Ilinca Manolache, actriță: “Țara noastră e superbă. Noi suntem praf”

- - 9- 1419 vizualizari

Un interviu lung și sincer cu actrița Ilinca Manolache, despre forme noi de expresie în artă, imposibila revoluție a actorilor, plăcerea de a renunța la lucrurile în care nu crezi, activism civic și multe altele.

Un articol de Andrei Crăciun

Ilinca, iată-te ajunsă în ajunul frumoasei vârste iisusice, treizeci și trei de ani. Cum te simți acum, în prag? O depășești? Se merge înainte? Să facem o scurtă retrospectivă a vieții dumitale din ultimii patru ani de când nu ai mai acordat interviu site-ului nostru ? Ne-au fost confirmate speranțele în dumneata, fiindcă ai fost consacrată drept cea mai bună actriță în rol secundar, la Gala UNITER 2016, nu-i așa? Alte spectacole, alte realizări?

Încă nu am împlinit treizeci și trei de ani (n.r. – se va întâmpla pe 1 august 2018). Urmează. Și cu puțin noroc o să împlinesc și treizeci și patru. Și tot așa. De niște ani de zile mă simt cam la fel. Nu simt nicio diferență între treizeci, douăzeci și cinci, treizeci și unu, douăzeci și opt. Calitatea vieții mele este una bună spre foarte bună, cu toate astea sunt exact ceea ce se cheamă “amãrâtã”. Sunt un șobolan amărât. Sau o șobolancă amărâtă. Nu îmi prea place cum arată viața din jurul meu. Nu mi se pare că mă potrivesc prea bine bunului mers artistic din teatrul românesc. Nu prea mă potrivesc în păreri cu majoritatea, ceea ce e și mișto, e și obositor și stresant pentru mine. Diferența dintre cea care sunt acum și cea care eram la douazeci de ani e că acum am curajul să spun ce cred și am curajul și să accept că am crezut că viața mea va fi într-un fel și e în cu totul alt fel. Faptul că nu mă potrivesc unei majorități nu cred că e un lucru rău, dar categoric este un filtru. Faptul că am luat un premiu UNITER nu mi se pare că m-a consacrat. Probabil că așteptarile de la mine erau altele decât cele care au urmat. Mi se pare amuzantă toata euforia asta cu acest premiu, recunosc că la douazeci de ani și eu mi-l doream. A venit pe la treizeci când n-a însemnat decât o serie lungă de explicații și anume că în “Anul dispărut. 1989” de Peca Ștefan nu există roluri principale și secundare, că e un text contemporan bazat un alt format dramaturgic/dramatic. Faptul că ei au considerat că rolurile mele sunt încadrabile la “rol secundar” arată cât de rigidă este raportarea lor la textele contemporane. De niște ani de zile îmi place să îmbin teatrul cu performance art-ul, cu teatrul documentar. Îmi place să colaborez cu jurnaliști, cu artiști vizuali, cu activiști. Am avut ocazia să interacționez și cu alte zone și mixul dintre teatru/activism/jurnalism mă interesează foarte tare în acest moment. Îmi place să descopăr zone noi în care artele se pot întrepătrunde. Îmi place să colaborez cu artiști care nu sunt neapărat niște monștri sacri capitonați în catifele rosii. Și când zic artiști, mă refer și la jurnaliști și la activiști și la istorici. De exemplu Mihail Bumbeș de la Miliția Spirituală este un activist care folosește elemente de performance art în protestele lui și faptul că am avut ocazia să lucrez cu el la diverse proiecte este absolut minunat pentru mine. La fel jurnaliștii cu care am colaborat: Laura Ștefănuț, Radu Ciorniciuc sunt oameni pe care îi urmăresc, cu care îmi doresc să fac proiecte, în preajma cărora îmi place să stau pentru că îmi lărgesc orizonturile și mă scot din zona mea de confort și de la care am foarte multe de învățat. Ca om.

Alte spectacole, alte realizări? Cred că cea mai mare realizare a mea e că am mai renunțat la niste spectacole. Că am mai mult timp liber și pentru mine a fost forte bună schimbarea asta. Faptul că unele “iubiri” se termină și lasă loc unora noi înseamnă viatã și astfel eu am reușit să mă păstrez vie in aceasta meserie. Nu știu însă pentru cât timp.

O bucurie mare este că am avut ocazia să colaborez cu Radu Jude care este un regizor pe care îl admiram de foarte mulți ani. În tăcere. Îmi doream să lucrez cu el și se pare că energiile mele s-au rotit prin univers și au produs această întâlnire pe care o prețuiesc foarte mult.

Acum patru ani, jucai în douăsprezece spectacole pe lună, dacă îți aminteai dumneata bine. Acum? Cum s-a evoluat? Unde o să se ajungă?

