect îşi doreşte să nu coboare sub standardele care i-au fost reper în cariera educaţională şi profesională. “Vreau să fac o lucrare de disertaţie bună, care, împreună cu parcursul meu în cei doi ani de master, să demonstreze că s-a luat decizia corectă când mi s-a acordat mie bursa integrală, simt acest lucru ca pe o datorie morală.”

Odată finalizate studiile, Irina trebuie să-şi canalizeze atentia asupra viitorului. Are mai multe opţiuni, una mai ambiţioasă decât alta, dar încă n-a luat o decizie. “După dizertaţie una dintre variante ar fi să mai rămân un an în Oxford, în biroul de arhitectură unde lucrez acum, pentru a avea doi ani de experinta şi a putea da examenul de titularizare, pentru a-mi putea lua semnătura de arhitect în Anglia; a doua variantă ar fi să ajung undeva în India, Thailanda, în care impactul social este cu totul altul. Însă nu vreau să ajung într-un birou de arhitectură în Londra, Paris, oraşe mari, metropolitane, unde eşti nevoit să faci task-ul zilnic şi atât. Cred că asta ar fi cea mai mare pedeapsă pentru mine să nu am liberatatea de decizie. A mă întoarce acasă nu cred că este o idee bună momentan, pentru că simt nevoia de a avea o experienţă în afara culturii noastre europene. Totuşi, sunt foarte legată de ţară, acolo am cei mai buni prieteni.”

Pe lângă activitatea academică, Irina îşi face timp şi pentru proiecte conexe, fiind mentor pentru aspiranţii la o carieră în arhitectură. “Sunt foarte mulţi elevi şi studenţi în România care îşi doresc şi merită să ajungă la Oxford. Majoritatea dintre ei rămân blocaţi din cauza lipsei banilor, pentru că în momentul în care îi spui cuiva că te costă 35.000 de lire sterline pe an, îl blochezi mental, îi tai aripile. Acum, de exemplu, fac parte dintr-o organizaţie în care încercăm să fim mentori pentru elevii şi studenţii din România. Contactăm directorii de şcoli sau studenţii care ar vrea să aplice pentru universităţi din Regatul Unit. Încercam să le oferim sfaturi, să îi încurajăm, chiar dacă nu au banii necesari pentru plata taxelor.”  

CITAT:“Sunt multe lucruri de schimbat în arhitectura românească, dar am mare speranţă în generaţiile viitoare, care vor aduce schimbarea necesară către o arhitectură de calitate spre a-i reda arhitectului poziţia socială pe care o merită.” Irina Moţ, arhitect la Oxford.

Fotografii din Arhiva Personală Irina Moţ