Cristinel Popa Stoica, un tânăr de 28 de ani, din Brăila, a studiat la trei dintre cele mai bune universităţi din lume şi a călătorit pe întreg mapamondul pentru a se implica în activităţi de voluntariat. Politolog, istoric, asistent universitar doctorand şi activist ONG, brăileanul a fost bursier şi a absolvit trei universităţi americane: licenţa la Stanford, respectiv două masterate, la Harvard şi Universitatea Texas din Austin. Diploma de licenţă în ştiinţe politice i-a fost înmânată cu onoruri deosebite. A urmat programe internaţionale de instruire, cercetare şi voluntariat în 23 de ţări de pe cinci continente. Vorbeşte fluent două limbi străine, a publicat două cărţi academice, iar o a treia este în curs de tipărire.

După un periplu amplu în lumea largă, Cristinel Popa Stoica s-a întors în România pentru a-şi face doctoratul în istorie şi pentru a preda la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, în paralel cu implicarea în activităţi din sectorul ONG. Decizia de a reveni acasă, după opt ani petrecuţi în SUA, a fost fundamentată de dorinţa de a schimba în bine România şi în special de a forma generaţia tânără. „Mi-am dorit în mod sincer să contribui la dezvoltarea patriei mele. Este un sentiment ce nu poate fi compensat cu bani”, îşi motivează tânărul alegerea.

Viitorul României: Cine eşti tu, Popa Stoica Cristinel? Ce ar trebui să ştie oamenii despre tine?

Sunt unul dintre copiii de oraş din România care şi-a petrecut copilăria la ţară. De mic m-am implicat în activităţi extrem de variate, atât din domenii intelectuale, cât şi în sporturi şi activităţi ce mă puneau în contact cu natura. Astfel, în timp ce participam la olimpiade pentru diverse materii şcolare, urmam cursuri de karate, de dansuri moderne şi făceam expediţii în natură cu Societatea Ornitologică Română. Ulterior, în timpul proiectelor cu care am călătorit în toată lumea, am profitat de fiecare oportunitate pentru a încerca lucruri noi şi experienţe noi.

Am observat în biografia ta că ai fost şi eşti un ONG-ist convins. Ce te motivează când te implici în activităţi de voluntariat?

Activitatea în cadrul ONG-urilor am văzut-o ca pe o scăpare din realitate, am văzut voluntariatul ca pe ceva care putea da sens vieţii mele. Din adolescenţă simţeam că dacă mă limitam la ce făcea majoritatea colegilor mei de generaţie, ar fi fost un mod de a-mi rata viaţa. Credeam şi simţeam că pot face mai mult, că pot contribui în mod pozitiv pentru societatea din care făceam parte. În consecinţă, am început să mă implic în mai multe ONG-uri din Brăila. Iniţial făceam lucruri ce păreau banale pentru mulţi, gen adunat gunoaie din locuri publice, vopsit gardurile instituţiilor şi parcurilor din oraş, campanii de salubrizare a malurilor Dunării şi alte activităţi similare. Mulţi au râs de mine, alţii îmi spuneau „gunoierul şef” când coordonam astfel de activităţi cu tineri de vârsta mea.

Treptat, m-am implicat în proiecte din ce în ce mai diversificate, de la campanii antidrog şi antifumat, la strângeri de ajutoare pentru sinistraţii afectaţi de inundaţii. Un moment extrem de important pentru mine a fost la vârsta de 16 ani, când am predat un camion cu donaţii pentru sinistraţii dintr-un sat din judeţul Olt. Mulţi voluntari am fost chiar apostrofaţi la şcoală atunci, în mod regulat, pentru că făceam voluntariat, eram consideraţi nişte proşti care munceau pe gratis. Eu fusesem atacat în nenumărate rânduri şi chiar umilit în faţa clasei de către profesori care mă comparau cu activiştii de partid din PCR. Degeaba încercam să le explic că este o diferenţă mare între foştii activişti PCR şi activiştii de ONG. Din păcate acela era nivelul de dezvoltare civică în acel moment în oraşele de provincie ale României.