Nu mărimea contează. Deci nici cantitatea. Dacă acum patru ani jucam în douasprezece spectacole acum joc în mult mai puține. Habar n-am unde o să se ajungă. După grafic pare că o să ajung la zero. Ceea ce nici măcar nu e rău. Nu mă sperie perspectiva asta deloc. Am făcut un legământ cu mine să nu mai accept proiecte în care nu cred sau care să nu îmi facă plăcere sau pe care să le consider inutile. Sentimentul ăsta de inutilitate a dispărut din viața mea când au dispărut și cele douăsprezece spectacole. Acum am doar câteva. La care țin foarte mult. Și cu care mă identific. Și care mă reprezintă. Sunt puțini oameni pe care îi admir, îmi doresc să lucrez cu ei, îmi doresc să cunosc artiști noi și zone noi de expresie și cand o fi să fie sfârșitul sunt gata să îl primesc și să mă orientez către o frumoasă carieră de cultivatoare de roșii. Glumesc. Dar faptul că marea mea carieră în actorie se poate termina nu mă sperie deloc. Și dacă alegerile mele duc către asta înseamnă că asta a trebuit să se întâmple. Îmi este imposibil să fac spectacole după spectacole în care nu cred doar ca să nu îmi pierd locul în marea familie a actorilor. Din care oricum nu fac parte.

Ne mai spuneai că ar fi bună o revoluție a actorilor? S-a înfăptuit? Ți s-a domolit elanul protestatar? Cum mai ești cu spiritul civic și așa?


Mă amuză întrebarea ta. Revoluția actorilor este imposibilă. Actorii sunt extrem de diferiți unii de alții. Au gusturi diferite, educații diferite, viziuni și așteptări diferite. Suntem total diferiți. Nu văd nici cea mai mica posibilitate în a ne coagula într-un scop comun. Și cred asta pentru că tot ce planează în jurul acestei bresle este întâmplător, aleatoriu, la nimereală. Nu cred că m-aș simți reprezentată de o majoritate revoluționară cum nu mă mai simt reprezentată de cei care vorbesc la portavoce în Piața Victoriei. Mi se pare că trăim niște momente de o făcătură atroce. Și cumva, dacă aș putea să îmi câștig existența din altceva, aș sta și aș privi de pe margine și m-aș amuza copios. Acum probabil că încă mă înfurie ce se întâmplă și mă doare. Sunt un amalgam contradictoriu de stări. Îmi pasă groaznic de tare nepasându-mi deloc. Îmi doresc să aflu mai multe despre ce înseamnă să fii activist în adevăratul sens al cuvântului și mi-aș dori să mă pot exprima ca atare. Cam asta. Îmi doresc să îmi depășesc limitele. Și să mă exprim în limbaje noi.

Țara. Ce ne facem cu țara, Ilinca Manolache? Mai stăm în ea sau plecăm care pe unde?


Țara noastră e superbă. Noi suntem praf. Și mă tem că suntem irecuperabil de praf. Și ca să o fac și mai clar decât am făcut-o în postările mele de pe facebook, mă includ și pe mine. Sunt și suntem praf și cred că ce se întâmplă acum în România este fix oglinda amorțelii noastre și a lipsei noastre de reacție. De plecat nu știu dacă o să plec pentru că îmi displace Europa. Adică îmi displace Europa ca emigrantă româncă. Îmi displace total America. Mi-au mai rămas America de Sud și Asia. Și Asia se autoelimnă că n-am chef să învăț nicio limbă din aia imposibilă. Așa că ar fi să aleg între Romania și o țară din America de Sud care probabil e tot un fel de  România.

Lumea. Dumneata ești o fată umblată prin lume, ce mai e cu lumea, se îndrepată lumea într-o direcție greșită? Dezvoltă-ne un pic ideea.

Din punctul meu de vedere, umanitatea a eșuat. Asta cred. Cred că suntem martorii unor vremuri extrem de perverse. Nu zic că nu au mai fost. Nu zic că trăim cea mai rea perioadă. Ar fi absurd să zic asta. Dar cred că suntem sub linie ca umanitate. Atâta vreme cât Trump e președinte, în Ungaria sunt bannere mari luminoase cu refugiați peste care e pus semnul de “Interzis”, atâta vreme cât în Palestina se întâmplă ce se întâmplă și pe nimeni nu interesează iar Siria este ștearsă de pe suprafața pământului… nu pot să spun decât că singurul cuvânt care îmi vine în cap este FAIL adică EȘEC.

Fericirea. Ce te face pe tine fericită, Ilinca? Cum ești cu procesul de maturizare: s-a definitivat, gata?


Am sunat un prieten de ziua lui și i-am urat “Să fii fericiiiit!” și el mi-a zis: “Dă-o-n… de fericire, că fericirea e overrated”. Mi-a rămas în cap și m-am gândit mult la ce a spus și concluzia mea a fost ca avea dreptate.

Cuvânt de povață pentru cei care nu merg la teatrul românesc. Unde să meargă, ce să vadă? Dă-ne recomandare și dă binecuvântare celor tineri, pe cine să urmărim?

Ah! Andrei. Prefer să ma abțin. Sau de ce să mă abțin. La vârsta mea. Urmăriți pe cine vreți. Toate-s vechi și nouă toate.

CITAT
Îmi place să colaborez cu artiști care nu sunt neapărat niște monștri sacri capitonați în catifele rosii.
Ilinca Manolache, actriță

9 recommended
comments icon 0 comments
1419 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Ne dorim să rămâneți alături de noi în continuare!

Echipa Viitorulromaniei are nevoie de acordul dumneavoastra in conformitate cu noile reglementari privind Protectia Datelor (GDPR).
Partenerii nostri folosesc tehnologii precum cookie-uri pe site-ul nostru pentru a ajunge mai usor la voi cu anunturi publicitare personalizate.
Prin acceptarea acestora va bucurați de continut, ne ajutati sa menținem site-ul gratuit si sa ne continuam demersul jurnalistic.

Iti multumim pentru acceptul tau !