Pe scena Clubului Țăranului din București, opt copii devin, pe rând, candidați la președinție, cerșetori, profesoare sau spărgători. Își iau apoi tobele și chitările și se pun pe cântat, ori fac o demonstrație de breakdance. Cât își așteaptă intrarea, îi vezi cum își păcălesc emoțiile făcându-și farse sau studiind publicul de la mese. S-au obișnuit de-acum cu aplauzele și râsetele, deși au învățat că, în fiecare loc, reacțiile sunt un pic altfel. Tinerii actori sunt din cartierul Ferentari, iar spectacolul în care apar, Povestiri din curtea școlii, e despre viața lor acolo.

Mai toate scenetele incluse în spectacol au la bază povești reale: un spărgător luat la rost de o vânzătoare de mini-market, un cuplu de elevi care discută despre o posibilă sarcină, doi cerșetori care-și pun la punct strategiile de atragere a “clienților”. La un moment dat, o fetiță răbufnește și înșiră toate lucrurile de care s-a săturat în Ferentari: șobolani, mizerie, droguri, răutate. La un moment dat, o colegă de-a ei de la Clubul de educație alternativă de la Școala 136 din Ferentari avusese o ieșire dintr-asta pe bune. Redată acum pe scenă, revolta rămâne cât se poate de autentică.

Dincolo de povești despre discriminare și izolare, încap altele despre speranțe, și replici cu umor. “Sunt pur și simplu bucăți de viață: apar acolo și problemele specifice unui ghetou din București, dar în același timp sunt și problemele oricărui copil la vârsta lor: drame sentimentale sau întrebări despre ce e Dumnezeu”, explică managerul proiectului, Livia Rădulescu. Învată cu toții să-și îmblânzească trăirile prin joc.

Repetițiile pentru “Povestiri din curtea școlii”  | Foto: Adi Tudose

“Am fost ca o familie, domnu’”

Ajunge vara și prin Ferentari și miroase deja a vacanță, inclusiv pentru cei care riscă corijențe. Un băiat in maieu abordează în treacăt o profesoară care fumează în poarta școlii 136, la umbră: „Doamna, când îmi mai puneți o notă?” Ea răspunde, mai întâi ironic: „Păi nu știu… La 5, la 6 după-amiază?”, dar imediat după aia devine serioasă: „Păi vino, măi, la școală, dacă vrei note!”

Peste drum de școală e o spălătorie auto. În față a tras un BMW, iar printre portierele larg deschise aleargă un băiat slab, cu o cârpă în mână. Bogăția și sărăcia cruntă, două variante de viitor, îi izbesc pe elevi chiar la ieșirea de la ore.

În foișorul din spatele școlii se discută despre un viitor populat cu piese de teatru, corijențe și partide de pescuit, nu neapărat în această ordine. O parte din trupă s-a reunit după ultima reprezentație. Gata cu repetițiile, “stagiunea” s-a încheiat. Cocoțat pe o masă de ping-pong, Toto, personajul principal al documentarului „Toto și surorile lui”, premiat la numeroase festivaluri, aruncă o minge de rugby, iar altul aleargă prin iarba înaltă s-o prindă. Unul se apucă de tracțiuni, altul face poze sau pune muzică. Printre râsete, glume și alergături, e vremea unui soi de bilanț al celor șapte spectacole.

Ionuț și Toto | Foto: Adi Tudose

Ionuț: Ce v-a plăcut cel mai mult la piesa asta?

Toto: Am fost ca o familie, domnu’.

Alin: Mie sincer îmi place că am învățat să lucrez în echipă.

Claudiu: Ia tăceți mă, să-l ascultăm pe “Vrăjeală” ăsta. Nu ne lăsa să ne concentrăm un minut! Știți ce ne-a făcut la ultimul spectacol, domnu’? Mie mi-a tras copertina.

Ionuț: Deci asta v-a plăcut, că v-ați făcut glume…

Toto: Nu, domnu’: că am fost ca o familie, că ne-am înțeles la fiecare spectacol.