Acele întâmplări m-au făcut să înţeleg că nu eram eu un nebun, aşa cum mă considerau mulţi, ci eram un om normal într-o ţară anormală. Am continuat să mă implic în diverse organizaţii şi am înfiinţat propriul meu ONG la vârsta de 18 ani. Ulterior am început să aplic pentru burse oferite de Comisia Europeană pentru a reprezenta sectorul ONG din România la diverse convenţii, traininguri şi alte programe internaţionale în diferite ţări europene.

Evoluţia mea în sectorul ONG a fost ceva natural şi neaşteptat în acelaşi timp. Niciodată nu visam, când adunam gunoaie în Parcul Monument Brăila, că voi coordona ulterior proiecte din ce în ce mai mari şi că datorită implicării mele urma să primesc burse cu care să văd ţări pe care altfel mi-ar fi fost imposibil să le vizitez.

După terminarea liceului ai ales să studiezi în SUA. De ce Universitatea Stanford?

Planul meu dintotdeauna a fost de a face facultatea la una dintre cele mai bune universităţi din lume. Atunci când am aflat că poţi studia cu bursa ce acoperă nu doar taxa de şcolarizare, ci şi cazarea şi masa la universităţi gen Stanford, m-am dedicat 100% procesului de aplicaţie. Am învăţat intens şi am trecut toate examenele cu brio (TOEFL, SAT, Cambridge). Cuplat cu activităţile extracuriculare în care eram implicat, am avut un dosar suficient de bun pentru a fi admis. Stanford a fost cea mai bună universitate la care am aplicat, iar atunci când mi-au trimis oferta am acceptat-o pe loc.

Dacă nu intrai cu bursa, ai fi putut studia la Stanford?

Niciodată. Costul total al burselor primite de la Stanford depăşeşte 200.000 de dolari. Această universitate a contribuit enorm la dezvoltarea mea nu doar prin educaţia formală pe care mi-a oferit-o, ci şi prin faptul că am putut aplica pentru burse adiţionale pentru a participa la programe în multe alte ţări unde nu mai fusesem până atunci.

Ulterior te-ai înscris la un master în politici publice la Harvard. De ce ai ales această universitate, mai ales că ai fost acceptat şi la Oxford?

Harvard mi-a oferit bursa integrală. La Oxford primisem cea mai mare bursă pe care o putea primi un român pentru programul de master la care aplicasem, dar aceasta nu acoperea costurile de cazare şi masă, ci doar şcolarizarea.

Pe parcursul studiilor masterale te-ai orientat pe cercetarea Europei de Est şi, cu precădere, a Republicii Moldova. Cum de ţi-ai îndreptat atenţia spre această zonă a Europei?

M-am axat cât s-a putut de mult pe teme şi interese strategice ale României. Am încercat să fac cunoscute interesele ţării mele în cercurile academice internaţionale. Am fost şocat să văd că teme precum posibilă reunificare a României cu Republica Moldova erau complet necunoscute mediului academic american. Spre deosebire de Germania, care informase o lume întreagă despre aspiraţiile sale de reunificare democratică şi paşnică, corpul diplomatic românesc nu avusese niciodată o campanie de informare cu privire la posibila reunificare a României. Astfel, am intrat pe teren complet virgin. Iniţial, profesorii mei au fost surprinşi de tema aleasă pentru licenţa mea de la Stanford, ulterior au fost curioşi să afle mai multe şi au arătat din ce în ce mai mult interes, ca până la urmă să fie convinşi de calitatea licenţei. În final, am argumentat poziţia României suficient de convingător pentru a termina Stanford cu onoruri. Ulterior, la Harvard am făcut cercetare pe tema contrabandei nucleare din Europa de Est.

În al doilea an la Harvard ai fost ales de către colegi, pentru anuarul universităţii, ca fiind “cel mai probabil un viitor preşedinte al ţării tale”. Cum ai ajuns în această postură?

