Bogdan Petrișor a plecat acum 5 ani din România pentru a își îndeplini un vis. A vrut mereu să studieze în străinătate și pentru că biologia și chimia l-au atras întotdeauna, s-a îndrept către Medicină. La Cambridge, una dintre cele mai prestigioase universități din lume.

Așa că și-a făcut bagajele și a zburat singur spre Anglia, acolo unde urmau două interviuri în vederea admiterii la Facultatea de Medicină din cadrul Universității Cambridge. Răspunsul a venit de ziua lui: a fost admis. A pornit la drum cu gândul că va deveni neurochirurg, un gând pe jumătate influențat de părerile și așteptările celor din jur. A realizat rapid că nu va fi așa, mai ales când a participat la primul curs, unde profesorii au ținut să îi aducă pe proaspeții absolvenți de liceu cu picioarele pe pământ. Visul „eroului salvator”, care se înfiripase în fiecare dintre studenții admiși la Medicină, a fost rapid spulberat de cadrele didactice ale universității care avea să îi devină casă pentru următorii șase ani.

A fost un curs introductiv, în care au ținut foarte mult să ne spună că dacă am venit la Medicină ca să salvăm vieți, am greșit (…) N-au vrut să începem cu ideea că vom fi eroi.”

Câte cinci eseuri pe săptămână și pagini întregi de citit, cursuri practice și teoretice. Cam așa arată viața unui student la Cambridge în primii trei ani. După care, urmează un examen asemănător celui de licență și o ceremonie de „absolvire” a primilor trei ani, în care studenții primesc un inel cu emblema Universității Cambridge.

Bogdan mai are un singur an, după care va deveni doctor. Un titlu care îl emoționează vizibil și îl îngrijorează pe alocuri. Urmează o etapă grea, în care trebuie să se gândească bine la ramura pe care o va alege, la spitalul unde va aplica pentru rezidențiat și la toate responsabilitățile care vin odată cu încheierea unei etape importante din viața lui.

Iată povestea lui Bogdan, viitor medic absolvent al Universității Cambridge.

Povestește-ne puțin despre viața ta. Cine ești, de unde vii și care este povestea vieții tale?

Mă numesc Bogdan Petrișor, în momentul de față sunt student în anul 5 la medicină, la University of Cambridge. Cât despre viața mea de până la Cambridge, am trăit toată viața în București și am fost la Colegiul Național Gheorghe Șincai. Altfel, nu pot spune că viața mea a fost foarte furtunoasă, că am avut mari evenimente până la plecarea în Anglia.

Ce făceai în copilărie? Ai fost un copil deosebit? Aveai preocupări diferite față de ceilalți copii?

Asta nu pot să o spun eu decât din auzite. Ai mei mi-au spus întotdeauna că sunt un copil deosebit. Am fost un copil foarte liniștit, destul de tăcut, nu mi-a plăcut niciodată să ies afară să mă joc, de mic stăteam și citeam, desenam, aveam alte preocupări mai puțin active. Am început să citesc la o vârstă mai mică decât ceilalți copii, am intrat în clasa întâi știind să citesc, nu aș spune neapărat că este meritul meu, cât al părinților mei sau al persoanelor care m-au îngrijit și care m-au încurajat să învăț să citesc. La școală, am fost întotdeauna mai pasionat de carte decât de materiile mai pe placul celorlalți copii, educație fizică, desen, muzică. Am fost mult mai atent la celelalte.

 

Cum te-ai gândit să aplici la Medicină?