Nicoleta: Eu nu prea-s de-acord: ăsta tot ieșea, ăstălalt se dezbrăcase…

Nicoleta e în clasa a XI-a și e un soi de lider al grupului: îi pune la punct cu vocea ei puternică, îi încurajează, după caz. Se cunoaște că-s toți prieteni de-acum, și e normal după atâta timp petrecut împreună. Înaintea premierei s-au reunit și de patru-cinci ori pe săptămână cu regizorul spectacolului, actorul Ionuț Oprea. În total, pregătirea a durat cam un an, însă Ionuț lucrează cu ei cam de trei ani și jumătate, pe improvizații.

Câteva descoperiri

N-a fost ușor. Câteodată, s-a întâmplat ca Ionuț să schimbe trei mijloace de transport ca să ajungă la școală și să nu poată țină repetițiile, pentru că o parte din copii lipseau. A învățat că trebuie să aibă răbdare, să-i înțeleagă, că pierde dacă pune presiune pe ei: “Dacă unul nu poate să vină săptămâna asta sau două săptămâni la rând și tu te superi, creezi în el o stare de anxietate. Și îl faci să se simtă prost, și nu mai vine. I se face rușine sau ceva. Dar trebuie negociată chestia asta, pentru că ei n-o fac din neseriozitate, mai au probleme acasă. Trebuie să se liniștească, să vină întotdeauna cu bucurie aici. Dacă creezi tensiunea asta, într-adevăr n-o să mai vină”. Dar asta a învățat-o în timp.

S-a gândit adesea la impact, mai ales atunci când proiectul părea să înghețe, când era demoralizat. La ce bun toate astea? Realist vorbind, spune Ionuț, impactul nu e cine știe ce: “Să zici că ai venit tu aici și că, deodată, cartierul e frumos, că toată lumea e frumoasă și fericită… Dar sunt mici victorii: un copil învață un text. Și-ți spune că n-a mai învățat așa de mult text în viața lui, și o face cu plăcere. Sau «am învățat să citesc la teatru».” La început, cu cei care nu prea știau să citească lucra așa: citea el o replică, și după aia îi punea să repete. Și după aia încă o replică. Și, încet-încet, și cu textul în față, și auzind, începeau să facă corelații. Mitică – care are două roluri în scenete, plus unul de trubadur la chitară – a pornit așa.

Au mai fost și alte descoperiri. De exemplu, Livia, o fetiță curajoasă și plină de energie, cea mai mică dintre toți. La început, se învârtea printre ei, cât repetau, și-i cerea întruna lui Ionuț s-o bage în spectacol: „Domnu’, domnu’, îmi dați și mie textul?” Iar el încerca s-o ia cu încetul: „Lasă, hai întâi la improvizații și la anu’…”. La un moment dat, regizorul a intrat într-o criză de distribuție. Și Livia iar, pe lângă el: „Domnu’, dar nu-mi dați și mie?” „Îți dau, uite, ia textul ăsta, până mâine îl înveți! Dacă nu-l înveți, gata!” A venit a doua zi: „Domnu’, am învățat textul!” Ionuț știa cum se întâmplă: crezi că ai învățat, dar, când te pune cineva, încremenești. A zis: „Bun, hai să facem scena!” Și Livia a început deodată să arunce replicile, învățase tot. „Ooo, stai puțin, hai s-o luăm mai încet…” Acum, fata asta poate duce cam orice text, crede regizorul.

Dincolo de toate astea, rămâne bucuria de a vedea cum se încheagă un grup. Înainte de fiecare spectacol, au negociat între ei ce melodie intră, sau dacă mai fac și dansul. “Și-au făcut aplauzele singuri. Eu stăteam acolo, în față, și așteptam să iasă la aplauze, și nu ieșea nimeni: «Ce fac, au uitat?» Și am dat să mă ridic, am văzut-o pe Nicoleta și mi-a făcut un semn. M-am întors frumos, m-am așezat și i-am așteptat”. Voiau să savureze momentul cum trebuie.