A fost cu siguranţă unul dintre momentele speciale din viaţa mea. Conform tradiţiei de la Harvard, la sfârşitul programului de studii, fiecare absolvent votează care dintre colegii săi este cel mai posibil să realizeze un anumit lucru în viitor, ţinând cont de calităţile personale şi profesionale. Cei cu cele mai multe voturi primesc titlul onorific de „superlativ” al generaţiei lor. Iar eu am fost votat ca fiind cel mai probabil să devin preşedinte al ţării mele. Alţii au fost votaţi pentru categorii gen „cel mai probabil să devină un star rock” sau „cel mai probabil să înfiinţeze următoarea mare companie de succes”. Au fost în total zece astfel de categorii. Pentru mine a fost o mare onoare să fiu ales pentru categoria de viitor preşedinte al ţării mele. La master-ul de la Harvard am fost al doilea cel mai tânăr student admis în generaţia mea, având 23 de ani la acea vreme. Mai era doar o fată din China de 22 de ani care era mai mică decât mine, media celor admişi fiind de peste 30 de ani.

În 2013, după ce ai absolvit Harvard, te-ai încris la un nou master la Universitatea Texas din Austin. Aşadar încă un master, dar la altă universitate americană?!

M-a interesat în special că Universitatea din Texas este considerată cea mai bună din lume pe studii latino americane. Eram de mult timp fluent în limba spaniolă şi îmi doream, pe lângă ţările din America Centrală şi de Sud, pe care le vizitasem deja cu alte programe, să fac cercetare în alte ţări din zonă, ceea ce am şi făcut în timpul programului de master.

În paralel cu frecventarea cursurilor la Austin, ai fost şi asistent universitar. Ce a însemnat pentru tine să predai ştiinţe politice studenţilor americani?

A fost din multe puncte de vedere un moment de reflecţie pentru mine. Pe de o parte, să le predai studenţilor americani era pur şi simplu o plăcere. În 95% din cazuri nu auzeai nici măcar o muscă în timpul seminarului sau cursului. Ei erau mai degrabă interesaţi să absoarbă, să înţeleagă şi să analizeze informaţia. Mulţi cereau explicaţii suplimentare pentru că îşi doreau în mod real să se dezvolte atât personal, cât şi profesional.

În 2015, după opt ani petrecuţi în SUA, ai ales te întorci în România. Ce te-a motivat să faci asta?

Fiecare zi petrecută predând studenţilor americani mă făcea să mă gândesc că ar fi mai bine dacă le-aş preda studenţilor români. Americanii aveau oricum destui profesori foarte buni. Mă gândeam că, întorcându-mă în România, pot contribui la formarea generaţiei următoare din ţara mea. Logica mea a fost următoarea: dacă pot să fac asta în SUA, de ce să nu o fac în ţara mea? Mi-am dorit în mod sincer să contribui la dezvoltarea comunităţii mele. Este un sentiment ce nu poate fi compensat cu bani.

Concret, cum crezi că poţi contribui la dezvoltarea României?

În România nu mai ducem de mult timp lipsă de idei care să schimbe ţara în bine, ci mai degrabă de oameni care să le pună în aplicare. Eu încerc să introduc metode de predare similare cu cele pe care le foloseam în SUA. De exemplu, seminariile din România se bazează în general pe prezentări de eseuri în faţa clasei de către studenţi. Asta poate însemna că studentul copiază ceva de pe internet şi citeşte informaţia colegilor, contribuţia sa fiind minimă. Pentru a ridica standardul şi a schimba întreaga dinamică a seminariilor am înlocuit prezentările cu dezbateri. Astfel, în loc să citească nişte texte, studenţii sunt împărţiţi în grupe, îşi aleg câte un lider şi dezbat pro sau contra unei propuneri sau a unei teme. Deşi la început nu ştiam cum vor reacţiona atât studenţii, cât şi colegii profesori, după primul semestru metoda aceasta s-a dovedit atât de populară, încât colegii profesori şi studenţii mei m-au rugat să facem toate seminariile în acest mod.

Astfel, am adus un pic de Americă în sala mea de curs din Galaţi. Asta mi-am dorit dintotdeauna şi asta cred că ar trebui noi să facem. Să aducem puţin câte puţin Vestul în România, nu să plecăm cu toţii în Vest.