Sunt două părți aici. Prima a fost Medicina, care a fost o alegere prin eliminare aș spune. M-am gândit ce materii îmi plac mie la școală, la ce mă pricepeam și n-am crezut niciodată că voi ști până când nu voi aplica cum este să fii inginer, avocat etc. Așa că am zis hai să văd la ce mă pricep și ce pot face cu asta. Și în urma acestui proces, am rămas cu două opțiuni care m-au interesat. Una a fost Medicina, pentru că mi-au plăcut biologia și chimia chiar dinainte de a le începe la școală. Plus, am avut în viața personală și în familie câteva evenimente medicale care m-au făcut să mă gândesc la domeniu. Iar cealaltă opțiune a fost Dreptul, care este și profesia mamei. În cele din urmă, după lungi discuții, am ajuns la Medicină. Partea a doua, de ce în Cambridge. A fost o alegere făcută, într-un fel, în ultimul moment. Întotdeauna m-am gândit că mi-ar plăcea să studiez în străinătate. Nu vreau să îmi acord prea mult merit, pentru că această idee de a studia în străinătate mi-a fost sugerată de mai multe persoane de-a lungul timpului. Dar n-am fost niciodată foarte ambițios sau foarte activ în ceea ce privea această decizie. Îmi spuneam tot timpul eu aș vrea să studiez în străinătate, dar nu știam unde, nu știam cum, până când a venit momentul în care a trebuit să aplic. Citisem cu un an înainte o carte „My dream of stars”, dacă îmi aduc bine aminte, iar linia de final era „Dream big!”. Și mi-am spus că dacă tot voi aplica în străinătate, să aplic undeva unde există și un renume la nivel mondial, pentru că încercarea moarte n-are. Și așa am ajuns eu să aplic și la Medicină și la Cambridge, când mulți mi-au spus că am ceva „pitici pe sus”.

Cum a fost procesul?

Pe scurt, procesul a fost greoi din multe motive. Detaliile ar fi (..) primul impediment este faptul că noi nu avem un astfel de sistem, deci este un procedeu complet străin și dacă nu știi exact ceea ce faci, fiecare pas pe care îl faci vine cu multe întrebări. Aceste întrebări poate pentru britanici nici nu există, dar pentru tine care nu știi exact cum se face această aplicație este mai dificil. O altă parte dificilă a fost și faptul că nu puteai aplica doar cu bacalaureatul. Mai trebuiau și alte examene, printre care și echivalentul bacalaureatului britanic la o materie. Au fost multe alte cerințe pe care a trebuit să le îndeplinesc în clasa a 12-a, când eu oricum mă pregăteam pentru bacalaureatul meu. Sumar vorbind, în procedeul acesta aveai nevoie de o scrisoare de intenție, o scrisoare de recomandare și toate aceste extra examene pe care trebuia să le dai. Totul se făcea online, iar la final, după ce trimiteai aplicația, primeai răspunsul din partea universităților care te puteau chema la interviu și care îți puteau face diverse oferte de a veni. Suna foarte simplu, dar când ne-am apucat, am descoperit că fiecare cerință ridica mai multe semne de întrebare. Și cam așa ar fi pe scurt, ca să nu intru în detalii.

Cum a fost momentul în care ai primit răspunsul?

A fost de ziua mea. Nu știu cum de s-a întâmplat. Am fost foarte fericit. Inițial, când am văzut adresa și expeditorul, nu am vrut să deschid plicul. Am zis că îl las până după ziua mea ca să nu-mi stric petrecerea. Dar la insistențele celorlalți, care voiau să afle ce este în plic, l-am deschis. Și, într-adevăr, mi-a fost făcută o ofertă condiționată, ceea ce era de așteptat, iar asta înseamna că ei mă acceptă dacă îndeplinesc anumite condiții în privința notelor pe care le voi lua în examene. Scrisoarea aceasta a venit în ianuarie, iar examenele urmau să fie în mai-iunie.

 

Ai mai fost plecat din țară până să pleci la facultate?

Da. Am avut și norocul și privilegiul de a pleca din România. În excursii cu familia în mai multe părți din Europa, dar și în Statele Unite, la începutul liceului, printr-un program NASA. Și cam atât. În Marea Britanie mai fusesem o singură dată, ca turist. A doua oară am mers pentru interviu, singur. Și atunci a fost prima dată când am plecat cu adevărat singur din țară.

Cum a fost interviul?