Avântul lor a crescut cu fiecare reprezentație. La premieră au fost peste 100 de oameni în sală. S-a râs mult, au fost aplauze la scenă deschisă și oameni care au venit la copii să-i felicite. “După primul spectacol cu sala plină a crescut entuziasmul instant și i-a apropiat foarte mult și pe ei”, își amintește Livia. În funcție de locurile în care s-a jucat, reacțiile au fost foarte diferite: la Green Hours, oamenii au luat spectacolul ca pe un produs cultural și nu s-au sfiit să râdă acolo unde era de râs, însă la Clubul Țăranului lumea a părut să se amuze mai puțin, păreau mai calculați din punctul ăsta de vedere. “Și au fost foarte mulți oameni care au fost destul de incomodați, în sensul bun al cuvântului. «Băi, acuma e amuzant, dar râdem sau nu râdem? E OK să râzi?»”, povestește Livia.

Trupa după spectacol | Foto: Adi Tudose

Un plan pentru Nicoleta

Ionuț se gândește deja la o adaptare după “Un pedagog de școală nouă”, de Ion Luca Caragiale. Are un text, făcut cu colegii din facultate. Ar vrea ca “Povestirile din curtea școlii” să ajungă la generațiile mai mici. Deocamdată însă, ei ar vrea să mai joace piesa asta într-un parc, ceva, să fie multă lume. Vor să meargă la festivaluri. Vor să iasă cât mai mult din cartier, să stea pe lângă Ionuț, să fie cu toții: “Domnu’, mergem la Ideo Ideis? (Festivalul Național de Teatru Tânăr, care se ține la Alexandria în august – n.r.)”, “Mergem la Therme?” “Domnu’, mergeți duminică cu noi la pește, pe Floreasca?”

După ce băieții se împrăștie, Ionuț și Livia rămân să mai schimbe o vorbă cu Nicoleta. Ea pare să fie cea mai dornică să continue cu teatrul și e un pic supărată momentan că nu pot avea mai repede încă o reprezentație în centru. Ionuț o încurajează să ia cât mai mult inițiativa, și-i zice că o vede în locul lui peste o vreme, să se ocupe ea de proiectele cu cei mai mici. “Eu am reușit să fac o echipă cu voi, cred că și tu o să reușești să faci o echipă cu alții. Crezi că mie mi-a fost ușor? Crezi că nu mă gândeam de multe ori că ce-mi trebuie să mă leg la cap? Dar uite că am reușit. E păcat să nu continue treaba asta. Și eu pe tine te văd următorul lider. Înțelegi ce vreau eu? Să începi măcar să te gândești la asta”, o îndeamnă Ionuț. Nicoleta se înseninează și începe să-și facă niște calcule: n-ar putea într-un an-doi, pentru că are mult de învățat. Ionuț insistă: “Doar cu oameni de genul tău se poate face asta”, iar pe fața Nicoletei crește un zâmbet.

O lăsăm pe Nicoleta cu un vis nou și pornim spre centru. În mașina Liviei, Ionuț se gândește la ce-l întrebasem mai devreme, despre impactul proiectului de teatru pentru cartier și despre învățăturile lui. Îmi zice că nu crede în iluzii dintr-astea, că o să schimbe el lumea sau că o să scape Ferentariul de sărăcie. Astea țin de un soi de egoism, explică regizorul. Dar a reușit să schimbe niște copii în bine, se bucură să-i vadă cum cresc și ăsta e destul lucru.

CITAT:“Uneori te demoralizezi, că luând-o așa, realist, nu ai mare impact: să zici că ai venit tu aici și că, deodată, cartierul e frumos, că toată lumea e frumoasă și fericită… Dar sunt mici victorii: un copil învață un text. Și-ți spune că n-a mai învățat așa de mult text în viața lui, și o face cu plăcere.” Ionuț Oprea, actor și regizor