În România nu ne lipsesc ideile, avem acces nemijlocit la ele prin intermediul internetului. Mulţi politicieni mi-au cerut părerea cu privire la cum ar putea fi îmbunătăţită o comunitate sau o ţară. Le-am spus că oricând le pot da manuale întregi de politici publice, le pot da liste cu bune practici şi le pot prezenta studii de caz de succes din alte ţări, atât din cele deja dezvoltate, cât şi din ţări emergente. Problema însă este lipsa oamenilor care să pună în practică aceste idei şi practici. Iar aici nu mă refer la nivelul de inteligenţă, pentru avem mulţi oameni deştepţi în România. Mă refer la o lipsă de oameni cu fibră morală solidă. Mulţi pot folosi platforme politice impresionante în campanie pentru a câştiga alegeri, dar când ajung la putere nu doar că nu le implementează, dar fac lucruri complet opuse.

Din perspectiva experienţei acumulate în SUA, ce schimbări sunt necesare în învăţământul universitar şi preuniversitar?

În România problema mare o reprezintă metodele de predare. În timp ce în SUA învăţământul e axat pe gândirea critică şi analiză, la noi se axează pe memorare. Adică perspectiva este complet diferită. O metodă de predare axată pe memorare va educa studenţii să „tocească”, să înveţe cuvânt cu cuvânt. Pe de altă parte, o metodă de predare ce se bazează pe confruntarea de idei, pe analiză şi pe argumentaţie va dezvolta abilităţi mult mai complexe. Studentul învaţă să fie flexibil şi să se adapteze indiferent de situaţie, nu doar să aplice nişte şabloane memorate anterior.

Iar aceast lucru este valabil pentru tot sistemul educaţional din România. Începând din gimnaziu şi mai ales la liceu, elevii au impresia că dacă învaţă pe de rost mai multe analize literare şi ulterior reproduc acele analize la examen înseamnă că „au analizat” un text. Nu, ei de fapt doar au reprodus în mod mecanic analiza altuia. Pe mulţi dacă îi întrebi, nu înţeleg nici măcar 30% din ce au scris pe hârtie. Dar în sistemul românesc au şanse să termine cu media 10 dacă fac asta. În SUA s-ar chinui să treacă clasa. Inclusiv eu am avut un şoc din acest punct de vedere, când am ajuns în SUA prima dată şi am văzut că la ei primeşti textul în faţă şi trebuie tu singur să-l analizezi, nu poţi reproduce analizele altora.

În consecinţă, unul dintre lucrurile pe care încerc să le schimb în mediul românesc este percepţia faţă de metodele de predare şi învăţare. Prin implementarea dezbaterilor la seminarii în loc de clasicile prezentări de texte cred că am făcut un prim pas în această direcţie, cel puţin la instituţia mea.

Ce-ţi propui să faci de acum înainte din punct de vedere personal, dar şi profesional, având în spate un background atât de bogat?

Îmi voi continua activitatea în mediul academic românesc şi în sectorul ONG. De curând am finalizat construcţia unui nou sediu pentru Asociaţia Euroteens şi vom fi unul dintre partenerii primului TedX la Brăila. În continuare menţin şi contactul cu societatea civilă internaţională şi particip la diferite programe internaţionale o dată la câteva luni. În paralel, împreună cu partenerea mea de viaţă, Sara Carvajal, edităm blogul „Blog by Sara”. Cu ajutorul său promovăm România în America Latină şi invers. Blogul este foarte popular şi a atras atenţia multor reviste şi instituţii mass-media din America Latină. Partenera mea este din Honduras şi a venit în România pentru a ne construi un viitor împreună.

Cum te-ai autocaracteriza în doar trei cuvinte? 

Idealist şi visător, dar nu inadaptat.

CITAT:„Când am început să predau la Universitatea din Galaţi, am încercat să aduc un pic de Americă în sala mea de curs, de pe malul râului Colorado pe malul Dunării. Să aduc puţin câte puţin Vestul în România, nu să plecăm cu toţii în Vest” – Cristinel Popa Stoica, asistent universitar doctorand