Am avut două. Nu prea am dormit în noaptea de dinainte. Primul interviu a fost unul general, iar cel de-al doilea a fost academic. N-aș ști să spun care a fost mai greu. Am avut într-un fel noroc, sau așa îmi spun eu. Timpul a trecut foarte repede în interviu, m-am simțit bine. Am ieșit zâmbind. Un lucru care mi-a plăcut în timpul interviului și care m-a captivat a fost că discuția era de la egal la egal. De la început îți spuneau că nu vor să te prindă în capcane sau să îți pună întrebări fără răspuns. Și te încurajează, dacă nu știi răspunsul să spui că nu știi, pentru că îi interesează mai mult procedeul prin care gândești, deci vor să vadă un proces, nu un răspuns. Și dacă nu știi sau nu ai înțeles întrebarea, te ajută astfel încât să poți continua.

Care a fost prima reacție atunci când ai participat la un curs. Cum ți s-au părut profesorii și colegii?

Cred că primul lucru care m-a impresionat la acest curs a fost că nu eram foarte mulți. Am fost în jur de 250 în an. Ceea ce comparând cu alte universități din România este un an foarte restrâns, astfel încât părea că ne cunoșteam cu toții. Deși atmosfera părea foarte prietenoasă, cursul a fost foarte sobru. A fost un curs introductiv, în care au ținut foarte mult să ne spună că dacă am venit la Medicină ca să salvăm vieți, am greșit. Au avut un discurs foarte ferm în această privință. N-au vrut să începem cu ideea că vom fi eroi. Sună foarte sumbru, cred, dar a fost mai bine să ne spună asta de la început, decât să descoperim noi pe parcurs.

Dar după acest prim șoc descoperi că multe cursuri pe care le faci sunt destul de nonconformiste. Da, a fost această primă impresie frapantă, dar ulterior am descoperit că mulți profesori sunt foarte aproape de studenți, iar lucrurile nu sunt atât de formale în sala de curs.

Cum e viața în Cambridge? Cum arată o zi obișnuită din viața ta acolo?

S-a schimbat foarte mult de când am început. În primii ani am avut cu totul alt stil de viață decât am acum, pentru că locuiam în centru. Ulterior, ne-am mutat mai aproape de spital, pentru că în ultimii trei ani viața noastră decurge aproape în totalitate în spital. Ca să fac o comparație, în primii trei ani, deși sună bine că avem vacanțe foarte lungi, suntem foarte ocupați. Ai cursuri de dimineața până seara, de la 9 la 17, iar pe lângă aceste cursuri, care sunt teoretice, practice și așa mai departe, ai ceea ce ei numesc „supervisior ”, care la noi sunt seminariile. Diferența majoră este că aceste seminarii se țin cu un profesor și trei studenți, se mai întâmplă să fim patru și ni se reproșează că suntem prea mulți. Sunt foarte intense, foarte solicitante, nu te poți ascunde pe nicăieri pentru că ești față în față cu profesorul, deci trebuie să fii foarte bine pregătit. Pentru aceste seminarii aveam de scris eseuri, care erau în număr de cinci pe săptămână. Pe scurt, eram ocupat de dimineață până seara, în fiecare zi, în cele opt săptămâni în care eram acolo, în fiecare trimestru. Și nu existau weekendurile, într-adevăr nu aveam cursuri, dar ori mai aveai eseuri de scris, ori altceva de făcut. Deci eram foarte ocupați. Aș minți dacă aș spune că nu am avut timp să fac și altceva, că nu am ieșit în oraș, că nu m-am bucurat de viața de student, dar te simțeai mult mai vinovat când făceai asta decât te simți acum în ultimii ani.

Cum e acum?

Acum locuim mult mai aproape de spital și nu suntem tot timpul în Cambridge, suntem trimiși în afară, în spitale regionale, sau în cabinete ale medicilor de familie care pot fi destul de departe. Și îți tratezi timpul în spital ca pe un job. Variază. Poate fi de la 9 la 17, poți să ai ture de noapte, nu știi, dar timpul tău liber este timpul tău liber. Ți se acordă mai multă libertate. Nu mai ai o echipă de seminariști, de profesori care să stea după tine. Totul este în mâinile tale. Acum aș spune că diminețile sunt ocupate cu medicina, pentru că sunt tot timpul la spital, la clinică sau în cabinetele de medicină de familie, iar după-amiezile îmi găsesc timp pentru activitățile extracurriculare, ieșit în oraș, alte distracții.

Te-ai gândit vreodată să renunți când ți-ai dat seama cât de greu poate fi?

Răspunsul eroic ar fi nu, răspunsul adevărat este da. În sesiune cred că orice student își blestemă zilele. Dar serios vorbind, nu cred că am luat niciodată în considerare cu toate seriozitatea să renunț. Da, mai spun de ce m-am apucat eu de medicină, dar nu am făcut niciodată vreun pas în direcția de a renunța și nici nu cred că aș face.

Care ți s-a părut cel mai greu obstacol de care te-ai împiedicat?

O întrebare bună. Au fost mai multe de-a lungul vremii, fiecare diferit. Nu știu, în primul an, primul obstacol de care te lovești este examenul. Diferența majoră față de ceea ce am auzit că ar fi în România, pentru că nu cunosc sistemul, noi nu avem restanțe. Deci noi nu avem voie să picăm un examen. Dacă ai picat un examen ești dat afară.

Nici măcar nu repeți anul?

Nu. Acum, în ultimii ani, sunt mai înțelegători. Dacă într-adevăr se întâmplă să pici un examen, au motive financiare să te mai țină, pentru că au investit mult în pregătirea ta ca medic. În ultimii ani se mai poate, dar în primii ani este o presiune foarte mare, pentru că ți se spune de la început că dacă nu îți treci examenele nu mai faci Medicină. Iar pe măsură ce trec anii, aș spune că obstacolele devin altele, te lovești din ce în ce mai des de termenul limită, de ultimul examen, când dintr-odată nu vei mai fi student și vei avea responsabilitatea unui doctor. Provocări apar tot timpul, în momentul de față cred că acest ultim an este provocarea curentă. Nu atât din perspectiva examenelor, cât din punctul de vedere al aplicației pentru un job, al întregului proces de maturizare aș spune.

Ce planuri de viitor ai? Vrei să rămâi în Anglia, vrei să profesezi în România?

Nu sunt sigur. Nu m-am hotărât. Iau în considerare să rămân în Anglia, măcar primii ani de rezidențiat, pentru a avea o pregătire completă, pentru a face și ceva practică, pentru a lucra în sistem. Este o garanție, într-un fel. Dacă îți termini primul an de rezidențiat ești înregistrat permanent ca medic în Marea Britanie. Deci ai și această siguranță că dacă vrei să pleci altundeva și nu îți merge te poți întoarce fără prea mari dificultăți. Cât despre profesatul în România, n-am exclus lucrul ăsta, nici nu l-am luat în considerare într-atât de mult încât să pot spune da, mă voi întoarce, nu mă voi întoarce, nici nu cunosc sistemul într-atât de bine. E posibil. Sunt multe lucruri și multe locuri care îmi plac în România, deci aș lua în considerare, dar nu pot da un răspuns cert acum.

De ce îți e cel mai dor?

Cei mai mulți prieteni ai mei sunt din România, deși am prieteni și în Anglia. Nu credeam când mi se spunea că prietenii din liceu ți-i vei aminti toată viața, dar așa este. Mi-e dor de prietenii mei din România, de familie, pentru că îi văd din ce în ce mai rar. Mi-e dor de București, ceea ce nu cred că se spune prea des. Sunt locuri în București care îmi plac foarte mult, am crescut aici, deci este acasă.

Ce relație ai cu colegii tăi? Te-ai simțit vreodată discriminat? Le-ai vorbit despre România?

Le-am vorbit, i-am și adus aici de vreo trei ori, pentru că au vrut și ei să vină. Nu m-am simțit niciodată discriminat. N-am avut pentru niciun moment vreo problemă cu naționalitatea mea în Anglia. Dar sunt în Cambridge și aici există ceea ce ei numesc „The Cambridge bubble”. Pentru că sunt atât de multe naționalități nu prea există discriminare, nu prea se întâmplă, pentru că suntem cu toții atât de diferiți încât e greu să formezi un grup împotriva altui grup. Dar nu pot spune că este așa și în afara universității, pentru că nu cunosc prea multe în afara universității.

Ce ai vrea să schimbi în lume?

Uau. E o întrebare foarte bună, la care nu m-am gândit până acum. E greu de spus, cred că fiecare poate avea o opinie despre ce ar trebui schimbat, fără ca acel lucru să fie neapărat cel corect. Nu cred că aș putea eu să schimb ceea ce ar trebui schimbat. Aș spune că în mod abstract și poetic ceea ce ne lipsește este o înțelgere. Nu cred că am ajuns încă în punctul în care persoane care provin din situații foarte diferite să își poată înțelege punctele de vedere ușor. Mai multă toleranță, probabil.

Ce crezi că ar trebui să se schimbe în țară astfel încât să iei în considerare să rămâi aici?

Nu am avut suficientă experiență în sistemul medical din România ca să pot face afirmații foarte pertinente. Deci, ceea ce spun e o părere personală. Ce am observat și mi se pare foarte evident, venind din afară și necunoscând sistemul, că există o lipsă de organizare. Nu știu cui i se atribuie, dar consider că România are resurse în sistemul medical, atât materiale cât și umane, dar multe nu sunt folosite optim din varii motive, iar cea mai evidentă a fost acesta de organizare. E foarte diferit de ce am văzut în Anglia. Cred că dacă lucrurile ar decurge într-un mod planificat, probabil că aș considera foarte serios să mă întorc.

Ce sfat ai pentru tinerii care se pregătesc sau vor să studieze în străinătate?

Cred că un sfat important este să își caute ajutor. Este foarte greu să faci lucrul acesta singur. După cum am spus, procesul este unul care nu mi-a fost cunoscut și fiind nefamiliar cu el poate să fie dificil și nu vrei ca impedimentul să fie procesul de aplicație. Dacă sunt interesați să studieze în străinătate ar fi bine măcar să se intereseze, sunt diverse agenții de studii în străinătate, să caute informații despre cum se face. În rest, ce pot să spun, dacă asta își doresc.

Crezi că te-a maturizat experiența plecării?

Cred că da. N-aș putea spune că e neapărat plecarea în străinătate, cât facultatea. Odată ce pleci de acasă cred că trebuie să te maturizezi, fie că vrei, fie că nu. Deci am avut acest „incentive” (n.r. motivație, stimulent).

Gândești în engleză?

Da. Uneori, mai ales în ultima vreme, îmi vin mai greu cuvintele în română, încerc încă să vorbesc corect gramatical.

Care e cel mai mare vis al tău?

Am plecat cu ideea că voi fi chirurg. Dar când toată lumea îți sugerează că ești foarte inteligent și ar trebui să faci asta, am ajuns să am un țel stabilit de alții și am ajuns la facultate cu gândul că voi fi neurochirurg. Lucru care s-a schimbat prompt odată ce am intrat în medicina clinică și am putut să văd nu atât procesul chirurgical, cât stilul de viață al unui chirurg. Nu pot să zic că am un scop concret. Îmi doresc să îmi găsesc o nișă în medicină care să mă facă fericit. Am câteva idei despre care ar putea fi, dar până când nu voi ajunge acolo, nu voi putea ști cu certitudine.

Ce faci în timpul liber? Ce hobby-uri ai?

Un hobby pe care îl aveam, mi-a fost greu să îl continui în timpul facultății, este dansul irlandez. Am practicat ceva vreme înainte de a pleca la facultate, dar și după ce am început facultatea am încercat, dar a fost dificil să țin pasul. În rest, nu cred că am niciun hobby teribil de interesant. Îmi place să citesc, dar nu am niciun hobby foarte creativ sau foarte interesant.